Scena care se repeta in fiecare dimineata: ii duc pe copii la scoala si baiatul imi cere in brate. Toata strada-derdelus la vale mi se inghesuie in clavicula dreapta si trage aer ca un aurolac, cat sa-i tina dorul pentru restul zilei. Se desprinde adormit in bratele educatoarei, cu aceeasi intrebare: "Inca ti-e somn, puiule?" Nu, doar m-am dezmierdat, i-ar zice.
Ieri eram an de an la Craciun cu un prunc in brate, anul asta se vor aseza la masa familiala cu stergarelul la gat, cutitul si furculita ca "oamenii mari", infipti in scaune, cu drepturi depline.
Fetita noastra si-a fracturat bratul intr-o escapada la Tibidabo, parcul de atractii despre care am scris mai demult, inca mai are de stat in ghips ceva vreme.
I-am facut cadou un medalion cu un ursulet de care imi placuse si inainte, doar ca dupa accident mi s-a parut ca el e tot momificat in ghips, caci e injectat intr-un costumas-blana de pvc perfect etans.
I-a pregatit un culcus minunat, si ca sa pot face poza zile mai tarziu am rugat-o sa reediteze aranjamentul. E asa:
Mi-a zis ca-l cheama Jordica. La chicotele noastre a deviat in Jorjica, Jiorjica. Georgica, bine ai venit la noi in cuib!
Si da, n-am asteptat sa-l puna ea in patul pufos ca sa ne cada fisa sa o grijulim mai cu tandrete. Cel mai viu a fost sa o aud cum constientizeaza pierderea: " Es que...eu eram bine inainte!"
Dar ne-a surprins cu un salt in intelepciune, in moderatie, in dexteritate: "Acuma stiu sa scriu cu stanga!"
Am dus chitara baiatului la reparat, taraind-o el pe strada in doua bucati, cu corzile atarnand. S-a rupt in ziua cand a primit-o, intr-un acces de AC/DC.
Ne-a reparat-o papucarul meu preferat (am mai scris despre el aici) care are experienta in restaurat de instrumente - cel putin in ce priveste familia noastra - ne-a lipit altadata si o lamela la alt instrument, ca un xilofon cilindric.
Si multi papuci pentru care imi cere mereu "dos euros, dos".
Nu exista nici un alt serviciu care sa coste atat.
Seara ma intreaba sotul meu daca mi-a zis asta, nu!, ci "un euro, uno!" In ziua anterioara daduse cu lipici pe chitara in fata noastra.
Iesim de la el, si baiatul imi serveste lectia magistrala: "Mama, fiindca am dus la seniorul asta chitara?"
"De ce? Sa ti-o repare."
"Ca papucii si jacheta?"
M-a lasat cu gura cascata: isi aduce aminte cum anul trecut pe vremea asta am dus la reparat tot la papucar un fas lung care nici macar nu era al lui, ci al sora-sii, ca sa-i plaseze din nou fermoarul pe sine .
Intre surpinderea pe care i-a provocat-o specializarea papucarului si ca a vazut cum a pus prelandez, azi il vad mult mai grijuliu.
Oricum baiatul n-ar fi singurul prins in itele lumilor virtuale. Si paralele.
"Papa, tu-ti aduci aminte data aia cand amvisat - zis constient, caci asta avem clar in minte acuma, dupa spaima cu "m-o aruncat mama de pe balcon"- am visaaaaat ca iesea foc din pamant??
" ...??!! Nu-mi aduc aminte..."
"Ba da, am visat, iesea foc, erai si tu, si mama, si eu, si A."
"Hei, fiecare viseaza in visul lui, nu ne intalnim in vis".
Sora-sa: "Da, nici eu nu eram cand iesea foc din pamant."
Acum e iunie nebun, cu aniversari gramada, petreceri incalcite de prieteni mici care vor fi uitati si regasiti lunguieti, cu dintii stirbi, peste vara cu soaptele ei.
Vinerea aceea plaja era pentru noi.
In drum spre:
Valoarea unei esarfe lila la ora pranzului: fara de pret.
Sau cum ne gandim la Baudelaire de doua nopti, daca tot nu lipim geana pe geana.
In program: Parazitii reloaded.
Un lucru am avut clar in cap azi: in noaptea asta trebuie sa dorm.
Am fost la medic: siropelu'.
Pediatra spune ca n-a mai auzit de la nimeni sa urle copilul pe motiv de asa ceva.
Ca poate gadili, deranja, dar sigur nu doare.
Ce stiu eu, mi-a iesit baiatul cu curul sensibil.
