My It Bag

De la bunica paterna am mostenit o doza buna de testosterona.

Si talentul sa ma bag in mijlocul valtorilor celor mai namoloase, sa fiu mereu in ebulitie emotionala, sa-i trag pe cei din jur dupa mine, sa-i incurc in lianele pe care le duc agatate din cine stie ce poveste rocambolesca, tot eu sa-i deznod si iar sa-i leg, sa-mi storc mereu camesa de pe mine intr-o continua rasturnare de situatie - citeste stare sufleteasca.

Din oficiu, imaginea de bunica e asexuata, insa bunica de care scriu era mai ales barbata. La cealalta materna sesizam razlete tuse feminine: i-am vazut uneori coditele gri fine, impletite si rasucite ca o coronita, avea pasiunea tulpanelelor, acum am aceeasi sani ca ai ei, mirosea cald si cunoscut.

Dincolo de pasul iute si sec, de barbat, de forta emotionala si fizica descomunale, de fizicul neutru (nu am vazut-o veci jeluindu-se de nici o durere muiereasca, nu stiu cum are sanii), de puterea vrajitoreasca de a ne strange pe toti din familie si de a ne risipi ca intr-o furtuna electrica in aceeasi fraza, avea ceva innebunitor de feminin, care e obiectul textului acestuia: poseta.

Inconstient, de aproape treizeci de ani, caut acea poseta: din lac negru ametitor de frumos, numai gandindu-ma imi vine sa lesin de puterea amintirii, ca un trapez cu baza spatioasa, cu lateralele protejand concav pliul pielii, cu toata acea parte de sus a trapezului pe care n-am reusit s-o gasesc asijderea in nici un loc pana acum: metalica pe amandoua partile, suprapunandu-se intr-o inchizatura din acelea cu doi bumbi, si ei argintii, destul de mari. Uneori gasesc inchizatura si ii lipseste forma, alteori tipul de piele din lac sau un detaliu din toarta ori cureaua ei, niciodata toate impreuna.

Nici nu ma simt in stare sa descriu poseta asa cum e ea in imaginarul meu feminin, stiu doar ca de-as vedea-o mi-ar fulgera inima.

Sunt pe zi ce trece mai optimista: de cand se reinventeaza "doctor bag" si modelele anilor cincizeci, simt ca in oricare din zilele astea o s-o vad expusa, fara preaviz.

Sau, ceva mai complicat: as putea s-o sun pe proprietara. Dac-o mai are? Oh, nici nu indraznesc sa ma gandesc, mi s-ar opri respiratia la telefon.

Adevarul e ca mi-e cumva frica de ea. Nu stiu de ce, toate femeile din familie o evitam, fiecare din motive puternice si intemeiate. (mai putin una din nurori, care se intampla sa fie maica-mea.) Si, compensatoriu, o adora toti barbatii. Cred ca, in ce ma priveste, refuz sa ma uit in oglinda.

Vulturoaica, masculina, castratoare, puternica, niciodata obosita sau fragila, generoasa in iubire pana la sufocare, infantila, fara reactie la durere, autosuficienta, teatrala, solitara, in capul turmei.

Sunt ca ea.

Imi mai lipseste poseta.

Eggs & bacon

Diferenta dintre a participa si a te implica: in scrobul cu slanina, gaina participa si porcu se implica.

Primele cuvinte

Scriu pentru mine, imi cer scuze ca sunt atat de fara sare.

In afara de mama a-na papa pipi de mai demult.
Acum vreo doua luni era totul laka-laka. Ne intelegeam perfect, el zicea la tot laka-laka si noi dupa el laka-laka, ne mai si zambea autoironic.
A inceput acum cateva saptamani cu acarrrrrr, strident. Pana la urma ne-am dat seama ca avea mai mereu de-a face cu cererea de a deschide: o usa, o cutie, tot ce se poate deschide.
Intr-o dimineata ma pregatesc sa iesim, ii spun ca plecam si ca de obicei se urca singurel in carucior si ma asteapta mandru sa culeg: cutia cu grisine, dodotul, apa, schimburile de haine, gunoiul, ochelarii, portofelul, cheiile, papucii lui si ai mei (da, inca iesim desculti din casa asa cum inca ne pieptanam in lift si ne machiem pe strada si ne incaltam doar cand e pericol iminent de coborat din carucior, deocamdata n-am ajuns sa batem trotuarele desculti à la Kate Moss). Repeta rugator, apoi disperat acau acau acau, eu continui maratonul miilor de detalii pe care trebuie sa le iau ca sa putem iesi odata din casa. Imi zic, bleah, acau, auzi-l si pe asta, o schimbat acarrr pe acau fara pic de mila. Ajung in fata lui, incarcata ca un brad de Craciun, se arunca pe mine aratand cu degetul, cu lacrimile curgand deja: a cau!
Mi-a cazut cerul pe mine: imi cerea la clau, cheia, sa se poata juca linistit la broasca usii, pana termin eu tevatura.
Iart-o pe mama, ca e dusa!
Dupa episodul asta foarte intim a invatat sa se exprime mai bine. Mai bine pentru cele optsprezece luni ale lui inseamna mai usor de inteles pentru tontii astia care il inconjuram. Solutia pe care a gasit-o: sa zica tot (alea trei vorbe pe care le stie) de doua ori, in doua limbi.

