In puf

Fetita noastra si-a fracturat bratul intr-o escapada la Tibidabo, parcul de atractii despre care am scris mai demult, inca mai are de stat in ghips ceva vreme.

I-am facut cadou un medalion cu un ursulet de care imi placuse si inainte, doar ca dupa accident mi s-a parut ca el e tot momificat in ghips, caci e injectat intr-un costumas-blana de pvc perfect etans.

I-a pregatit un culcus minunat, si ca sa pot face poza zile mai tarziu am rugat-o sa reediteze aranjamentul. E asa:

Mi-a zis ca-l cheama Jordica. La chicotele noastre a deviat in Jorjica, Jiorjica. Georgica, bine ai venit la noi in cuib!

Si da, n-am asteptat sa-l puna ea in patul pufos ca sa ne cada fisa sa o grijulim mai cu tandrete. Cel mai viu a fost sa o aud cum constientizeaza pierderea: " Es que...eu eram bine inainte!"

Dar ne-a surprins cu un salt in intelepciune, in moderatie, in dexteritate: "Acuma stiu sa scriu cu stanga!"

Memoria

Am dus chitara baiatului la reparat, taraind-o el pe strada in doua bucati, cu corzile atarnand. S-a rupt in ziua cand a primit-o, intr-un acces de AC/DC.

Ne-a reparat-o papucarul meu preferat (am mai scris despre el aici) care are experienta in restaurat de instrumente - cel putin in ce priveste familia noastra - ne-a lipit altadata si o lamela la alt instrument, ca un xilofon cilindric.

Si multi papuci pentru care imi cere mereu "dos euros, dos".

Nu exista nici un alt serviciu care sa coste atat.

Seara ma intreaba sotul meu daca mi-a zis asta, nu!, ci "un euro, uno!" In ziua anterioara daduse cu lipici pe chitara in fata noastra.

Iesim de la el, si baiatul imi serveste lectia magistrala: "Mama, fiindca am dus la seniorul asta chitara?"

"De ce? Sa ti-o repare."

"Ca papucii si jacheta?"

M-a lasat cu gura cascata: isi aduce aminte cum anul trecut pe vremea asta am dus la reparat tot la papucar un fas lung care nici macar nu era al lui, ci al sora-sii, ca sa-i plaseze din nou fermoarul pe sine .

Intre surpinderea pe care i-a provocat-o specializarea papucarului si ca a vazut cum a pus prelandez, azi il vad mult mai grijuliu.

Am un plan maret

Si mai sper sa-mi si reuseasca: mi-am pus in gand sa deturnez moda actuala de la scoala fetei, care e un revival al colectionarii de bilute din alea cu un mini-fragment in interior care imita lantul de ADN.

Sigur stii care, sunt semi-transparente, sidefate, mate sau surprinzatoare, aveam si noi cand eram copii.

Hait, ca raman blocata acuma pe descriere.

Astea, soro:

"Colectzioanele" (cum le zice fiica-mea, de la romanizarea catalanului "col.leccions") sunt febre trecatoare si pasionale, dureaza maxim doua-trei luni, in timpul unui curs scolar trec vreo patru. Anul trecut au fost niste bratari din fire subtiri de silicon colorat, apoi cartonase diverse (cu fotbalisti, cu personaje din Gormitis (?! - nici eu nu stiu ce-s, dar erau ca disperati toti), apoi capace de metal - asta a fost  serioasa, a durat vreo sase luni, chelnerii inca au traume de la cate capace au distribuit intre copii - din alea pe care noi le turteam cu ciocanul sa devina plane.

Ahaaa! Am mai gasit o deturnare in masa posibila: sa reia toti colectia de capace de metal si sa le turteasca acuma! Ar fi teribil, tocmai am trecut in era bilelor.

Deocamdata ma concentrez pe moda actuala. E prima la care a aderat si fata mea. Ii scapa bilutele prin casa, le pierde, apar prin pat sau prin masina de spalat, imi intra printre degete, se ghionteste cu frate-su pe care nu-l intereseaza decat la nivel individual si izolat de ideea de colectie.