Acuma sunt sigura ca si fata a avut in nestire, dar na, cum nu zicea nimic, toti fericiti. Si fara cearcane.
Noaptea de alaltaieri am crezut ca-l doare burta, in zori a adormit.
Noaptea trecuta, in incalceala mintii, am avut o steclire: e la fel ca data trecuta!
Si am pus o veioza aprinsa la pardon fundul lui.
Pacat ca era deja patru jumate cand mi-a venit inspiratia.
Si ma scuzi de intrarea asta fara noima, dar e induiosator cu bolile si neajunsurile copilariei: atat de crude si sfasietoare in lumea lor miniaturala.
O durere de bultica e dezastru familial, de la un guturai se opresc toate ceasurile din casa, cand are 39.2º C pana si de la nine one one - aici e 112 - iti raspunde serios un domn in halat scrobit explicandu-ti cu ce oblojeli sa-l grijulesti.
Indirect, ce binecuvantare sa ai muci, oxiuri, diaree, conjunctivita, in loc de Alzheimer, sclezoza in placi, descuamare pe 97% din corp, reumatism, pre (post!) -mergator pentru varsta a treia (zi-i ante-sicriu).
Mi-e somn de alunec din mine, dar sunt fericita ca avem boli mici.
Deocamdata.
Direct proportional, ne intalnim cu toate.
Si-apoi privirea asupra bolii.
Drama durerilor "mici", scancetul, nevoia de mama, linistea doar in brate.
La capatul celalalt al vietii, resemnarea, ipohondria, tentatia autotratarii, fervoarea detaliilor despre durerile toate, cainarea intr-o doara: ce rost mai are sa ma plang. Singuratatea.
Intelepciunea versus prezentul apocaliptic pe care il traieste un copil cand e bólnav.
'Acu mic-'acu mic, zicea bunicul. Valiu-valiu, o auzeam pe bunica.
Nu, nu e un text despre ce copilasi cuminciori am.
Am facut sfintisori, vorba vine "am" facut, ca eu nu mai incap in bucatarie printre ceilalti.
Au facut pe jos o pasta creatza din faina praf, faina cu apa si alte modelaje unicat.
Daca am timp caut si pozele de anii trecuti cand faceau fetele, baiatul cred ca abia anul asta a avut statut de asistent de cuptor. Hmhm.
Pentru eveniment i-am pus fetei sortuletul.
Celalalt bocea ca vroia nu stiu ce cu un catel, am cautat celelalte sorturi de prin casa si niciunul nu avea catel. Pana la urma mi-a picat fisa: in ziua cand i-am adus sortuletul fetei ii luasem si costumul de carnaval baiatului: o capa de dalmatian.
Pe aia o vroia ca sa bucatareasca, pentru el venea asociata cu sortuletul.
Trebuia sa fac o poza cu ce-a ramas pe jos dupa distractie. Cine m-a pus sa fac sfintisori cu ei acasa.
Acuma imi dau seama de socantul situatiei: imi iertati piciorul de porc din prim plan in stil Angelina... e cultural, face parte din familie. E ca animalul de companie din alte case.
Apare pe la Craciun si dispare undeva tarziu, complet descarnat si in bucatele, in vreo oala cu linte sau similar.
Luni dimineata, la poarta gradinitei, un baietel din grupa cu feciorul meu urla ca din gura de sarpe: "A l'hospitaaal, a l'hospitaaaal! Malaltó!" ("la spital, la spital, bolnavior!")
Mama lui, grena de rusine, se justifica: a fost bolnav toata saptamana trecuta, si vrea sa mai stea acasa ca inca e bolnav. Uf.
*
Imi vine sa ma iau la palme.
Ma pune naiba sa vorbesc cu o mama de la scoala fetei.
Imi povestise acum trei luni ca fetita ei de-o seama cu baiatul meu protesteaza ca e dusa la gradinita refuzand sa doarma la amiaza.
Imi spune ca acuma doarme. Eu ca al meu nici nu mananca, nici nu doarme.
Intre septembrie si decembrie a mers intai trei sferturi de ceas, apoi o ora, apoi o ora jumate, maxim doua. Din ianuarie il las sa manance si sa doarma. Ma asteapta pe-un fotoliu infantil.
Sunt sofocata pe tema asta, am trecut de la rugaminti si amenintari la santajul fara mila.
Nu crezi ca baga tonul profesional (e psiholog si face hartogarii de functionara intr-un sat) si-mi trazneste: "Adevarul e ca baiatul asta era foarte lipit de tine".
Si mai si tac.
De-aia mi-i ciuda, ca tac.
Cum sa-ti dai cu parerea e gratis, nu iarta niciunul ocazia.
