Ce mai discutam

Fata, la plaja: "îmi pun eu crema si tu mă mazgalesti".

Băiatul, către restul: "juguem una mica al penis", in traducere "jucam un pic tenis".

La fabrica ii ziceau Africa de mult, dar asta e nou.

Cuvintele

M-am gandit si m-am razgandit: cum nu vad iesire din situatia asta (vorbesc pe zi ce trece totul si fiecare in parte din ce in ce mai prost), sa mai stau impotriva curentului nu mai are rost: o sa-mi permit, si macar aici sa folosesc cuvintele alea pe care le inventez, le schimb, le incurc si le visez, fiindca macar aici, scrise, parca-parca ma ajuta sa ies din ceata si imi dau voie sa ma iau peste picior in legatura cu ele.

Sunt un dezastru predand o limba straina/materna, zi-i cum vrei. Nu te poti baza pe mine intrebandu-ma de cuvinte, imi plac cele neauzite.

De exemplu: imi place sa spun magazin de naturalidades, referindu-ma la cel de produse bio si dietetice. Cu barbata-miu vorbesc asa fiindca ma intelege/tolereaza/se distreaza, cu copiii nu-mi permit caci invata prostii de la mine. Cu alti adulti evit cat pot, destule confuzii fac fara sa-mi dau seama.

Acum cativa ani am stat o zi intreaga intrebandu-ma si apoi uitand daca se zice diferit sau diferent in romaneste. Uneori ma ia iar dubiul. Azi mi se pare normal Sonia ca nume feminin, desi mi-amintesc ca nu e un nume obisnuit in cultura mea. Asa cum am reusit sa integrez cultural nume feminine ca Laia, Montse (de la Montserrat), Berta, sau masculine ca Jordi, Arnau, Lluc.

Doi cunoscuti francezi zic chapuzca la chapuza si meduza la mudanza, am adoptat in familie formele astea cu multe bucurie. Fiica-mea zice africa la fabrica, asa ca toti din familie vorbim de africi.

Imi place la nebunie cuvantul Leipzig, ii lipseste vreun r pe undeva , dar ma declar fericita cu el, mi se pare unduitor, ciclotimic, feminin, muzical, dulce, surprinzator, provocator de hohot interior.

Mor dupa rusa si portugheza, mi se par cele mai frumoase din lume.

De luni de zile incoace aud un cuvant care mi se pare cel mai urat auzit de mine vreodata. O bunica imi tot zicea ca pe nepotul ei urmau sa-l opereze de polipi. Cand in sfarsit l-au operat, i-am zis lui barbata-miu, ca nu ma mai puteam abtine: "ma ierti, dar cuvantul cel mai urat pe care l-am auzit vreodata oriunde e din catalana, si e asta: els "esquernots" [ascarnotz]. Polipii. Ha? Se zice els carnots [alscarnotz], in traducere literalo-literara si personala: "carnisoarele". uf, Ce usurare, els esquernots era e-xe-cra-bil.

Baiatul zice pisplau la si us plau (te/va rog). Pispar  inseamna a suti (in catalana? in spaniola? asa departe nu ajung).Toti zicem acuma  pisplau.

Las intrarea asta deschisa pentru orice alta lunecare mintala viitoare, cred ca am nevoie sa le notez undeva, ca sa-mi pastrez ultimele sclipiri de luciditate intre erorile/extravagantele de vocabular.

Ce zici?

Trec cu copiii pe strada (suntem in tara), aud alaturi:

-Vezi, asa sunt si ai lui X, ea le vorbeste in romaneste si ei ii raspund pe limba lor.

Mi-a zis-o. De fapt am devenit constienta de o situatie pe care nu mi-o puteam imagina, d'apoi s-o accept in realitate.