I-am adunat pietre mari de rau, netede si lucioase, bombate si extraterestre. I le dau sa le care la scoala, poate lanseaza o noua pasiune. A parintilor care merg in excursie la parau in loc de asta a parintilor care bantuie bezmetici dupa bilute in magazine chinezesti.

Azi merg dupa ea cu bolovanii dupa mine, sa o conving ca sunt fascinanti.

Tine-mi pumnii, sa nu ma cocosez de la carat degeaba podoabele astea:

Declaratie de iubire

Vineri m-a luat o spaima teribila de moarte si nu stiam de ce sa ma agat la gandul ca pot ramane fara atata amar de informatie daca bunica moare. Unde se duce ce stie ea, povestile patimase, tot ce ne-a zis pe jumatate si inca nu am indraznit sa o intreb pe sleau?

Nu-mi vine sa cred, dar am sunat-o. Mi-a raspuns cu vocea limpede si iute, sub suflarea obosita de ani. N-a auzit tot si n-a inteles multe tampenii din cate am intrebat-o.

Nu vreau sa uit sa pomenesc ceva si mai ciudat: duminica seara am aflat ca  saptamana trecuta s-a stins bunica F. si mama R. R. e o femeie pe care am admirat-o toata copilaria. Nu stiu daca e coincidenta, dar vineri trebuia sa o sun pe bunica mea.

Din ce mi-a povestit, m-au atins doua detalii, fara nici o alta semnificatie suplimentara, le-am inteles si mi-au ramas, mai mult decat toate noutatile despre matusa dupa bunicul care o face pe calugarita, despre povestile noi de iubire si pizma, despre greutati si foametea din '47.

Mi-a destainuit ceva fara sa vrea, cu o voce usoara si necunoscuta, cred ca a si uitat ca vorbea cu mine. Am intrebat-o in ce luna i s-au nascut copiii: "Toti vara, una in mai, altul in iunie, celalalt in mai. Ce bine!" Atata. 

Vocea aceea momentana de femeie tanara mi-a ajuns ca de la egal la egal, am priceput ce visa singura cu glas tare: sfarsitul primaverii, clima blanda, pruncii se puteau desfata in voie afara, pelincile se uscau instantaneu, ii putea lasa dezbracati.

Apoi si-a amintit ceva ce nu cred sa fi povestit de 60 de ani incoace: cum au stat la ea in chirie, vaduva cu copil de un an, doi evrei batrani aflati in exil. Cum a obligat-o mama ei sa-i gazduiasca, sa le dea zilnic lapte si sa-i lase sa cultive straturi de verdeata la ea in gradina. Pana intr-o zi cand si-a dat seama ca o jecmaneau de vreme buna: pe deasupra l-a surprins pe mos coborand din pod cu graul siroindu-i din pantalonii evreiesti. Si-a adus aminte cum s-a tinut dreapta in decizia ei in fata mamei (strabunica pe care n-am cunoscut-o si pe care mi-o imaginez sub un nor vanat bubuind de descarcari electrice), poate figura cea mai puternica din familie: "Sa plece!"

Cu aceeasi voce de vaduva tanara cu care mi-a zis "mosul avea pantalonii doldora de graul meu", a repetat vorbele de atunci: "nu va dau afara in prag de iarna, inca e vara si o sa aveti timp sa gasiti altceva".

Am aflat astea doua amintiri atat de intime, multe date de nastere si cateva secrete clarificate. Dar pe ele, detaliile, le-am inteles, caci nu mi le-a apropiat curiozitatea, ci iubirea aia care pluteste intre noi.

Oricat mi-ar fi mie frica sa recunosc.

La sfarsitul zilei, spaima buhaita ce m-a facut sa te sun s-a cernut in dor si tandrete. Stiu ce-ai vrut sa spui. Azi pot intelege. Nu-mi mai este frica de patima, de scandalurile, de iubirile si de lumea puternica din povestile tale. Te-am vazut printr-o fereastra de telefon mai tanara ca mine. Suntem la fel.

Oglinda

In masina, dupa ce i-am mustruluit cum numai eu stiu:

"Ce mama urata!"

Copil, 3 ani.