Asa de greu e de inteles ca uneori avem nevoie sa fim ascultati si deloc judecati.
Mai ales cand am opinia mea despre copiii independenti la trei luni de viata.
Dar macar mi-o tin pentru mine, nu ti-o trantesc in suficienta ta de mama cu cariera profesionala.
Ca si tu, ca noi toate, esti convinsa ca faci bine.
Tanti M. lucra la Leagan, zi-i orfelinatul din orasul meu, in anii ’80 la inceput.
Pe cand inca nu aveam frati, mi-aduc aminte perfect ca am mers la ea la serviciu, era bucatareasa cresei. Cred ca am intrat impreuna pe usa, au inceput sa tipe TOTI copiii demential: mamaaa mamaaaa.
Dupa aia am vazut ca oricine intra sau iesea era intampinat la fel.
Glascioarele alea subtiri si nenumarate, plus manutele zeci raschirate in sus din leaganele de metal erau terorizante, poate aveam sase ani, m-au socat teribil.
Tanti M. avea sufletul siroaie mereu, mila si bunatatea curgeau pe ea ca mirosul de tocanita sau de salata de varza sau de clatite stravezii care o insoteau mereu.
Mainile ii luceau tot timpul si erau rosii, uneori miroseau a dezinfectant.
Era o femeie calda (inca este, barbatul meu a ramas impresionat de sarutul tocanit pe care i l-a dat pe obraz in toamna), atat de miloasa incat sunt sigura ca ii imbratisa pe cati putea din copiii aia la pieptul ei.
In Leagan mirosea a clor, a pelinci umede albite cu produsul ala care se punea la fiertul lenjeriei, nu-mi aduc aminte cum se chema, venea intr-un flacon unitar, a tocana si a lapte praf.
Dar era ingrozitor de extenuant emotional, nu cred sa fi luat pe nimeni in brate la varsta aia, insa am ramas cu un sentiment tampit ca ti se cersea/pretindea cumva violent iubirea cu un aspirator cu o forta de absorbtie industriala. Care iti sugea creierul, corpul, lacrimile si grimasa de neputinta.
Era desirant interior, acuma nu stiu de ce mi-am amintit asta, dar numai si numai fiindca am inca vie forta asta aproape fizica sunt de acord cu ce zicea calugarita aceea despre avort.
Banuiesc ca prin intermediul lui tanti M. a ajuns la noi acasa un «leagan» de la Leaganul de copii. Un patut din metal cu un grilaj frontal care se putea da jos. Mi-aduc aminte perfect de forma firului conductor de metal in partea de sus, avea asa o bucla, sa se poata cobori un lateral.
Pentru fratii mei mici mama mai avea un patut din lemn in bucatarie, in care ii gaseam uneori cand veneam de la scoala, ridicandu-se pe varfuri, incercand sa faca primii pasi. In cel din metal, alb, in noaptea cand s-a nascut fratele meu, dormeam eu, ghemuita. A venit tata sa ma anunte, fericit cum nu l-am vazut nicicand. Cred ca dormeam acolo la anii aia fiindca eu vroiam, probabil mi se parea amuzant.
Asa cum la sapte ani i-am cerut bunicii din Bucovina sa-mi aduca leaganul adevarat din lemn din tinda si mi-a ras in nas ca ce mare sunt ce-mi trebuie leagan. M-a durut ingrozitor, cred ca am plans ca de sfarsit de lume. Freddy Mercury Bunicul meu, cu piciorul schiop, mi l-a adus ("'Acu mic-‘acu mic! Mai fimeie, n-ai minte nici cat copcilita asta"), inseninandu-mi drama.
Asta e cu patutul alb, sa-l vad in secventa din film mi-a dezmortit tot aerul din Leagan si bucuria tatalui meu la nasterea pruncului.
Elvira preda Didactica muzicii la Facultatea de Invatatoare, scoala aia care la noi se chema Liceul Pedagogic, care aici era pana nu demult o postliceala de trei ani, iar acum e ditamai Facultatea de patru.
Si chilipirul de paispe mii de Auros-lebros-leuros €€€.
Elvira calatoreste ocazional peste tot in tara sa ii invete pe studenti cum sa le infiripe emotia si interesul copiilor fata de muzica.
Printre alte ocupatii, in Barcelona da ore de muzica pentru bebelusi si copii mici, de la 0 la 3 ani.
Am avut luxul sa ne putem bucura de minunile ei atat cu fata, cat si cu baiatul.
Multe din expresiile, cuvintele si traditiile catalane le-am invatat de la ea.
