Am facut un curs de sase sambete alterne, sambata trecuta a fost ultima.
Si a venit ea, insotind un medic. A ramas in spatele amfiteatrului, invizibila. Am salutat-o inainte pe hol, mi-a spus ca se intoarce la ea pe meleaguri in Nord, la Atlantic. Ca lasa spitalul, lauzele si consultanta in alaptare.
Lourdes a fost un punct in viata mea in care linia a ricosat spontan si decisiv, luand o cu totul alta traiectorie. Pana sa o cunosc, credeam ca voi reincepe lucrul ca toate celelalte mame. Si am inceput sa ma duc martea la atelierul ala de griji de mame, cand fetita mea avea trei luni. Veneau acolo mai ales mame cu bebelusi de 2 zile, 8 zile, 2 saptamâni. Dar am inceput sa venim si veterane, ne cresteau copiii si mergeam in continuare, unele ne intalneam intre noi, altele ne-am intalnit 3 ani mai tarziu la un curs de consultanta, unele s-au divortat, si ea ramanea mereu acolo, neschimbata. Ultima data am fost cand avea baiatul vreo luna, am mers de dor, desi pentru el nu puteam merge (nu e un cerc de mame liber, e doar dedicat celor care au nascut in acel spital), am mers pe baza de fata mea.
Mi-a placut atat de mult de ea incat in februarie 2007, cand a venit sora-mea la noi, am luat-o cu mine intr-o marti.
E una din acele persoane rare, pe care le intalnesti in viata si poti trece fara sa tii cont, din simplul motiv al discretiei extreme. Cred ca e persoana cea mai discreta pe care am cunoscut-o, dupa mama.
Daca stau bine sa ma gandesc, nu e chiar asa cu "pe care le intalnesti in viata si poti trece fara sa tii cont": in ianuarie 2007, prima marti cadea intr-o zi cand barbatii lauzelor aveau liber pe motiv de inceput de an, si din cauza asta ne-am trezit ca toate cele 20 venisem cu barbatii din dotare dupa noi, pe langa sugari. 20 de femei, din medii sociale si culturale foarte diferite au gasit de cuviinta sa ii aduca si pe parteneri. Cu ocazia aia barbata-miu a pus o intrebare. O s-o detaliez.
Nu e decat o "midwife", o "llevadora", o asistenta din sectia de neonatologie, specializata in alaptat. Cred ca a asistat si nasteri, cu ani in urma, am auzit-o odata comentand ca regreta ca nu stie sa asiste nasteri acasa, caci e prea obisnuita cu logistica spitaliceasca; a adaugat ca oricum, pentru ea, nasterea e asa cum a vazut in satul natal - femeia cazand in genunchi pe camp, aducandu-si pe lume pruncul.
Ea este cea careia ii datorez inceputul alaptatului, fara ea ar fi fost altfel. In viata mea n-o sa uit mainile ei de abur, tactul cu care m-a ajutat in ziua 1, si in ziua 2,3,4,5. Si insistenta mea, mereu in alea 5 zile ceream sa vina ea. Vreau sa vina Lourdes.
Am vazut-o facand asta, ajutand o mama sa-si puna bine copilul la san, de multe ori, si de fiecare data m-a uimit magia situatiei: ea nu atinge mai deloc mama, asa ca mereu pare ca cine face bine e cea cu bebelusul la san. Dar mi s-a ridicat o greutate de pe umeri in momentul cand m-a ajutat sa ma asez bine in pat, sa imi protejez burta, sa gasesc pozitia cea mai comoda in situatia aceea atat de delicata. Si asta nu am reusit singura, ajutorul ei a fost fara de pret. Si mai stiu cum zice de fiecare data mamelor: eu nu am facut nimic, ai fost tu.
In prima sambata de la cursul de consultanta in alaptare (l-am facut din interes strict personal, ca cineva care pictand ca amator face un curs despre culori si panze. Daca tot voi fi dedicat - sper - vreo sase ani experientei asteia, mi se pare un efort minim sa ma interesez. Am fost vreo 172 de fete), in prima sambata deci, presedinta federatiei care a organizat cursul a vorbit despre calitatile unui consultant in alaptare, insistand pe empatie, respect, capacitatea de a asculta si altele nu stiu cate.
A terminat spunand ca nu a descoperit pana acum nici o tipa care sa reuneasca toate trasaturile astea. Ajunsa seara acasa, i-am scris un mesaj, spunandu-i ca eu cunosc un consultant care e asa, o cheama Lourdes Martinez si lucreaza la spitalul Sant Pau. Mi-a raspuns foarte repede: nu numai ca Lourdes este figura ideala pentru asa ceva, ci a fost cea care i-a format pe mai toti care dadeau ore in cursul asta. Problema e ca nu e un consultant in sensul strict la care se referea ea, ca ajutor de la mama la mama, caci lucreaza in asta.
E o femeie invizibila, care stie doar sa asculte, care nu a facut veci prozelitism (odata a intrebat o fata: eu vreau sa trec pe banda "cealalta" si vreau sa-mi spui cu adevarat: asa de rau e laptele praf? I-a raspuns doar: Tu ce crezi?), nu am auzit-o sa dea niciodata o sentinta, mereu a inceput cu "Tu ce vrei sa faci?"
M-a emotionat mereu cum trateaza bebelusii: luand in brate nou nascuti de 3 sau de 8 zile, le cerea voie, bebelusului zic, nu doar mamei, se prezenta, pruncii care erau albastri de plans se linisteau intr-o clipa.
