Imbratisarea

Nu stiu de cand, in ultimul an, nu mai alint pe nimeni cand are buba cu gestul ala atat de repetat de mine. 

A fost atat de instinctiv incat nici nu mi-am dat seama decat azi ca suntem in alt moment: baiatul ma intampina cu o imbratisare calda, datatoare de fiori, cuibarita intre sub ureche si clavicula, stampilata cu un zambet de la masele la masele. Ma imbratiseaza dulce sa-l absorb prin camasuta murdara, printre necunoscuti si in locuri nesimtite.

M-a luat cu un acces de panica: in curand, si asta o sa se dizolve in vremile ce vor sa vina, n-o sa mai stiu sa ma apropii nici macar asa. Si aseara mi-am vazut pancarta scrisa cu litere de tipar: N-o sa lucrez niciodata intr-o multinationala, ca acolo n-au vazut nici umbra unei puneri la san, nici vreo imbratisare.

Si mai stiu de ce nu mai stiu sa scriu ca in Crochiu: fiindca mi-a secat putina dulceata din fire, mi s-a scurs vremea de mamica de prunci mici. Aproape ca m-am innacrit din nou.

Stau langa mama unei colege de-a fetei mele. Avem copiii de-aceleasi varste, ne cunoastem de cand eram gravide prima data, desi n-am vorbit decat rareori.

Baietelul ei, de-o seama cu al meu, are o zi delicata, cere in brate, o calca pe picioare, i se suie la ceafa, vrea hais cand mergem cea.

Ne asezam in parc si ea explodeaza: Te invidiez, esti atat de linistita, si copiii tai atat de independenti, se joaca singuri, ai mei sunt mereu calare pe mine.

"Am exact aceeasi impresie despre tine".

Ce diferit se vad lucrurile la a treia persoana.

Ce-am vazut clar era baiatul ei, in sfarsit acceptat pe genunchii mult ravniti ai mamei, cerandu-i sanii: "Mama, te rog, un pic, numai un pic arata-mii, dupa aia ti-i dau inapoi!"

O intreb: inca e alaptat?
Nuhu! Nu stiu ce l-a luat.

Cine-cine pe lumea asta ma face din nou sa nu-mi mai doresc nici reafirmante, nici sutiene push-up, nici anticelulitice, nici gene incondeiate. 

Nimeni. Singuri ei au alergat ca fratele meu in copilarie, spre poarta pe care aparea mama in vacanta, sa-i ceara tzatza, dupa doua saptamani de luna lui cuptor la bunici.

Au alergat sa ma indulceasca, sa ma faca buna, sa ma invete sa surad, sa imbratisez.

Si acum se fac mici in departare, pe masura ce se fac mari.

Time Magazine

De cateva zile vuiesc triburile virtuale, conductiste sau dragastoase, in legatura cu imaginea asta.

E posibil sa marcheze un inainte si un dupa, ca poza aia cu Demi Moore gravida.

Sunt mamici care se gandesc deja sa-si faca  poza cu scaunel.

In fine, toate astea ca sa spun ca apare azi bunica - ignorand complet valtoarea care s-a iscat - si se duce tinta la nepotu-sau sa-i arate poza, preluata de un ziar local. Asta.

Il intreaba ce vede.

Tu crezi ca al meu face "Nu stiu cum se zice...e mare, eh!"

Mai zi ceva.

*

In afara de baiatul meu, si-au mai dat cu parerea si altii:

http://www.askdrsears.com/news/latest-news/dr-bill-comments-time-magazine

http://iboneolza.wordpress.com/2012/05/10/lactancia-prolongada-fuera-del-armario/

http://jasongood.net/365/2012/05/from-breasts-to-boobs-and-back-again/

http://m.thefrisky.com/pl/2012-05-10/the-soapbox-attachment-parenting-is-the-lazy-mamas-secret/

 http://www.tvr.ro/articol.php?id=125620

Infasat in raze

O colega de drum personal mi-a trimis aceata pagina minunata, vazand ilustratiile puse acum doua texte:

http://www.maicadomnului.ro/icoana-galactotrofusa-maica-domnului-care-alapteaza_l179_p0.html

Nu stiu voua, dar mie mi se pare ca Pruncul arata ditamai flacaiandrul, asa ca:

Joc

Ii pun sa doarma.

Ce faci?

Aproape innecandu-se:  "Cu lapte"

Il intreaba si sora-sa chicotind (s-a dus pe apa sambetei prima tura de adormit): "Ce faci?"