Mai mult, pot sa cant doar cu accentul ei, de interior. E din Lleida, cuvintele sunt cu e in loc de a, de genul: [BarsElonE] in loc de [Barçalona]. Exact invers de cum vorbeste baiatul meu, care pronunta toate e-urile ca si cum ar fi a-uri.
Soacra-mea e din aceeasi regiune, si desi vorbeste cu accent de metropola castigat in jumatate de veac trait aici, am invatat sa aud cand pronunta cu e ca la ea in zona natala. La fel, sotul meu si fata vorbesc, prin influenta ei, cu multe e-uri. Un fotbalist din Barça care e tot de acolo e imitat minunat de exagerat vorbind ca din LleidE.
Nu pot evita sa pun aici una din imitatii, caci apare si Pep Guardiola, asa se vede cum e inteles de compatrioti un antrenor care-si iubeste copiii, zic fotbalistii. La sfarsit e vizibil de tot, caci fotbalistul striga "RijkEEEEEEEEEEErd tornEEEE!" in loc de "Rijkaaaaaaaaard (antrenorul anterior) torna!"
Paranteza: e totusi o minune sa pot scrie aici despre un antrenor de fotbal care citeste, e uman, pedagog pozitiv cu sportivii, excelenta figura paterna. Nu simt ca e off topic. La fel, primul gand cand l-am vazut pe Mou bagandu-i degetul in ochi omului aluia a fost "ce rusine fata de copiii lui, ca il vad facand asta".
Ce-am ras, in secventa asta (face parte dintr-o emisiune saptamanala) Guardiola citeste Borges si vorbeste despre discursul narativ al lui Paul Auster, se pregateste sa mearga la cinema-ul Verdi (am mai scris despre el aici, e unul din putinele care pun filmele in V.O. subtitulata), ca ruleaza un ciclu Passolini.
Toata povestea asta ca sa spun ca pot sa cant muzica infantila catalana doar cu e-uri, cam asa:
LEs oquEs van dEscalçEs dEscalçEs dEscalçEs
LEs oquEs van dEscalçEs
I Els anEcs tambE
Poseu-los-hi sabatEs sabatEs sabatEs
Poseu-los-hi sabatEs
I mitjons tambE.
Sau, din cantecul care e obiectul incalcelii intrarii de azi:
QuinEs manEtEs quE tinc jo
PEtitEs i blanquEtEs
M’agradEn molt.
Cu accent dinauntrul orasului s-ar pronunta cu a (un fel de a de la gamalie la noi) in loc de E.
Asta e, am fost atenta la ce si cum canta Elvira, mai mereu, caci imi prindea bine, in afara de partea cu muzica, jocul, copilul. Era mereu emotionata, facea muzica de parca maine murea sau dispareau toti pruncii care se uitau cu gura cascata la ea sau s-ar fi pus mamele sa palavrageasca fara noima fara s-o asculte.
De fapt ne uitam toti la ea vrajiti, era frumos sa mori. Intre fata si baiat, Elvira a devenit si mai emotionanta si emotionata, poate fiindca a trecut printr-un concediu medical sumbru.
S-a intors plina de iubire, si eu la fel, cu alt prunc in brate.
In tabloul asta, odata s-a induiosat pana la lacrimi, de fapt am scris aici. La un cantecel de leagan despre care n-am banuit niciodata ca ascundea povestea asta, caci deja mergeam cu baiatul, asadar il cantasem de zeci de ori cu fata fara sa intuiesc ce ne-a dezvaluit in ziua aceea: “cantecul asta l-am creat eu, pe melodia si aerul unui cantec dintr-un film trist, trist. Cu o mama care isi lasa puiul sau intr-un Leagan ca sa grijuiasca de altul. Mi s-a parut ca pot sa fac un cantecel dulce pe o tesatura atat de dureroasa ca cea din film.”
Acuma, intamplator, am dat peste secventa de care ne vorbea. In care apare “leaganul”- patut din copilaria mea. Ce mi-a trezit amintirea asta teribila din Leaganul de copii al lui tanti M., cu nevoia de dragoste ca un cilindru de aer puternic care iti aspira cugetul, durerea, sufletul farami.
Si toata partea cu accentul in catalana e ca sa pun filmul in care le cantam aceeasi melodie copiilor, acum un an si ceva.
Indiferenta/ignoranta la povestea aflata ulterior, cu tonul, vocea, cuvintele Elvirei, cu pronuntia ei unica. Si copiii mei. E un film pentru noi, ca sa nu uitam tempo-ul. Imi cer scuze pentru didactica situatiei/tonului, e ca si cum l-as fi notat intr-un carnetel, cu norocul fara de pret ca fiica-mea il leagana pe frate-su in scranci. Deja mi se pare preistorie, ii vad atat de mici pe amandoi, si e din 2010 la sfarsit.
