In puf

Fetita noastra si-a fracturat bratul intr-o escapada la Tibidabo, parcul de atractii despre care am scris mai demult, inca mai are de stat in ghips ceva vreme.

I-am facut cadou un medalion cu un ursulet de care imi placuse si inainte, doar ca dupa accident mi s-a parut ca el e tot momificat in ghips, caci e injectat intr-un costumas-blana de pvc perfect etans.

I-a pregatit un culcus minunat, si ca sa pot face poza zile mai tarziu am rugat-o sa reediteze aranjamentul. E asa:

Mi-a zis ca-l cheama Jordica. La chicotele noastre a deviat in Jorjica, Jiorjica. Georgica, bine ai venit la noi in cuib!

Si da, n-am asteptat sa-l puna ea in patul pufos ca sa ne cada fisa sa o grijulim mai cu tandrete. Cel mai viu a fost sa o aud cum constientizeaza pierderea: " Es que...eu eram bine inainte!"

Dar ne-a surprins cu un salt in intelepciune, in moderatie, in dexteritate: "Acuma stiu sa scriu cu stanga!"

Tibi dabo

Pe 23 iunie ne-am dus prima data aici.

As fi dat scris ca nu calc veci in locuri din astea, dar cu anii "ce-am zis ca nu fac" devine o capa inferioara matificata de altele suprapuse, cu cu totul alte tonuri si nuante.

Si e un topos de imaginar colectiv al lumii infantile in care sa te ratacesti, obligat.

Am avut un noroc chior, in ziua aia nu era nimeni, era ajunul Sfantului Ion, cand aici e festival de artificii, bombite si petarde.

A fost momentul perfect sa mergem, baiatului inca ii lipsesc vreo 3-5 cm ca sa poata urca in atractiile care depasesc zona de calusei, masinute, iujuri minime si baloane de sapun inofensive.

Cu fata e altceva: poate merge insotita mai peste tot, exceptie fac jocurile in care eu una n-as urca nici obligata cu culiserul.

Si acum povestioara mea cu ea: nu stiu cum, baiatul statea mai mereu cu tata-su, asa ca am ajuns impinsa de circumstante dupa masuratori sa fiu de manuta cu fetita mea, intrand in atractii diverse in care nu poate intra singura. Despre una vreau sa scriu.

Din auzite si repovestite, la mana a doua, stiam ca e un loc cu apa, unde la sfarsit face "plof" si te stropeste. Un pic.

Am ajuns acolo, e ca un peron din lemn tot ud, langa el e calea apoasa, un raulet artificial pe care trec alene destul de repejor barci care imita trunchiuri de copaci scobite in care sa te sui. Nu se opresc in fata peronului, te sui din mers, nu prea e vreme de stat pe ganduri.

Nenea de la intrare n-a avut ragaz pentru noi doua, a pierdut mai mult timp cu baietii spunand ca cel mic nu poate intra.

Pai merg eu cu fata. Si m-am aruncat fara sa ma uit prea bine in primul trunchi de copac. Prima surpriza: nu se opreste!

Ala de la intrare nu avea vreme de procesele mele mentale, poate in momentul ala si-a dat seama ca n-am mai calcat pe-acolo caci mi-a zis: "fata in spate". Si mi-a facut semn spre cap cu un singur cuvant: "ochelarii".

Mi i-am ascuns cum am putut, ca bunica. M-am trezit cu fata inlantuita, am strans-o tare caci am descoperit in fata mea o bara orizontala ca de metrou, serioasa, nu ca aparenta fragilitate a barcii-trunchi de copac din plastic, m-am agatat cat de bine am putut de ea. Parea o scorbura amarata, dar pe dinauntru mustea apa pana peste glezne si a inceput sa se urce dardaind pe drumul construit.

Mai sa fie. Nu e periculos, nici foarte adrenalitic, am si ras dar mai ales ne-am strans tare in brate, destul de panicate. Barca urca pe o banda rulanta, merge lin, coboara vertiginos, stropeste in jur, iara urca, iara aluneca vreo 10 metri in panta zglobie, na, ca pentru lume care vine sa rada.

Fata ma strangea tare tare, si eu ma gadeam in continuu la omul de la intrare: cum a putut sa ma lase sa trec de gardul de lemn, fara sa ma intrebe macar daca stiu cu ce se mananca.  De ce fata nu e macar legata cu o amarata de centura ca de carucior, cum de n-am stat macar o tura sa ma uit macar la barcile din fata, sa intuiesc cum se schimba drumul: acum urca pe banda, aici pluteste lin la orizontala, in zona aia coboara nebun. Sa ma uit la barcile goale, sa ma uit la cei care merg disperati dupa senzatii tari cu mainile in sus, la cei care tipa si la cei care rad in hohote. De ce am ascultat ce-a zis un nebun, ca la sfarsit face plof si e floare la ureche.

Ne-am descurcat, bineinteles. M-am bucurat enorm ca am fost eu cu ea, ca a simtit ca fac ce pot ca sa o tin strans, sa nu-i fie frica, sa nu simta ca si mie mi-e frica, sa ne tinem amandoua atente si sa si radem. Ne-am strans in brate tare si de nevoie, cum n-am mai facut-o demult.

Zile mai tarziu, cand s-a mai linistit amintirea, ea mi-a zis: mi-a fost un pic frica. Sie mie.

Ti-am dat cat am stiut, nici macar n-am mai fost atenta daca a facut plof. Totul a fost neasteptat si fara preaviz.

La Multi Ani, puiul meu mic mare!

Sursa fotografiei: http://www.tibidabo.cat/

Activitatile

Am vrut sa scriu de vreo sase luni despre activitatile noastre: lunea in Sarrià, miercurea El Born, vinerea in Sant Andreu.
S-au terminat si ultimele saptamana asta, intram in vacanta.
N-am avut ragaz nici sa pun poza cu lada cu muzica.
Poate destinatarul special al pozei, care e asteptat cu mare emotie, ma va ajuta sa o putem face, in sfarsit.

Cel mai minunat e sa vezi, in afara de pruncii jucandu-se ca la cresa, cu atuul ca esti langa ei, mamele impreuna: in loc sa-ti traiesti zilele singura, cu un copil mic in brate, coincizi un ragaz cu alte femei, in exact aceeasi situatie ca tine. Momentul care ma cucereste de fiecare data: alea patru minute in care douasprezece mame strangem sute de jucarii  si le clasificam si ordonam la locul lor...fascinant.

Blu-Tack

De cateva zile imi cere sa-i cumpar blutage, imi inchipuiam ce e.
Am gasit-o la frigider luand din branza topita bumbuti de surogat de blu tack pe care ii lipeste convinsa de mobila, ca sa-si poata expune desenele.
Ca de obicei, adultul e de vina.