De cand am baiatul nu mi-l puteam inchipui vorbind in catalana. Il vedeam asa mic, bebe si ma gandeam "si asta o sa ciripeasca si el in catalana", cu ll-urile rasucite lllalllallllaaaalllllallllla, cu faciesul lui de bucovineanca. Imi place sa vad la fata cum generatiile se perfectioneaza, ea e capabila sa pronunte un E deschis, un e inchis.

Acum multi ani am vazut in autobuz o mama care ii vorbea o engleza maiestuoasa copilului iar el ii raspundea in catalana, mi s-a parut o conversatie plina de iubire.

Am incercat sa le vorbesc aproape mereu pe romaneste. Am cateva cuvinte (100?) pe care le zic in catalana sau in spaniola pentru statutul lor special: veverita, melc, buzuruba, gata, adidasii, din astea.

Ce nu inteleg: daca baiatul a auzit dublu de romaneste in viata lui (caci i-am vorbit lui si i-am vorbit sora-sii), daca a vorbit catalana doar cu familia (tata, bunicii) si cu altii la fel de minim ca fata la varsta lui, daca fata ii vorbeste destul de mult pe romaneste (mai ales cand se joaca de-a mangaiatul, mamaitul si leganatul, aaa, n-ai idee ce mandra is ca asociaza romana cu tandretea) de unde imi zice mai tot in .cat ?

Oricum, e un exercitiu excelent sa vorbim asa. Hahaaa, ce sa zic si eu. In autobuz de exemplu. Lumea se uita surprinsa cand il aude pe al doilea din conversatie, dupa aia nu poate desprinde urechea.

Cred ca o sa ajung ca soacra-mea, care ma intreba preocupata cand fata avea sase-sapte luni: "Ma intelege, crezi ca ma intelege daca ii vorbesc in catalana?"

Asa si eu, e vremea sa asum ca-s in minoritate absoluta, ca in casa sunt trei care vorbesc alta pasareasca si ca azi-maine o sa umblu dupa ei cu lingurita: "Pricepi, ma pricepi ce-ti spun?"

In drum spre casa, pe la sapte: mama, mi-e tare gana.

Ti-e foame, acum ajungem acasa si mananci.

Burzuluindu-se: mama, es que nu pot se me tin de foame.

Acelasi scenariu si plansete: mama, me dor tare piciorii, nu mai pot sa merg.

Acuma ajungem. (ultima suta de metri e crunta)

Es que nu pot se me tin de durere.

Esti foarte obosita, mergem incet si imediat ajungem.

Nu sunt obosita, nu mai pot sa merg!

Abia acum, scriind, imi dau seama de ce asociaza formularea de foame si oboseala cu exprimarea altei nevoi fiziologice impetuoase: pipi. In catalana e "aguantar el pipí", a nu se scapa, a rabda, a se abtine.

E un calc lingvistic care ma darama instantaneu, caci il asociez cu "me scap de foame/ de durere de piciori", foamea si oboseala m(i)-au scapat de sub (auto)control.

Practic, asa si e.

Ora X pare un scurt metraj de groaza.

Daca cineva mi-ar fi zis ca voi ajunge sa co-protagonizez scene de genul asta i-as fi ras in nas.

La ora lui nani (cand ce se spune e de-adevaratelea, fara intonatii de la alti copii): -Mama, cand o sa am un bebe o sa-l chem cu un nume foarte frumos.

... Bai, m-am emotionat.

-Da, o sa-i pui numele care-ti place tie.

-Si cognom?

- Numele de familie nu il poti sti acuma.

E intrigata ca eu am numai unul, pe cand toti ceilalti au doua. Cunoaste de anul trecut toate numele celor patruzeci si noua de colegi, la unii si numele fratilor. Mi-a zis educatoarea ca asta fac copiii timizi, intai analizeaza tot ce e in jur. Si-a petrecut primele luni cunoscandu-i pe ceilalti, nu zicea nici pas. Azi e printre cei mai nazbatiosi.