Si ma lasa gura casca:

acoló - allí/aquí

a cau/cheia. Zice bine si razand cu toata strungareata, ca a vazut ce-a patit.

agua agua/apa. La perechea asta mi-am dat seama ca setea l-a impins sa se faca inteles, sa se exprime bilingv.

Mai zice:

na-na-na - banana

ansias (gràcies)

papi/mami. Nu stiu de unde le-a scos, ca fata nu-mi zice mami, el din mami nu ma scoate in ultimele zile.

titi. abia astept sa zica romaneste, titi suna cumva diminutiv...

mniam mniam. Toata ziua face mniam mniam. Ba ii e foame, mananca, se uita le tv cum fac altii mancare, ba se joaca la bucatarioara lor, sau scoate oalele din dulapuri.

In afara de vorbit canta. Toata ziua, singur, isi canta cand se plimba, isi canta nani, fredoneaza aleatoriu, aproape in soapta.

Si mai raspunde zii de cate ori pricepe ca e o intrebare, la tot zice zii, cu limba intre dinti.

Ce mi-a luat mintile

Optzeci si una de vizite.

Masculin

Anii saptezeci, sigur eu aveam cel mult doi, una dintre primele prime amintiri.

Langa o tejghea luxoasa, stil kitsch sufocant de vapor de croaziera, cu decor din lemn maro intens, lacuit, diurn dar cumva izolati de restul zilei in interiorul barului cu reflexe albastrii, insotesc trei-patru adulti, surazatori, luminosi.

Si pe neasteptate, mi se strange inima vazandu-l: atat de neinchipuit de frumos si mai ales atragator fara alta explicatie, EL. Pentru tot restul vietii. Dialogul fermecat, inaltarea la nivelul de adult (m-or fi suit pe tejghea?), buclele mele, zambetul, aerul indragostit dintre noi.

Ca un cromozom tardiv decis si inscris in codul meu, sunt sigura ca acea naluca de intalnire fortuita si aproape ilegala mi-a trasat - foarte putin permisiv - area de interes in lumea masculina.

Ca secventa din The Hours in care un baiat se uita de sub masa la rochiile anii cincizeci pe care le poarta fermecatoarele prietene ale mamei lui, sau ca B. care mi-a explicat balbait si imbujorat de ce nu s-ar simti veci atras de o tipa ca alea care il innebuneau pe Gainsbourg.

Mai puternic decat uzul ratiunii. Vine din vremea cand oasele erau cartilagii si prima emotie le conditioneaza pe toate celelalte. Ce vor fi sa vina sau vor lipsi fara mare fast.

Mare

Ca foite subtiri din faina de orez, te desprinzi imperceptibil cate un fir pe zi ce trece.
Mai mare, mai tu, mai departe de mine.
Definitiv, sunt mama de proaspat nascuti. Starea cea mai impacata, mai echilibrata si mai in pielea mea e cea de femeie cu prunc inca nedezlipit in brate.

Ceea ce pentru altele e nerabdare de a trece spre altceva, mai matur, mai cu dinti, mai alergand, mai vorbind, mai incolo, pentru mine e paradisul. Nu stiu de ce, nu stiu cand mi-a fost gravat asa in gene.
Totul dupa devine mai complicat. Simplu e inceputul, la locul lui, perfect, nu ii lipseste nimic.
Am avut privilegiul sa stam impreuna inainte de decolare, pana mi-ai scapat. Sa te aud cu intonatii aduse de la alti copii de la gradinita, cu cuvinte si gesturi si desene si secrete noi e mandrie si bucurie, dar si nostalgia de a nu mai sta langa sufletelul tau.

A trecut ca prin vis.

