Acum cativa ani, la inceput de Passeig de Gràcia, traversand Diagonala, am vazut un cos de Paste ca ala pe care il aduceam acasa cu bunicul dupa noaptea de Inviere.
Il purta un rus impunator, plonjat in filmul lui complet diferit de ritmul mediteranean.
Mi-a inlemnit pasul: era identic. Forma ovala, dus pe brat, stergarul alb cusut in culori vii, ouale rosii, cozonacul, usturoiul verde. Nici n-am fost in stare sa ma intorc dupa el, de inima bubuind.
Nu stiu cum, ani la rand am avut sansa sa merg doar eu cu bunicul la Inviere, la el acasa, fara alti nepoti. Plecam pe la noua seara si ne intorceam dupa cinci dimineata. Mergeam vreo doua ore pe jos pana la biserica, bunicii stateau pe Strada Garii, in cu totul alt loc decat slujba anuala. Acuma ca ma gandesc satul era imens, imprastiat, nu ca celalalt din Bucovina, de munte.
Invierea era un basm, aerul diminetii, frumusetea, drumul.
Bunicul, elegant, tacut, bun ca nimeni altcineva pe lumea asta.
Familia acasa, asteptandu-ne. Bucuria bunicii, reuniunile de familie erau specialitatea ei.
Uitasem complet de minunea asta.
Anul asta, de Pastele ortodox si fara nici o legatura, poate-mi fac curaj sa arunc o privire la moftul asta al orasului meu: http://www.ambbarret.com/index_en.html
Imi place afisul din 2009, habar n-aveam ca e un eveniment cu traditie deja.
Aici, orice pretext de petrecere se omologheaza rapid.
Poate am noroc si printre atatea palarii ma intalnesc din nou cu un cos pascal intors de la slujba de Inviere.
Postări
