And the Oscar goes to...

Scenaristul pentru formula Pasta Lassar, principiu activ: oxidul de zinc.

Cand o simpla privire la curul bebelusului iti frange sufletul cioburi, puneti crema asta. E ca un var lipicios si dens care acopera ranile deschise si le vindeca cat ai schimba urmatorul pampers. Uitasem complet de existenta ei, n-am mai utilizat-o de vreo patru ani, si pana sa ajung iar sa ne intalnim, am trecut prin alte trei porcarii oribile, care nu faceau decat sa adanceasca un spectacol dureros: carne in sange si lacrimi adevarate.

Fiuuu, ce liniste!

Printesa spanzurata

"Au Palais" toate erau printese.

Printese pariziene, executive, scapatate, incognito, printese-parasute, sau maltratate de fostul barbat, provinciale cazute in vintrele metropolei, in misiune de camuflaj, amenintate cu repatrierea, nebune de legat, duse cu pluta de-adevaratelea, printese exotice, printese sclipitoare, dulci, ofilite, studente, curve pe bune si pe bani grei, nevinovate, pianiste, anorexice sau obeze, editoare, cu viata dubla, depresive, sportive, maniatice, mute, ciudate, anodine. Toate erau mai ales protejate, le Palais le tinea sub clestarul tiuitor: de aici nu se trece. Piciorul de barbat nu calca pragul cladirii. Toate isi unduiau parfumurile, pana a imbalsama toti peretii interiori cu aroma femininului, de toate licaririle si formele imaginabile.

Era o institutie cu toate dependintele: foisor vintage pentru confesiuni minunate, bucatarie cu plite enorme, spalatorie, zona de chill out, biblioteca, sala de sport. Candva prin sec.XX fusese spital sau maternitate, circulau legende despre fetusi morti si suflete chinuite bantuind prin Palais.

In 2000 pe culoare nu te intalneai decat rareori cu cineva, era o liniste de mausoleu, caci opozitoare de CAPES sau alte examene inalte mereu studiau, pe langa deprimatele pierdute in mutenie. La etajul doi o printesa spala mereu in chiuveta adanca de pe culoar, era modul ei de subzistenta: spala rufele altora, la mana, fara oprire, zi si noapte.

"Le Palais" era discretie, protectie, siguranta. Pentru doua sute? Cum, patru sute de zane? Fiecare printesa isi traia singuratatea (sau libertatea) in surdina, bazaind la contactul accidental cu alta izolare voluntara.

La etajul unu, intr-o camera situata intr-un colt al cladirii, afectata de un lejer sindrom al lui Diogenes, centrat pe haine si accesorii feminine, Clarice isi taraia radacinile zmulse, singuratatea, boala in tratament. Noptile ei erau liniste si fum, uneori insotita de alta pasare de noapte, cel mai adesea singura, autosuficienta, amara ca o boaba de cafea lucioasa prajita un grad peste limita recomandata. Clarice era toata o minune, o vrajitoare béninoise benigna, un corp si suflet sa vrei sa te reincarnezi in ele in fiecare dimineata. In cartea Amintire despre Clarice lipseste un capitol, Sunetul. La printesa asta in iatac nu exista butonul sonor. Exista capitolul Liniste, Fericire, Fum, Afumat, Fumaraie, Ceaiul etern, Patul, Usa mereu deschisa, Noaptea vie, Ochii buni. Clarice era buna. Sau poate era doar in tratament.

2005, epistola: nu stiai, au gasit-o moarta prin 2003, in camera ei, se lasase de luat medicamentele.

Poate printesa care a zis asta e doar alt exemplar din Palais: mitomana.

Vorbesc (si scriu) din ce in ce mai aiurea, asta mi se trage de la varsta interlocutorilor: toti sub sase ani. Si soferii de autobuz. Inainte ziceam un hola! timid cand urcam in autobuz, acuma ii salut ca baiatul meu, cu toti dintii, cu intonatie, si ei imi raspund la fel. Ne vedem mult. Lunea cu douzeci si doiul, miercurea cu treizeci si noua, vinerea cu saptezeci si patru.

Cand era fata de vreo patru luni ma gandeam cu groaza cum o sa sa ma prezind la lucru vorbind asa, cu gesturi, grimase si vorbind cantat, ca pentru copii. Mi-a trecut spaima si mi s-a perfectionat melodia, toata ziua e un OOooOoooO, pana si cand merg singura pe strada cant de-a binelea, cu versuri si tot, veverita, elefantul, buburuza, brotacelul.