Vazand dramele pe care le traieste frate-su cu gradinita, fata, catre mine: Mama, eu de ce n-am mers la gradinita?
*
[e] continua sa fie egal cu [a]:
Se bat pe o moneda de cinci bani.
Il trimit pe baiat sa-i ceara un euro lui taica-sau.
Tinta catre el: Papa, da-mi un Auro!
Am auzit la doamne care inca traiesc in era pesetei (eu n-am cunoscut-o decat ca charm la bratara) ebros, leuros in loc de euro. Auro vine sa le tina companie astor doi termeni minunati.
*
Seara, dupa ce ma bazaie la cap sa mergem in patul nostru, si eu il duc cu povestile ca acuma mergem, poate-poate doarme cu fetele si ma repar de torticolis daca nu trage de mine, la vreo ora asa de insistenta, se da jos convins: "Pues ma duc eu". Si o taie.
*
Dupa ce a balotat vreo cinci sarmale: Mama, am burta mare.
*
Sora-sa: Mama, tu de ce stii tot?
Nu stiu tot.
Stii mai mult ca papa.
*
Pe douazeci ianuarie face aceeasi varsta la care sora lui a avut un fratior.
In ziua aceea ea a crescut cu totul dintr-odata, ochii, manutele, urechiusele, ea toata.
Imi inchipui ca o vedeam "mare" daca am avut inconstienta sa consideram ca o sa putem cu doi mici.
Azi ma uit la el si il vad mic, ma intreb cum de o vedeam pe ea mare.
Si ceilalti spun la fel, ca era asa de mica. E mic.
Uneori ma gandesc ca poate nu-si da jos de tot dodotul/pampersul fiindca simte ca iubesc sa-l schimb.
Pe de alta parte simt ca se face mare caci uneori, cand face cate-o traznaie, ne spune ridicand din umeri ghemuit: es que eu sunt mic.
Ta-su a facut greseala sa-i cada in plasa: "in trenulet nu".
Ala istet ii zice: "In trenulet nu si-n autobuz da?"
"Da".
Partea voioasa e ca dupa trenulet a trebuit sa luam autobuzul doua statii sa ajungem la timp la recitalul de Craciun de langa casa, unde mergem de cativa ani: pe strada aia unde cam la o luna jumate vecinii fac cate un hram de sezon in mijlocul strazii e un lacas de maici, care ies la lumina ulitei o data pe an, ca regele la discurs: pe 24 decembrie seara, sa cante colinzi.
I-am zis lui fecioru-meu in autobuz sa-i ceara treaba aia cui i-a promis ca da.
Si in trenulet pun colinzi ingeresti andaluze. N-am cuvinte sa va explic cum sunt, una era un remix à la Raimmstein de m-a luat cu innecatul de ras. Pentru cele ingeresti maicutele sunt bune, eu cant tot, in latina, spaniola, catalana, orice numai sa miroasa un pic a portocala si a zapada si a brad adevarat, ca atunci cand era Craciunul Craciun.
Zice sotul meu zice ca intr-un an a vazut o maicuta fumand la recital, intr-o pauza.
Nu ma mai mira nimic.
Ieri ne plimbam si dam peste o expozitie spontana de caganers, in spatele unei vitrine oarecare.
Asta e. Nu incapeau pe o singura platforma, au pus doua.
Combinatia castellers-caganers (prima poza, stanga) e 200% catalana. Asta o pun pentru baiatul pasionat de tematica asta, al mamicii aleia care citeste blogul. Si un pic ca sa nu para ca exagerez cu aluziile scatologice. Aici e asa.
Vreau sa scriu pentru cand o sa am un adolescent care o sa se indragosteasca de orice salcie plangatoare/trecatoare ca demult, de mai bine de un an, stiu perfect ce tip de fata ii place baiatului meu.
Asa cum am exact stantat in memorie primul barbat de care m-am indragostit (poate nu aveam doi ani), am clar in cap si baietelul meu in suflet ca il atrag electric fetele frumoase foc, cu pielea maslinie si parul carliontat.
De obicei ne intalnim cu ele in autobuz, situatia cea mai surprinzatoare a fost cand ne intorceam odata de la muzica, s-a lasat cu chiote adevarate din partea lui, clipit din gene incondeiate din a ei si ascuns dupa mine (ea statea in spatele nostru).
L-am vazut imbujorat, emotionat si incapabil sa o priveasca mai mult de o fractiune de secunda.