In ultima vreme ai un suras pe buze, cumva sagalnic, de parca ai sti ceva amuzant si inconfesabil, ma face sa ma simt si mai straina de toata lumea asta a gradinitei. Ce noroc sa stau cu tine pana la trei ani, ce excentricitate aici!

Lectie

Treci la tzatza cealalta, e mai mult lapte.
Stau aici, nu vreau lapte, vreau numai tzatza.

Divina

Bunica are un omofon in catalana, care se scrie bonica si inseamna frumusica, draguta, e echivalentul lui bonita din spaniola.

O nonagenara incantatoare ma intreaba din cand in cand : Ce face....(mereu uita) Divina? Asa i-a zis demult si de-arunci rade juvenil cautand cuvantul si continua sa-i zica asa.

Pana si barbata-miu are fumuri: M-am ajuns: soacra-mea e divina.

Painea cea de toate zilele

Care cu siguranta ar trebui redusa, Ferran Adrià zice ca a slabit vreo cincisprezece kilograme doar reducand sandviciurile-gourmet pe care si le impana in La Boqueria.

Universul meu socio-cultural se reduce la discursul vanzatoarei de la chioscul de ziare, al farmacistului, al celui de la piata, al celorlalte peregrine pe la aceleasi magazine pe care le calc eu...

Brutaria la care merg zilnic e un cuib de hohote de ras. Uneori amare, strambe si mai ales cam verzi. A fost data si la ziar acum vreun an, pe motiv de simtul umorului vanzatoarelor. E cumva doza de umor zilnic. Necesara.

Sunt mereu minim trei vanzatoare, si o coada de cinci-zece, depinde de ora.

Din gagurile brutareselor:

*

Pe asta mi-au zis-o mie: intru complet blocata, cu un lumbago oribil, aveam partea de sus a corpului spre dreapta si de la talie in jos spre stanga, ma simteam si aratam ca trunchiul unui eucalipt.

- Ce ai?

- Ii zic.

- Aaa, la asta se pricepe colega mea, ea a trecut prin dureri crunte, imagineaza-ti cat de tare o durea daca a trebuit sa se lase de sex, si pentru ea asa ceva e ca aerul.

A reusit sa ma faca ca pufnesc in ras, expresia colegei nu avea pret pe lume, ramasese cumva paralizata de ce-i cazuse pe cap fara sa-si caute de lucru.

*

Vanzatoarea: Ia uite-i pe aia, se dezbraca acolo.

Intoarcem capul, toti de la coada, pe celalalt trotuar doi baieti isi dadeau jos gecile.

Ea: Ar putea veni sa se dezbrace aici, nu?

*

Catre o cucoana: Ce-ai patit?

Eh, etc etc (necazuri cotidiene)

Vanzatoarea: Asta e, azi e asa, maine altfel, nu-i asa, tinere? (catre un octogenar de la rand)

Domnul, elegant: Nu eram atent, nu stiu ce-ai spus.

Ea, saltand de dupa tejghea: Asa-i ca-s frumoasa?

*

Vad intr-o zi niste painici minunate, integralo-verzi, original. Cer.

Imi zice: Astea se elibereaza doar cu reteta medicala.

Eu: muta.

Ea: Nu vreau sa ma mai injure nimeni dupa ce am patit cu ala care a venit urland ca s-a cacat pe el trei zile de la painea asta. Si aici era plin de lume. (ca si azi, cand imi dai explicatia asta...)

*

Brutaria plina, vanzatoarea catre o doamna din fata: Cum, tu nu stiai ca eu sunt vaduva? Uite cum sta treaba: eram pe punctul de-a ma divorta. Imi zice o prietena: nu fi fraiera, baga-l in groapa. L-am omorat.

Deja figurile noastre oscilau intre soc, zambet si gura cascata. Barbatii, acuma ca ma gandesc, n-au schitat nici o umbra de suras stramb.

Asa cum iti zic, l-am omorat. Fata mea, care e psiholog, s-a prins la un moment dat. Mi-a zis: Mama, intr-o zi o sa sune la usa politia sa te ia pentru ce-ai facut. Mai, deocamdata, eu stiu una si buna: pe data de 25, in fiecare luna, mie-mi vine pensia de vaduva. De treisprezece ani in continuu, n-au uitat niciodata.

*

Vizavi de brutarie, aprozarul. Strazile sunt atat de inguste, incat se aude tot. Si se molipseste bucuria. La aprozar totul e perisabil in ritm de viata de fluture, de aceea mereu e cineva care creeaza oferte spontane, strigand din mijlocul frunzelor: conopida la un euro, piersici la un euro...