Imi zice omul meu intr-o seara nu stiu ce de nu stiu care salon la care merge, hotel, reuniune, prezentare. Nu inteleg nimic, inca fibrilez de grijile zilei. Doua ore mai tarziu, cand se linisteste casa, il intreb: la ce activitate spuneai ca mergi maine? Inca rade de mine. Activitate?! Viata ta e un carusel infantil.
Macar am e/in?- voluat: nu mai e un TGV zalud.

Viata e atat de "cat o clipita" incat n-are rost sa te abtii sa-i zici verde-n fata omului:

Floreasca, te iubesc

Biorica (asa-i zice fiica-mea), multumesc

Veronica, te iubesc

Rodica, mi-e dor de tine
Anahí, mi-ar placea sa reusesti

N-au facebook nici tuenti nici tuiter, nu vor fi prezente la Oscaruri, nu ne sunam, ne vedem o data la sapte (sau cincisprezece) ani, nu ne scriem. Dar le am langa pum-pum.

kkt kkt kkt

Cand fata mea avea un an s-a intalnit cu o fetita de aproape patru care repeta in continuu cacat cacat cacat, era la varsta aia cand zic pana la ameteala cuvinte "urate".

Pe cand lucram la gradinita fetita mea a inceput sa-si dea jos pampersul cand o enerva, avea mai putin de doi ani. Cum nu ma puteam ocupa de ea, ci de ceilalti saizeci de copii, saculete si parinti (in perioada verii se dubla afluenta de copii, ca vacanta de la scoli nu coincide cu concediul parintilor), nici nu am incercat sa facem miscarea cu scosul pampersului. Am asteptat pana cand n-am mai lucrat, ca sa pot sa fiu prezenta la eveniment. I-am scos pampersul ziua si noaptea deodata.

A fost unul din cele mai simple lucruri, poate mi s-a parut asa si fiindca ma asteptam sa fie mult mai complicat.

Baiatul: cand face baie mai mereu face un mini-pipi de control la iesire, pe covoras.

Zice uimit: pipi.

Intr-o dimineata saptamana asta il schimb, se aude partz. Rad la parztul lui. Ca sa-mi mai vada zambetul o data incearca sa mai faca unul. Rad iar. Repeta figura si il vad cu o expresie de panica teribila: caca.

Da.

Din cand in cand "dorm" cu fetili: ma strecor in pat la patru, de jena ca e patru si se face dimineata. Ma uit la fetita mea cum doarme dusa, ce ciudata e viata, te trezesti o medie de trei-patru ori pe noapte pana la doi ani si dupa aia dormi tun. In zori ma suna barbatul, ca ma cere feciorul: il gasesc asezat in cur, lucid si foarte suparat: mama vinaaaaaaaa, vinaaa mama; e inghetat bocna. Casa asta e ca un duplex pe orizontala, ca si cum am sta in doua apartamente mici, separate de bucatarie. N-auzi nimic dintr-o aripa in alta, am ajuns sa ne sunam la telefon de parca as sta iar intr-un palat.

La jumatatea dimintetii: Stii ca trebuie sa strangi de pe jos toate hartiutele, da?
Mamaaaaaaaa, da' eu eram ca adormita cand le-am ruuuupt.

Moarte

- Mama, Camil mi-o zis ca senyorul Rovira e mort.

Ma miram eu ca o vazusem vorbind cu baiatul ala mai mare.

Incercand s-o cotesc: Senyorul Rovira e o statuie.

- Mama, nu intelegi? Camil stie, zice ca era un om care statea mereu mereu la Plaça Rovira, toaaata ziua si toata noaptea, fins ca a murit.

- Aha-ha-ha. Foarte interesant.

***

Acum vreo doua luni a murit bunica unui coleg de-al ei. Nu stiu daca au vorbit despre asta intre ei, dar a venit intr-o seara intrebandu-l pe taica-su: "Cand o sa moara iaia?"
Surprinderea, durerea, incurcarea (prin vara trecuta i-a mai zis direct bunica-sii ca o sa moara si confesiunea ei indurerata ne-a luat pe nepregatite) l-au facut sa o dea in bara cu o parte din raspuns: Nimeni nu stie cand moare. TOTI MURIM.
Mie, dupa rumegatul bombei: "Mama, da' eu nu vreiam se me mor. Daca me mor o sa-mi fie foame si n-o sa pot sa mananc."