Astia mici au o notiune foarte clara despre bunatate si frumusete: Mariana (educatoarea e buna), Y (cea care ii ajuta sa manance si sa doarma, cu care el inca nu are de-a face) nu e buna.
Asta e adevarat, multe mame spun ca nu e dulce.
In schimb, educatoarea Z, care vine uneori cand a lui lipseste si de care mie imi place mult, e urata.
Cred ca nu ii place fizic. In afara de faptul ca nu e un referent, a venit doar in trei randuri.
Cand vine ea, se lipeste de directoarea gradinitei si o insoteste peste tot, sigur fiindca ma vede zilnic saludand-o, e o femeie buna ca o mama si ne-a permis sa venim doar un ragaz pana acum la gradinita.
Ii spun azi ca mie imi place de Z, ca e buna si frumoasa.
Nu. Nu-i buna. E urata.
Aha. Mariana e frumoasa?
Pauza. E...buna.
Am ramas muta.
Cum a stiut sa imi aduca aminte de asta, fara sa spuna celalalt adevar.
Mama plange mereu cand isi aminteste de o mama urata urata, cea mai urata femeie pe care a vazut-o vreodata. Era la Alimentara (povestea e din anii '80) cu baietelul ei, care o privea ca si cum ar fi fost Zana Zanelor. Zice maicuta ca pentru copii, mama e cea mai frumoasa. Si cea mai buna.
In autobuz, ma pupa si ma puuuupa de ametesc. Ma ia de obraji, imi descopera cerceii, nu mai purtam de vreo sase ani. Imi zice neincrezator: "T'has punxat; t'has punxat." [puntchat] (te-ai intepat).
*
Noua dimineata, pe strada, las in urma pe cineva care suna la interfon, se aude din casa o splendida voce cantata, teatrala: "Holaaaa!"
Raspuns de jos cu una sparta, masculino-tunatoare: "Hola, churrrri!" (scumpete, papusa, iubire)
Cred sincer ca jucau un act. Nu m-am intors, dar daca as fi facut-o si tipul ar fi fost imbracat in Lup sau in orice alt costum deghizat, nu m-ar fi mirat.
*
Nu stiu ce personaje fantastice sunt raspandite prin scoala fetei.
Ne zice aseara ca una e floare, alta politist, alta "estratenestru".
Eram ca Mou.
Nu intelegeam por qué? doar ceilalti copii stau linistiti in carucior, in timp ce ai mei, fiecare in epoca lui, n-au stat locului nicicand.
Cinci ani mai tarziu am gasit raspunsul: fiindca accepta resemnati ca merg la gradinita.
Inca n-am vazut copil sub trei ani sa alerge bucuros, stau apatici si rumega situatia cum pot.
Cum multi merg la gradinita de la patru luni, cara dupa ei expresia aia toata ziua.
Stau tzapeni in carucior, nu fac echilibristica.
Baiatul merge doua ore. Si acum sta in carucior asa cum invidiam la celelalte.
Vaai, cum stau ei cu trena miresei in mana, nu stiu cine i-a zis fetei (eu nu) sa o tina in clipa potrivita, si cred ca ei i-a fost rusine la momentul solemn, si dupa aia s-au incurcat si tavalit in ea cat au stat la petrecere, iti venea sa plangi. Si baiatul cum o asculta in tot, ii urma exemplul. Nu stiu ce faceam in momentele alea, cred ca declarasem deja batalia pierduta. Acuma imi dau seama ca probabil ea intelesese ca rochia trebuie tinuta mereu de coada, ca aici abia ajunsesem. Noroc ca inca eram primii.
Undeva intre casa "veche" si cea "noua", intre cutii, camere necunoscute si renuntari la suavizante, Mimosini, balsamuri de haine sau cum s-or fi chemand in limba mea, nu mai stiam cum sau daca mai miroseai a bebelus.
Acuma, cu povestea cu valizele, m-a inundat dintr-o data valiza cu miros de Paris, aia din care nu pot scoate damful de praf uscat si deprimat din Palais, orice as face. Si am inchis iar geamantanul tineretii (e doar un album unitematic de aroma, nu mai poate fi folosit pentru haine de fix un deceniu) ca sa ma scufund la intoarcerea din calatorie in dulceata ta, amestec de saliva, lapte, piele dulce, uimire, lacrimi si muci.
Stiu prea bine ca ceilalti te vad flacaiandru inalt, tocmai de aceea e si mai nou pentru mine sa redescopar acuma caldura din tricouasul cu roboti.
E. frecandu-si mainile fericita in ultima zi: uite, miroase a bebelus!, dupa ce acum cateva luni imi spusese "ce ciudat ca nu pot spune asta".