Vanzatorul insira vreo cinci produse, lumea pare ca nu asculta monotonia cantecului.

-Doua avioane la un euro! Ne dezmeticim din morocaneala.

*

O cucoana pretentioasa, catre vanzator: Sunt buni strugurii?

El: Buni ca mine, doamna.

*

Coada enorma, se baga in functie a doua casa de platit, vanzatorul striga: O fata tanara si frumoasa de la coada sa vina incoace!

*

Monotonie. Baiatul striga: Am banane din Albacete! ne uitam unii la altii, deja zambim. (Albacete e o zona de interior, s-or fi culegand multe, dar banane sigur nu)

*

La carnisseria. Cand traiam doar viata de cuplu, nu cumparam niciodata carne rosie. Atat eu cat si el am ramas cativa ani buni scufundati in repulsie din cauza pasiunii francezilor pentru carnea saignante.

De cand cumpar pentru astia mici, nu prididesc sa ma minunez de plasticitatea si varietatea vocabularului care defineste tipurile de carne. E cam ca terminologia cafegeasca, sau ca cea despre varietatile de zapada, pe care o au in vocabular laponii. Pentru culoare: filetul saracului, cap de mort, mantoul reginei (Lady GaGa total asta ultima).

*

Papucarul. Aici se cheama Rapido, magazinul de reparat incaltaminte. Numele nu reflecta deloc prestatia serviciului. E primul stabiliment in care am calcat cand am coborat din Paris, aveam multe incaltari excentrice, si cum nu vorbeam o boaba, am zis s-o iau incet, moldoveneste, intai imi repar tocurile si dupa aia mai vedem ce e cu locul asta.

Il intreb cand sa vin dupa ele.

Mañana.

A doua zi ma duc. (cata naivitate!)

Mañana.

Insist in punctualitatea pretinsa, la urma urmei.

Mañana.

Incep sa ma derutez, ceva nu-i in regula.

Ii spun prietenului meu. El: Bine ai venit in tara lui "maine". Mai tarziu (varianta indefinita a lui mañana) o sa-ti explic cum functioneaza.

Surpriza

Scenariile imaginate sunt complet depasite calitativ de culoarea vietii.

Am facut ce m-a taiat capul sa incerc sa indulcesc un lucru pentru care - credeam eu - ma pregatisem mental: gelozia fetei fata de baiat. Si nu stiu daca felul ei de a fi, tipul de viata pe care am dus-o impreuna pana la venirea baiatului pe lume, (si) ce am facut eu intre ei doi, sau toate impreuna mi-au aratat o fetita deloc prabusita de pe piedestal odata cu venirea celuilalt.

In schimb, nu ma pregatisem deloc pentru ce se intampla de vreo cateva luni incoace: gelozia baiatului fata de fata. Nici prin cap nu-mi trecuse macar umbra vreunui gand in directia asta.

Cand e trista, indurerata sau pur si simplu vrea alintata, o iau in brate cu totul, lung, ca pe vremuri. Si vine el, gelos, dar de-adevaratelea, ma trage, de bretele, de maneca, de ochelari, de sora-sa, vrea el, chiraie, se umfla si protesteaza. Ea rade.

Sa-mi stea mintea in loc.

Mama, oi ca nu vroiam sa ma spal pe cap cand eram mica?
Da.
Finca eram mica, aveam trei ani.

Mama, dar eu vroiam sa sunt baietel.
Dupa mutenia interioara: E bine sa fii si fetita.
Plangand: Es que eu vroiam sa fiu baietel tot timpul.
Iti place sa te joci cu baieteii.
Nu, vreau sa fac pipi din picioare.
Fetitele fac asezate. (i-am zis-o)
Plangand si mai dihai: Eu nu vreau sa fiu fetita.
Fiindca faceti pipi la gradinita fetite cu baietei?
Nu, facem fetite cu baietei, fetite cu fetite, baietei cu fetite, baietei cu baietei...
Maine ii spunem lui papa sa stie si el, bine? (pe unde era sa mai scot camasa?!)

Printesele nu fac asa. (la nu mai retin ce minune de-a ei).
Es que eu nu sunt printesa, mama.

Continuum

Din cartea lui Jean Liedloff, Conceptul de continuum, scrisa cam incalcit si nesistematic (asa mi s-a parut acum vreo trei ani cand am citit-o), mi-au placut in mod special doua idei (in afara de marea majoritate cantate si prin alte locuri si asumate de la inceput).