"Cu lapte"

Sunt situatii care te prind suspendat in aer, fara replica: sa rad? sa plang? sa ma emotionez? sa ma iau la palme?

Face gargara. Cu laptele pentru nani. Al meu.

Puénting

Mi-am facut blog ca sa scriu intrarea asta.

Se numea asa inainte sa aiba nume locul ce urma sa o gazduiasca.

Nici pana azi nu stiu cum sa pun in cuvinte ce as vrea sa stea sub titlu.

E un termen in spanglish. Inseamna exact ce arata imaginea.

Cred ca ar trebui sa incep spunand ca e o lectie pe care am invatat-o foarte bine: cand depind altii de tine nu mai poti sa-ti permiti senzatii tari, de genul sa mori un pic, sa patesti ceva, sa sari de pe sine.

N-as putea spune ca mi-am facut de cap, mai degraba m-am aruncat cu capul inainte.

Si busitura n-ar durea mai mult decat de obicei, daca n-ar fi fiindca tragi dupa tine pe cei mai dragi, aia pe care n-ai vrea sa-i vezi nicicand suferind, d'apoi sa-i faci tocmai tu sa sufere.

Cand aveam bebelusi mici si a trebuit in rare ocazii  sa ii las cu altcineva, nu mi-a placut mai niciodata cu cine ii lasam. Intre ameteala hormonala a lehuziei si dezorientarea de mamifer fara prunc, bantuiam pe strada repetandu-mi: nu am voie sa patesc nimic, depinde de mine cineva.

Undeva in primul an de maternitate dubla n-am mai avut vreme sa ma gandesc la ce mi se intampla, cei ce depindeau de mine ma cereau intensiv.

Si acuma, de la distanta timpului, cred ca singuratatea m-a durut. Nu cea fizica, cealalta.
Socrella: "Las' ca te descurci tu, toate s-au descurcat";

Maicuta: "Esti nebuna, nimeni nu face ca tine, tu chiar crezi ca celelalte fac asa cum spun, fii serioasa";

Barbatul: "Coboara asteptarile";

Tata: "Pfui, eu cum puteam cu trei!" (?!) Care trei ca eu aveam opt ani cand s-a nascut sora-mea si zece cand frate-miu, mi-am petrecut intre 8 si 18 ani jubiland de fericire cu ei doi.

N-am mai putut, cu exigentele Craciunului, cu toatele. Am facut o boala foarte interesanta (si foarte dureroasa), un ZZ, ca o petala cat unghia langa sanul stang. Care m-a tintuit la pat doua saptamani inainte sa o somatizez, urland de migrene inexplicabile la ora fixa.

Si dupa aceea am invatat de la viata ca mama nu are dreptul sa planga, sa oboseasca, sa o doara, sa nu fie atenta pana unde i se intinde coarda, sa moara, sa devina neoperativa, caci pe langa neajunsurile directe, ii trage pe cei ce coboara din ea dupa ea, in cadere.

Herpesul zoster le-a dat varicela alor mei, intai fetei, apoi baiatului.

M-am crucit de invinovatire, de durere, de suferinta lor. Acum partea fizica mi se pare anecdotica, la urma urmei e o boala a copilariei deloc periculoasa, doar incomoda.

Stiu bine ca rostul ei era sa ma puna pe ganduri.

A fost ca un aviz, ca o mustruluiala.

Ii multumesc medicului care mi-a spus ca noroc ca le-am dat-o eu, cine altcineva mai potrivit.

Si lor ca au trecut cu seninatate peste zilele scarpinatoare.

Si sunt mandra ca ma simt mai bine in singuratatea mea care incepe sa fie minoritate, ca e o alegere, ca stiu ce e de partea cealalta si nu cred ca as fi mai intreaga afectiv, moral, dimpotriva. Ma bucur sa vad ca parca nici ceilalti nu mai arunca asa comentarii in vant, c-or fi vazut ca ma dor la ficati. Am mai si coborat din (auto)exigenta, desi imi prinde bine oricand un umar la cele trebi lumesti.

Si ii multumesc persoanei care ma intelege ca nimeni altcineva pe lumea asta, caci priveste cu mine prin ocheanul meu, surprinsa si fermecata de diferenta.

Lectie

Treci la tzatza cealalta, e mai mult lapte.
Stau aici, nu vreau lapte, vreau numai tzatza.