Poate toate mirosurile diferite si exotice (chiar, de ce turta dulce de acasa are o aroma atat de neadevarata amintirii mele, de pare iesita din Bollywood?) m-au ametit intr-atat incat a trebuit sa trec prin sinuzita asta ca sa te regasesc pentru o clipa, inainte sa incepi sa mirosi a flacau care nu mai vrea in brate la mama.
Nu am spus nimanui secretul meu. Doar sora-sii: asa miroseai si tu. Acum mirosi a codite, a colegi cu ochelari, a ciorapi rupti in genunchi, a carioci si a majuscule. Seara, in pijamale lenese si ingramadite, parca-parca toti suntem prunci. sssh. Sa nu se spulbere.
Ai mei nu au prea avut obiecte tranzitionale, desi sfatul mamei cu "da-i ceva micut in mana", spre deosebire de cel cu suzeta, l-am ascultat si bine am facut.
Am observat ca ii linistesc uneori, sau ca macar ma pot desprinde mai usor fizic daca au intre gegetelele adormite un soricel minuscul, o Dora exploradora in miniatura, sau ceva construit din interzisele oua kinder (un crocodil, un pitic cu nume imposibil; chiar, cine sunt Gormitis, Marsupilami??). Si-n ziua de azi umblu cu un Bambi minunat fara codita in portofelul meu cu ruj si rimel expirate din vremuri uitate, daca l-as pierde as suferi o tura. Uneori mi-l cer unul sau alta din copii, li-l las o clipita, nu cumva sa raman eu fara el.
Am preferat sa fie atasati de san, mi-a fost foarte comod o perioada, sau de cate vreun personaj din astea cu care dormeam dupa aia toata noaptea intre coaste, in loc de ursuleti &co de plus. Nu-mi plac jucariile de plus, nu stiu de ce nu m-au atras niciodata.
Obiectul tranzitional numarul unu e sfarcul celalalt, ala neocupat. Prietenele stiu de ce.
Cineva din familia mea are si azi un tic foarte induiosator, iti atinge lobul urechii cumva in zbor, reminiscenta cetoasa a tzatzei din anul zero.
Am poze mentale cu sfarcuri cat cireasa rasucite si innodate de catre bebelusi minutiosi. Cica vine o vreme cand nu te mai deranjeaza. Nu mai retin sentimentul asta de indiferenta, mie mi-a ramas doar senzatia de intoleranta fizica, in primele luni de sarcina cu al doilea copil.
I-am interzis fetei definitiv, cred ca nu a fost nevoie sa repet, sa ma atinga la celalalt. Si poate pe-atunci a aparut si batalionul de animale si personaje liliputane. Cu baiatul am trecut direct la asta, sensibilitatea fizica intre sarcina, timp indelungat, agitatia alaptatului, tandem si toate variantele combinate mi-au semnalizat clar pana unde ma tin baierele.
M-am trezit vara asta in plin raliu: in fiecare seara un pilot vajnic imi parcurge dunele sanilor cu vreo motocicleta micuta, cu o masinuta cat aratatorul, cu un trailer de masinute din alea, un camion....stai! abia la nivelul asta mi-am dat seama de situatie, nu puteam intoarce capul, se innodasera margelele, poza era dementiala.
Ce-i asta?! Ori tzatza, ori camionul! Si atunci am primit - de desteapta ce-s - o palma suieratoare fix in nucleul maternitatii: camionul. Si-a luat distanta de siguranta si s-a trantit cu culutzul in sus in patul lui.
Inca nu am reusit sa-mi amintesc cum se numeste personajul ala din desene animate care mergea taras cu curutul in sus, ultimul din firul indian de personaje. Ca ala s-a pus in spatiul lui intim.
Un prieten imi zicea razand pe vremea fetei ca am una de ciocolata si cealalta de vanilie. Pentru mine, vara asta ramane a unui sui-generis Paris-Dakar.
Consider ca e tranzitia perfecta.
Ca nu ma vedeam, oricat ar crede unii, schimbata pe o bere sau direct pe sanii gagicii.
De cateva zile am descoperit niste ratuste din alea tipice de baie, doar ca sunt cat degetarul. Distractia a inceput cand ne-au insotit ratustele in pat: sunt fosforescente! (fraza asta suna a jocuri erotice). Tatal copiilor spune ca sunt din Fukushima. Serile de adormit pruncii par acum zone de after hours din Ibiza.
Daca vrei sa ma omori ofera-mi o cafea cu lapte, un café crème, noisette, cortado, sau orice alta combinatie de lapte cu cafea.