Ma-ta Hari

Ti-am zis cum canta toata ziua, da? Toata ziua lalaie. Cand era mic nu mi-l inchipuiam deloc pe el vorbind in catalana, si acuma il ascult la-la-la cu acccent catalan de pici. Nu stiu cine (cred ca bunica-sa) l-a invatat sa se miaune asa cand e vorba de un bebelus, in carte il cauta si inca nu stie ca e la culoarea roz. Care alta?

Nani

Acum vreo jumatate de an, catre amandoi: Cand o sa am sinci ani o sa (a)dorm singura.

Aleluia!

Acum doua zile, tot amandurora: Stiti ce, m-am gandit, cand o sa fiu in clasa a sasea o sa dorm singura.

Din ce vezi nici jumate sa nu crezi

Le vezi aranjate, surazatoare, vorbind in soapta si cu rabdare infinita unui copil care e mereu imbracat frumos si fara nici o pata, pana si fular poarta, ca in visele tale despre ziua perfecta. Nu au niciodata figura aia disperata de nebuna de legat, nu trebuie nicicand sa cumpere nimic ce cantareste mai mult de o suta cincizeci de grame, ajung peste tot caci copiii le urmeaza calmi si ascultatori, nu se stropsesc la telefon sau pe viu la barbat, poarta genti si tocuri la care nici nu indraznesti sa visezi de ani de zile. Merg la serviciul cu orarul ideal, se organizeaza cu tot, impart timp "de calitate" in jur, ies la cina cu prietenele o date pe luna, fac shopping neinsotite de mucosi, au conversatii adulte pe teme profesionale, fiindca lucreaza, desi sunt mame ca si tine, sotii admirate si fete pe faza.

Si intr-o buna zi, dintr-un simplu "ya está" trebuie sa inteleg ca se desparte de barbat, barbatul ala implicat, sociabil si incantator care o insotea in locuri in care al tau n-ar calca nici sa-l pici cu ceara, barbata-su ala cu care facea circuitul Cataluniei in bicicleta cu copiii, ala cu care disparea in escapade romantice de trei zile lasandu-i pe cei mici la bunici, cu care se organizase in asa fel incat nici unul nici altul sa nu-si sacrifice cariera.

De cate ori aud una din asta imi ia ceva timp sa ma recuperez, ca asa cred eu in povestile minunate.

.cat

- Hola
- Què?
- Be. Vosaltres?
- Mira..
- Ja..Jo també..
- Així estem..
- Tela
- Què hi farem
- Noia..
- Ja ho sé
- Paciència
- Cuida't
- Apa
- Deu

Ma adaptez la orice, dar exprimarea catalana atat de seaca si laconica ma depaseste. Imi lipseste o interjectie soptita, sau semi-racnita, ceva viu, unduitor in vorba, indoielnic, de magaiere ori de harta, de aproape si cald. Atat de monosilabic ma usuca. Nu reusesc sa pricep nimic din conversatiile astea, sau abia acasa imi dau seama ca de fapt a vrut sa-mi spuna cu alea trei vorbe amarate ca a bocit toata dupa-masa, ca a ajuns tarziu peste tot, ca e bolnav ala micu si imi lipseste detaliul cu seringa sparta, as vrea sa aud acolo un nas suflat, o pauza, vorbe-n vant. Nimic. Totul la obiect, ca o sardana farmaceutica. Mie-mi plac sardanele, dar o tura, cand am inteles cat numara in cap mi s-a amarat de-atata perfectiune. Poti sta cu ele o ora la un ceai si e treaba ta sa deduci din patru cuvinte depurate aceleasi drame si bucurii umane ca la noi la cafea. Frate, ce dor mi-e de-o cafea. Pana si-n "Palais" stiau ce-i aia, stateam ceasuri la taifas serile, si era un babel total. Ce-i drept, nu era nici o catalana printre noi. Ne-am fi risipit ca vrabiile de-atata eficienta.

Mi-am dat seama foarte tarziu de seceta asta verbala. Toate frazele au aerul de a fi o sentinta definitiva.

Cu diplomatia pe coclauri

Acum un an, la cafeaua de dimineata cu mamele se plange una ca ce i-a trebuit ei copil. 