Am frecventat vreo alte 4 grupuri de sprijin pentru alaptat in astia aproape 4 ani si niciunde n-am intalnit atmosfera pe care o crea femeia asta: reusea nu stiu cum ca o medie de 15-20 de femei sa nu vorbeasca dezlanat, sa nu fie dezordine si galagie, sa nu arate totul fara noima intr-o caldura si sudoare de nedescris. La ea e mai mereu liniste, se vorbeste in soapta, multe femei recent iesite dintr-o nastere plang, uneori se emotioneaza si celelalte, ea mereu asculta, da voie sa curga totul. Cel mai mult ma impresiona urechea fina, simtea cine traia o situatie delicata, plansul unui bebelus o facea sa rastoarne situatia fara sa para ca intrerupe cursul. Or fi trecut prin mainile ei mii de femei, de aceea nu m-am surprins deloc sa o gasesc mentionata la capitolul "Multumiri" in doua carti de-ale lui Carlos Gonzalez, pediatru de orientare attachment parenting foarte apreciat aici.
De fapt vroiam doar sa scriu doua randuri despre comportamentul imponderabil, despre eleganta innascuta cu care femeia asta stie sa se apropie de o zona care m-a atras dintotdeauna, de cand eram mica: momentele perinatale, ceata aia foarte instabila, miscatoare, delicata si periculoasa care e lauzia, zilele, saptamanile si lunile care urmeaza momentului de a deveni mama. Atat de discreta, cu atat tact, incat niciodata nu intreba " Sotul tau ce parere are", ci o auzeai zicand: "Perechea ta ce crede?" Cred ca a vazut de toate in toti anii lucrati, de toate culorile, situatii delicate si emotionante, si rareori am vazut sa exprime ceva personal, o emotie sau ceva. Vedeam doar rezultatul.
Barbatul meu a intrebat in acel inceput de ianuarie: e normal ca bebelusul meu sa stea treaz cu nevasta-mea la 2 dimineata, ea cantand sau citind sau sa mearga la plimbare la 11 seara, sau sa doarma tun in miezul zilei amandoua, cracanate vreo 3 ceasuri, nu e nociv pentru bebe sa faca un orar atat de dezorganizat, dat fiind ca nevasta-mea e asa de imprevizibila in orare?
Heheee, i-a raspuns cam asa: e irelevant ce orar fac amandoua, caci in lumea lor ele conduc. Orarul "corect" l-am inventat noi, cei ce avem un servici conventional, diurn, ca sa ne fie mai practic si mai usor. Diada mama-sugar functioneaza dupa regulile intern stabilite si valabile doar in acel binom mama-sugar. Orice orar ar face, oricat de irational si haotic ti s-ar parea, e cel mai corect lucru pe care mama il face cu pruncul ei. Si reciproc. Pana nu intervine o institutie sociala in lumea asta (servicul mamei, gradinita pruncului), anti-orarul lor e cel mai normal lucru.
Asta e un detaliu care putin avea de-a face cu alaptatul, dar am vazut-o de cateva ori tragandu-si de guler zicand: "eu sunt aici vocea de la OMS in spitalul asta referitor la alaptat. Dar sub halatul asta e cu totul altceva, si din ce e, imi pot permite"...si le punea pe ganduri in legatura cu reluarea serviciului, la 4 luni sau la n luni, co-sleeping, intarcat, alimentare complementara. Bag mana-n foc ca mai mult de una si-a schimbat planurile.
Lourdes, multumesc pentru acel inceput. Si tot de la tine am invatat sa nu judec. La cat de unic si de delicat e momentul de mama noua (la primul sau la al 4-lea copil, in egala masura), cuvintele trebuie spuse cu masura, caci pot rani. Si femeile care veneau in spatiul acela aseptic si impersonal de spital parea ca ies spre casa din alt cerc, uman si esential.
La ea la reuniuni am vazut prima data un copil de 18 luni inca alaptat, mi s-a parut foarte mare, la ea am vazut venind in doua randuri cate o moasa din acelasi spital care nascuse propriul copil, cu aceleasi probleme ca toate celelalte, tot acolo a venit odata in ziua externarii o mama cu un bebelus nascut prematur, care statuse aproape 3 luni in spital, si mama a venit sa-i multumeasca pentru ajutorul primit, caci il alaptase exclusiv, si iarasi am auzit zicand "Mie nu trebuie sa-mi multumesti, ai fost tu", si atunci chiar am plans toate, bebelusul ala iesea din spital dupa atata amar de zile, viteaz, cand abia ar fi trebuit sa se nasca. Acolo a venit o data o gravida cu o intrebare, delicata, la care a primit un raspuns obiectiv, fara vise in desert, si doua luni mai tarziu aceeasi femeie, acum mama, a venit doar sa spuna ca da, a reusit sa faca ce in teorie nu se putea: alapta desi avusese cu ani in urma o operatie de reducere mamara, fara sa se gandeasca pe atunci la eventualele consecinte.
La intalnirile alea auzeam detalii care ma interesau, despre brutalitatea de a pune cercei la un nou nascut de o zi, despre obiceiul de a scoate mucii cu aspiratorul, (de aceea nu mi-am cumparat, acolo am invatat cum se scot mucii fara sa fii (prea) violent), sau despre practica brutala de a decalota un bebelus masculin.
Acolo femeile intrebau lucruri pe care n-ai curajul sa le spui nimanui, in poza apare o fata care spunea ca are 37 impliniti, si vroia neaparat 3 copii inainte de 40. De sub halatul alb a spus: "Daca nu pentru voi, macar pentru bebelus, va rog, asteptati minim un an inainte de a ramane gravide cu urmatorul copil".
Am gasit si o poza, ce lux! Imi place ca apare Ariadna, sora-mea Elena, Marta cu care ne-am intalnit acuma la cursul de consultanta, un tata, ea (rara avis, mereu se ascundea, pe undeva am un video cu ea, o sa-l caut), alte doua fete cu care coincideam.
Postări