La un nivel superior, nici un trifásico n-am consumat niciodata, e cafeaua cu lapte si un alcool (10-20 de picaturi). Aici am mai scris despre.
Cand canicula te strange cu usa, si se uita amandoi la tine cu ochisorii arzand: gelaaaat, gelaaat, vull gelat, imi iau si eu. S-a repetat scena de vreo treizeci de ori in iulie. Si mi-am dat seama abia acum ca cer mereu cafea cu stafide (asta zic eu, ei le zic rom, e gust de cafea si rom, cu stafide).
Cafea cu rom. Inghetata. Un trifásico sub zero grade. dadada. Lapte cu cafea si rom. Brrr.
La 60ºC mi-ar da o sincopa.
Anti-inghetata mea e aia care se lipeste de cerul gurii, incleindu-se.
Daca veniti in vizita va spun acuma unde este inghetata buna: una e langa Ramblas (locul ala urat pe care ati inteles gresit ca trebuie sa-l vizitati), cealalta e o gelaterie italiana pe care o tineau mama si fiica. De vreo trei ani s-au plictisit si au transmis secretul de generatii altor fete.
Am citit un articol despre magazinul lor: acolo inghetata n-are mai nimic de-a face cu laptele, in afara de aromele de iaurt si nu mai stiu ce, celelalte nu contin smantana, e fructe cu gheata. Atunci am inteles de ce-mi place la ele.
*
Mi-a ramas foarte vie amintirea cu mine la Straja uitandu-ma la R si la F cum beau valuri de lapte "grrrrrrraaaaaaaas", proaspat muls, cu spuma si miros intens de vaca. Expresia mea de greata. Acru era cu totul altceva. Dar crud sau fiert, smantanit sau nesmantanit, cald, rece, glota mintala face clac!
*
Nu sunt lactivista, nu militez, nu sunt fanatica.
Nici macar neo-hippie-bio-eco nu sunt. Dimpotriva.
Undeva, alogic si din adancuri, ma doare surogatul, nu vreau sa conving pe nimeni de nimic, nu imi permit sa judec nici o alegere, nici un refuz sau abandon, sau si mai dureros, neputinta.
Doar intuiesc (si in ziua cand mi s-a luminat asta am mai imbatranit putin) de ce ma fericeste cand un nou-nascut primeste ceea ce are nevoie. Nu cealalta.
E ca o impacare peste timp, ca o sete stinsa de sugar interior. Si de adult, mama si fiica.
*
Pe tine te-au inselat, te-au imbarligat nu stiu cum comunistii, ti-au zis ca important e serviciul. Intr-un oras in care 87% din barbati lucrau intr-o uzina siderurgica si 92% din femei intr-o fabrica textila, pe tine, baftoasa ca de obicei, te-a nimerit un serviciu chinuit si sacrificat, cu un orar imposibil si un stres ilegal astazi.
Am aflat de foarte putin timp de ce ma deranjeaza pe creier mirosul de lapte bunuc si gras de vaca.
Pe generalul cu poseta nu port ciuda, n-o sa ma crezi, pot sa inteleg.
Tu, mai buna decat toti pe care ii cunosc pe Lumea asta si pe oricare alta care poate exista, poti sa si ierti. Imi inchipui cam ce era in sufletul lui. Si in al tau...
Si n-am nimic cu laptele grrrrraaas din Bucovina, asa cum n-am nimic impotriva biberonului.
Nu fiindca as fi contra n-am preparat niciunul in astia cinci ani.
Poate doar aparte de enzima aia lipsa, alta absenta m-a impins vertical.
Nu am energia fizica sa fac ca multe din cunoscute; mi-ar placea sa fiu IBCLC.
Mi-e de-ajuns si prea-plin si daca unul, doar unul mic-mic-mic a fost "intors la tzatza" (tampita expresie si credinta), la locul lui.
Dintotdeauna, chiar copil fiind, chiar inainte sa am frati, m-au atras electric nou-nascutii.
Si desi pare fara noima, despre inghetata si cafea e din nou despre iubire.
Si-mi aduc aminte de tine ca si cum ai sta acum in fata mea, aiurita ca mine azi cand imi spui ca-s dezlanata, sa mai beau o cafea sa-mi revin.
Te vad derutata, cu tricoul leoarca, cu cescuta de cafea in mana mereu pe-un sfert cu zar albastriu, care ateriza direct la ficusul enorm.
Cu decalajul, pauzele, chinul, cum reuseai optsprezece ore cu podoaba grea, departe?
Si in vacanta aceea de vara, baiatul alergand la poarta disperat catre tine venita in vizita, sa-si ceara dreptul.
Postări