Il cunosc pe erou, cu vreun an jumate dadea cu sutul in genunchii taticilor din parc.

De cand intrase la gradinita l-am vazut ceva mai linistit (e cu un an mai mare ca fiica-mea).

O intreb: l-ai facut cu un negru?
Au cazut simultan vreo sase cesti de cafea pe masa (nu inteleg de ce aici ar fi trebuit sa  zic negrito, cu diminutiv).
Ea, cu privirea pierduta: nu, e adoptat.
Ma ghionteste una pe sub masa: nu stiai?
Nu, credeam ca fetele singure nu pot adopta.
Justificarea mea: ea e, cum sa ma exprim, gitana din Gràcia, din brandul lui Pescaílla, imparatul Faraoanei. E in dubiu daca baiatul e mulatru sau doar cret si masliniu ca ea.

**

Acum cateva zile o intreb pe-o mama: fetita cu care mergeai ieri de mana e colega cu ei, nu-i a ta, asa-i?
Nu, e X. Al meu e asta.
Stiu. Mai ai unul mai mare, nu?
Da.
Care e?
Ala.
E adoptat? (o secunda m-am simtit si bine, de frumos ce-am intrebat-o)
Nu, e tot al meu.

Mai bine o intrebam ca pe cealalta acum un an, ar fi fost adecvat.
Sa mai casti gura.

Cand era a mea mica mereu ne tot intreba un nebun pe strada "E naturala sau adoptata?"

Cineva mi-a spus demult ca e grea copilaria.

Si n-am inteles decat atunci cand mi s-a aprins lampa peste acea copilarie, prin ricoseu.

Singuratatea si spaimele.

Anii aurii

Cel mai fericit raspuns pe care l-am dat in viata mea.

Duminica dupa-masa prin 2008, mama: Ce faceti maine?

Fara sa ma gandesc, cu gura pana la urechi: "Program de voie"

M-am ghemuit de multe ori la lumina asta fara de pret, cand am lucrat dupa cateva luni de la raspuns, si alergam ca electrocutate amandoua, mama si copila, tintuite intre minute, cand am ramas singura cu baiatul pe cand toate celelalte mame i-au bagat la cresa in septembrie anul trecut, cand programul de voie s-a transformat in orar de nevoie timp de multe luni tot in 2009...

Ce bine-i sa fii copil mic mic mic, sa te motanesti in pat pana cand vrei, sa nu fii impins in calupuri de minute dintr-una intr-alta, ca un sut in cur pe bucati: vreau nani nu la cresa cu tine mucii dintii pipi micul dejun hainutele mucii botoseii gentuta cresa coada asteapta gustarica asteapta apa asteapta pipi sari nu plange mucii joaca-te asteapta papa gata mucii nani asteapta pipi coboara asteapta mamaaa brate nu ca esti greu.

Nu fac nimic diminetile stau si ma uit in ochii tai cum ii deschizi cate putin imi beau cafeaua doua ceasuri si tu ti-o bei pe-a ta si cel mai crucial lucru din viata mea este sa nu trebuiasca sa alergi niciunde inca mai e timp

Ce ma terorizeaza

Virgula.

Am spaime nocturne cu virgula. Aici se pune virgula peste tot, la fiecare pas de fraza. Am invatat spaniola si catalana de vorbit pe strada uitandu-ma la stiri cu subtitlu, la filme cu subtitlu. Cred ca suntem unicul domiciliu din toata Spania care se uita la tv cu subtitulare. Subtitlurile de la televizor sunt pline de virgule de-aiurea, ca si ziarele sau textele elevilor.

Inca ma deranjeaza virgula dintre subiect si predicat, dar de altele puzderie m-am molipsit. Nu stiu ce sa fac, nu e asa simplu ca impotriva paduchilor.

Om cu om se intelege

Iaia?
Mergem acasa, suntem in drum spre casa noastra, nu mergem la iaia. (inca nu recunoaste zona)

Papa?
Papa e la servici, nu-i acasa.

Nani?
Da, mergem sa facem nani.

Peste trei ore, trezindu-se: Anaaaa.
Da, mergem dupa Ana.

Wonder Bra

Tanti Tzatzoasa. Asa ii ziceam toti. Era mama L. Cand iesea din blocul de vizavi, ne adunam pe la feresti si ne uitam cum trece cu bagajul ei im-presionant. Era ca Madonna cu conurile, in versiune XXXL. La mintea de acum, ma intreb de unde si cum isi facea rost de sutiene. Erau "de la rusi", si le facea la comanda? Ce marime purta, 130H, 135G? Aveau arcuri?