Varianta la "cum il cheama pe..."? e mereu "cum isi zice X"? sau "mama, tu stii cum se zice senyora aia". Asta e calc direct de la catalanul "... es diu" = "pe X il cheama"

Carnaval carnavaaal

Cum se zicea marieta in romaneste?
Buzuruba.

Integrated simultaneous interpreter

Asta are fata mea in capusorul ei.

Anul asta si-a facut un prieten de inot. Unul din atuurile atat de fragile ale copilariei e usurinta de a-ti face un prieten. Vrei sa fii prietenul meu? Asa de simplu.

In afara de umorul involuntar si atat de fermecator al dialogurilor (el catre ea: Vii cu mine la baie sa fac pipi ?, ea catre mine: Intr-o zi o sa merg acasa la el. Eu: Ce sa faci? ridica din umeri), m-a interesat de data asta si un alt detaliu: prietenul ei e basc, dupa accent. Vorbeste in spaniola cu ea. Si ea, cu o limpezime si o naturalete care ma fascineaza in fiecare zi, ii vorbeste in catalana.

Se inteleg perfect. Mentin nonsalant dansul dialogului, si in paralel al inotului, salturilor, piruetelor in apa, scufundarilor, concursurilor in doi cu frenezia celor patru ani.

Acum cativa ani la un modul de didactica, profesoara, nativa franceza, ne-a spus ca ea intuieste ca un copil nu constientizeaza in ce limba vorbeste. Ca al ei de sapte ani si-a dat seama ca stie doua limbi diferite intr-o vacanta de vara la bunici, cand aia nu-l intelegeau in catalana.

Din pacate eu nu m-am putut abtine tentatiei de a atrage atentia, din cand in cand. Ii mai spun: asta ce-mi spui e in catalana. Sau o indemn: Eduard vorbeste in romaneste (aici cred ca n-am scapare, tare ma tem ca intre ei doi vor vorbi catalana, si eu cu fiecare din ei in romaneste).

Si oricum, ea ne-a demonstrat nu de mult intr-o singura fraza ca stie perfect cine si ce: (catre bunica-sa paterna): "Papa nu stie romaneste. Bunica nu stie catalana. Mama stie tot".

Tind sa o cred totusi pe Corinne: eu vorbesc in spaniola cu barbata-miu, din motive de integritate mentala: m-am cunoscut cu el in franceza, mai mult, ne-am cunsocut dandu-i ore de franceza, si am supravietuit unei mutari spre spaniola. Cand am venit aici stiam sa spun doua cuvinte: Doctor Manchón. A fost momentul in care am regretat ca nu urmarisem telenovele.

O a doua transladare, catre catalana, ar fi prea alienant. Cu ceilalti nu ma deranjeaza, am schimbat relativ usor.

Cand a inceput sa imite colegi de la gradinita care vorbesc in spaniola, o facea cu o voce ciudata. Pentru mine e dovada clara ca nu era deloc constienta cum vorbim noi.

Aici am vazut prima data la televizor cum intr-o emisiune cu n interlocutori, jumatate vorbesc spaniola, jumatate catalana, si se inteleg, dezbat, isi raspund fara sa aiba nevoie de interpret. In primii ani ma fascinau programele astea. Sa traiesc asta acum cu fata mi se pare la fel de surprinzator. Niciunul din cei doi nu arata ca ar fi constienti de diferenta in vreun moment.

Invidiez elasticitatea asta a creierului infantil. Care se deformeaza reumatic la maturitate: iesita prima data din tara, cand am ajuns in Courtrai, la cativa km de Lille, destinatia, am ramas blocati in tren caci cineva se sinucisese pe calea ferata. Mi-a fost imposibil sa articulez orice intebare, mi-a fost peste puteri sa pricep o boaba din ce se anunta repetitiv prin megafonie. In viata mea n-am mai simtit atat de fizic anchilozarea aia a creierului, neputinta totala de a iesi din paralizia aceea pre-verbala. Nici macar nu puteam auzi ce se spunea, d'apoi sa articulez ORICE din ce invatasem atata amar de ore de franceza academica. E ca si cum discursul de megafon avea alta frecventa de radio, la care nu ma puteam cupla, pe care o percepeam ca o bazaiala diforma. Si ce e mai grav, nu eram singura, fata care ma insotea traia aceeasi senzatie de lobotomie, desi teoretic sigur stia o franceza mai buna ca a mea. Shock status.