Nu au nimic de-a face una cu alta, dar prefer sa le notez aici:

1. Cu cat purtatorul bebelusului in faza de tinut in brate e mai activ, cu atat bebelusul e mai linistit. Mi-a placut enorm si am experimentat pe pielea mea de doua ori. Vorbind tare la telefon, alergand pe strada, carand cumparaturile, spaland oalele, facand mancare, aspirator, aplecat in genunchi, ras in hohote, mers iute, certuri, strofocari, camesa asudata, prasit (ho, asta e intrus), goana dupa autobuz, bucuria de a gesticula, cu atat doarme mai adanc. Erau incantati, mai ales baiatul, ca sigur am alergat mai mult. Eu in fibrilatie continua, el in suras tamp instalat definitiv pe fata.

Zice ca nou nascutii nu au supapa prin care sa descarce energiile, ca utilizeaza procesul de depurare al adultului care il poarta in brate pentru a se dezbara de tensiuni.

La ceva trebuia sa foloseasca si agitatia mea continua...

2. E o idee foarte controversata, pana si in interiorul meu. Spune ca instinctul de autoconservare e atat de puternic incat pe marginea unei prapastii au simtul asta activat, ca e imposibil sa cada. Cine are prunci sigur sigur (bag mana-n foc ca e asa, ca nu sunt singura care am trait paranoia asta) a simtit spaima aia blestemata trecand prin fata unei ferestre cu bebelusul in brate, aici intervine instinctul de conservare al mamei, care traieste irational momentul ala de nedescris). Asta e extremul, mie mi-e ingrozitor de frica de trotuarele inguste din cartier, de circulatia nebuna, si e o zona mentala in care prefer sa nu am incredere in instinctul de conservare al copilului. In schimb, sunt foarte relaxata cu mare parte din ustensilele domestice. Nu i-as da aparatul de barbierit pe care uita zilnic sa-l puna in alt sertar, mai sus, tata-su (e primul lucru pe care il fac eu dimineata), in schimb nu ma deranjeaza sa se joace in bucatarie cu obiecte considerate strict periculoase si deloc ludice: furculite adulte, cutite (nu sunt un grand chef, am niste amarate de cutite care implora sa fie ascutite), tirbuson cu spirala intepatoare, foarfece inspaimantator si real, andrele de juma' de metru, cuptor (inchis) duduind de caldura. Am incredere ca are grija, ca daca se inteapa/frige/taie o data n-o sa se repete. Am vazut de curand in privirea altor adulti (literal: "am murit si am inviat de n ori zilele astea privindu-te cum te descurci cu copiii") ca sunt foarte socati de aparenta mea nepasare. Cred/am incredere ca se descurca in aventura de explorare, si desi pare ca nu il vad jucandu-se, am ochii holbati in gura lui cascata de fascinatie.

Fitita, mai?

O domnisoara de sinci ani a aflat, in sfarsit, ca asteapta, peste mai putin de o luna, o surioara. Nu se vedea pana acum ce e.
Si mi-am adus aminte de cand am sunat eu la matusa-mea sa-i spun ce am aflat. A raspuns barbata-su, oltean de felul lui. Paulush, shi fashi, mai fatuca?
Ii spun.
O fititza, mai?, ironic si tandru cumva, inganand vorba de bucovinence lente, la urma urmei el se indragostise de una...
Si eu, toata buimacita, fericita, asumand in sfarsit visul nerostit: evitam sa ma uit la rochite, sa nu sufar, caci ma vedeam -nu stiu de ce- mama de baietei.

Ii spun: stii ca o sa fie mica? Ea: daaa, pitita pitita, si imi arata cu manutzele cat crede ca va fi surioara. Una din primele iesiri din casa, la Plaça Rovira, tot ea a venit in goana: "A nascut ja, el bebè? Pot sa ma uit la el?"

N-o sa ratez faza sa-i fac acelasi lucru. Maica-sa era innebunita sa faca al doilea copil, care nu aparea. Si pentru ca in ultima vreme cunosc destule femei care trec prin situatia asta, le doresc ce viseaza, dezlegare la fitite si baitai.

Am putut!

Intr-o zi de paralizie totala, ne-am intalnit cu descendentii din dotare (x2) doua din cele care nu putem face greva generala. Si am mers in parcul ala cu topoganul ca un sarpe enorm pentru care vroia sa ma paraseasca fiica-mea acum cateva luni.

Cu prietena mea nu e nevoie de ipocrizie, de realitate machiata: ne vedem atat de rar incat suntem sincere, fara ocolisuri, in legatura cu situatii si zone interioare pe care nu le scoti la soare in conditii normale.