Asta ma doare pe mine acuma.

Pai sa stii.

Iesita din circulatie de cativa ani, descopar ca s-au inventat sutiene cu pernuta de aer (!), cu masaj reafirmant, cu eliberare de crema, cu pulberi irizate, cu spray anti-violator incorporat (2 in 1, virusul si antidotul), din fibra datatoare de optimism, cu parfum de feromoni disimulat pe sub structura metalica, ca sa nu mai zic de cele ridicarete sau cele hiperbolizante, veterane.

Ce betie! 

Mi-ar fi placut sa am sanii atat de departati, incat sa mi se marcheze sternonul pe bluze, cu toate oasele in decolteu. Nu stiu ce e aia sa porti sutien cu burete. M-am conformat cum am putut cu podoaba grea, de neimblanzit in nici un sutien, mereu incomod, daca nu stramb, zgarietor, inestetic. Cred ca nu am dat peste ce era pentru mine. 

Si dintr-o data, soarele. In momentul precis in care fetita mea avea douasprezece zile (mi-aduc aminte perfect caci era canicula si am mers la tara), ma uitam pe geam din capul scarii si mi-am zis: "Sunt perfecti." Erau exact asa cum trebuiau sa fie, nu mai aveam nici o rafuiala cu partea asta de corp, fusese totul o iluzie optica, atatia ani de bajbaiala.

Imi iubesc sutienele blande, fara dantele cu gheare, am scapat de tirania arcurilor, niciodata potrivite (care-i arcasul care le desena, sa se dedice la inventat sageti, poate-i ies mai bine), ma impac perfect cu bretelele dulci, caci nu mai invinetesc clavicula, desigur fiindca intregul are altfel de structura, fara temelia din metal).

Uneori imi iau din alea pentru sportive. Pentru iesirile cotidiene: schi de fond, 400 m garduri.

Una din ultimele amintiri cu sanii incuband coboara dintr-un TGV Paris-Lille, treceam levitand prin vagoane (la viteza trenului, nu ratati experienta, zbori la nivelul marii) si la aparitia mea, un executiv chipes a facut de pe scaunul lui gestul unei implozii bucale, cu cap dat pe spate si tot tacamul. L-am privit surazand cu naivitatea celor douazeci si cinci de ani, plus atuul ca eram in picioare. Mi-aduc aminte perfect si de bluza malva pe care o purtam.

Traiesc o senzatie de zgariat cu unghia pe chiuveta  cand vad sanii ca pur obiect sexual, ma deranjeaza pana la durere de creier. Schimbarea punctului de vedere mi-a alterat cumva tot ce pare normal pentru 90% din personal.

Folosesc cataloagele de lenjerie intima ca sa-mi ocup baiatul cand se plictiseste in autobuz, de la fata am invatat. Exclama fascinat la fiecare pagina: (cu a de la gamalie asta primul, voalul lui-sutien sui generis peste cuvant) a-tzatzaaa!

KAKIS

= taxi, cu douazeci si una de luni.

A inceput sa le recunoasca pe strada, daca l-as fi antrenat mai devreme ar fi stiut dinainte.

Ca si sora-sa la varsta lui, mi se pare ca spune foarte putine cuvinte. Comparat cu alti copii, vreau sa zic.

Ma soca vocabularul pe care il avea baiatul proprietarei gradinitei unde am lucrat, era cu vreo trei luni mai mic decat fata mea (diferenta enorma la varsta asta), si facea fraze intregi cu optsprezece luni.

O confesiune a mamei m-a luminat: "Mi-e frica de bebelusi, cum nu vorbesc, nu-i inteleg". Am ramas cu gura cascata. Ca si cum brutarului i-ar fi frica de faina.

De aceea l-a invatat pe baiatul ei sa se exprime precoce in cuvinte, clar si concis, era caricatural, caci avea un discurs de adult cu mai putin de douazeci de luni, mic cat o gamalie.

Nu ma plang, al meu compenseaza cantand, toaaata ziulica.

A pod

Il intreb pe frate-miu ce mai face.

"Prin raion."

Ah, de cand nu mai auzisem cuvantul asta, miroase ca in pod la bunica vara.