Cateva saptamani mai tarziu, mi-am pus un tel: cand o sa inteleg ce vorbesc fetele din fata mea in metrou (un grup de frantuzoiace de "deuxième génération", c'est-à dire de origine maghrebina, asta inseamna o franceza cu o vibratie a frecventei terrribila, la urmarit si la reprodus) o sa pot zice ca stiu franceza. Zicea asta una care citise Cioran la saptesprezece ani, e adevarat ca in romaneste si in ritmul publicarii la Humanitas...

La fel, cand am venit in Barcelona, mi-am petrecut saptamani in sir facand zapping, intrebandu-l ca un copil pisalog pe atunci prietenul, azi co-progenitorul de descendenti trilingvi: astia vorbesc in catalana? e spaniola? Eram atat de surda mental, incat nu reuseam sa fac distinctia intre una si alta, imi erau la fel de straine.

Momentul ala din viata mea e oglindirea inversa a ceea ce jongleaza intre conexiunile neuronale Ariadna. Nu stie nici ea daca e in catalana sau in spaniola, din simplul (si tolerantul) motiv cultural ca le are incorporate pe amandoua.

La capitolul toleranta, m-a intrigat constant superbia de colonizator a francezilor: au asumat toti, inclusiv (sau si mai flagrant) imigrantii, ca orice altceva decat franceza e inferior. In metrou (da, cred in transportul public) se uita toti chioras cand vorbesti altceva. Si ne desfasuram pe indelete cu Mishu a mea, pe toate liniile pariziene: indulceam moldoveneste romaneasca, sporovaind fara noima, in autobuz raspundea la telefon in spaniola (ea da, facuse franceza-spaniola la Iasi, nu ca altele...), o suna pe "Natashinka, milaia maia, t'és où, ma chérie?), spre panica si ochii holbati ai celorlalti.

Panica simtea cineva in fata exigentei francezilor.

In fiecare dimineata, din acelasi loc, de multe ori de la acceasi persoana, timp de luni de zile, incerca sa cumpere un croissant, s'il vous plaît.

Raspunsul, cu taisul fin al ipocriziei: C'est quoi?

Catalan, nu doar accentul, ci si autoironia: Un...croisant?...croussant?...crousant?...crissoun?... soucroun?...in cele din urma, aratand australopitec cu degetul: Çaaaaaaaaaaaaaaa!

Sunt fericita ca traiesc intr-un loc unde, chiar daca unul zice croussaing iar celalalt croissant, n-au nevoie de traducator, dimpotriva, pot continua sa inoate netulburati, caci nici macar nu stiu ca din afara ii vedem cum coincid onduland pe aceeasi unda scurta. Si splendid de inocenta.

Ce-mi lumineaza ziua

Mama,

Tu iti aduci aminte cum era CANTZOANA aia?

M-a terminat cu cantzoana ei. De cate ori mi-aduc aminte cuvantul asta pufnesc in ras instantaneu. Conceptul de interlangue al fetei mele e superb exemplificat, imi place tot ce zice pe romano-catalana ei.

A avut o perioada de vreo luna cand vroia sa faca totul soala. Singura face totul de cand are vreo 2 ani, dar soala era nou. Totul era noooo, io soalaaaaa.
Nu-mi vine acum in cap sa reconstitui regula dupa care functioneaza cuvantul asta, la un moment dat o gasisem. Zicea soala ca goala, soare, moale.