Cand eram tanara mamica si foarte copilaroasa inca, am scris trei randuri despre alaptat ca identitate feminina, ma bucur ca le-am regasit caci intr-un fel ma reintalniesc cu mine cea din mai 2007 (fata avea mai putin de un an).
Le reiau aici pentru mine, nu astept comentarii nici judecati, stiu ca am zis si ce nu trebuia, azi as tacea probabil.
Alaptatul ca identitate feminina
Alaptatul este strans legat, intre altele, de factorul emotional si psihologic.
Cunosc mame care de cate ori erau stresate sau preocupate de ceva faceau mastita . Personal am trecut pintr-un episod de stres care durat vreo doua luni in care mi s-au complicat problemele cu alaptatul.
Pe de alta parte am auzit mame care vorbesc despre "scarba" sau greata de a da piept bebelusului. Alaptatul e o componenta importanta a sexualitatii unei femei, ca face parte din viziunea despre noi insene, despre relatia cu propriul corp, fata de ideile preconcepute despre sexualitate, fata de celulita, acceptarea de sine si tot ce poate fi legat de integritatea emotionala.
O femeie care alapteaza isi descopera o parte a identititatii niciodata explorata inainte.
Pe de alta parte, odata razbite toate greutatile (nasterea si tot ce se leaga de primele dificultati, problemele de pus bine la piept, presiunile sociale si/sau familiale), pentru mine ca mama implinirea pe care mi-a adus-o alaptatul nu are egal cu nici o alta componenta a vietii de femeie.
As dori sa mentionez de asemenea ca mi se pare stupid sa citesc"dau lapte pentru imunitate, pentru ca e cel mai bun pentru copil etc etc". Eu dau lapte pentru ca asta e forma de viata pentru mine, e ceea ce mi se pare natural. Sa ma scarpin dupa urechea stanga cu piciorul drept mi se pare sa dau lapte matern cu biberonul, daca pot sta acasa cu copilul. Ca si tot ce e accesoriu interpus intre san si copil, de tip aparatoare etc.
Nu dau piept ca sa am un X% mai putin de probabilitate sa fac cancer la san, sau ca in viitor copilul meu sa nu fie obez sau sa aiba colesterolul scazut. Nu dau piept ca un sacrificiu fiindca laptele de formula trebuie cumparat, pur si simplu dau piept fiindca face parte din etapa actuala din viata mea, fara de care nu m-as simti eu.
Pieptul e strans legat de increderea in sine, de autostima construita pana a deveni mama.
La o mama care alapteaza, sanul e primul obiectiv atacat in caz de criza.
In anii optzeci am fost in vizita doi ani la rand intr-un loc misterios.
Il insoteam pe tatal meu. Mi-au ramas foarte clare cateva detalii, poate si fiindca le-am trait repetate la interval asa scurt.
Simteam foarte puternic caracterul special al situatiei: nimeni nu vorbea, era ciudat si infasat in secrete, ca aerul dintr-o biserica. Nu e nevoie sa mai spun ca nimeni nu s-a gandit sa-mi explice nimic.
Vedeam prea bine ca eram impartiti: unde ma tinea tata de mana eram toti barbati.
Cred ca a fost momentul in care am fost cel mai clar de partea lor: nu intelegeam nimic din ce se intampla, eram complet debusolata, ma termina curiozitatea in legatura cu ce se intampla dincolo.
Miroseau a frig, a metal, a sosete barbatesti, a sube vesele. Mai mult de unul era fericit in ziua aia. Erau frumosi, tineri, cu expresia aia chinuito-destinsa pe care ti-o dau doua beri suspect de spumoase. Toti taraiau stangaci, teribil de incomozi, fara exceptie, trei lalele sau trei garoafe blegite.
Stateam buluc, la o coada tampita ca cele la care eram toti prea bine obisnuiti. Ce naiba se vindea dincolo?
Nimeni nu se impingea. Asta nu pricepeam, erau toti incurcati, li se taiase piuitul.
Dincolo incepea dupa o usa gri (verzuie?), cu un gemulet ca la puscarie. Mare cat un caiet mic, patrat.
La ghiseul ala halucinant apareau una dupa alta ele. Erau infricosatoare: cu parul ca de canepa, stoarse la fata, vinete-galbui. Mi se pareau mult mai batrane decat ei, cred ca erau doar lesinate de anemice. Pana a venit a noastra, moment care mi s-a sters complet din memorie, m-am invrednicit sa trag singura concluzia ca erau inchise acolo intr-o colonie de vampiri, erau fara strop de sange si vlaga in ele.
Vorbeau in perechi, in soapta, ei emotionati, ele cu un suras de pe alta lume, pareau nebune, cumva amar si dulce la un loc.
Li se vedea doar capul si partea de sus, ca niste prepeleci uscati.
Cel mai frumos lucru din toata scena mi s-au parut halatele lor: erau grena sau albastru sters, cu buline. Toate la fel, cu panza aia incrucisata pe ele.
Scriind aici imi dau seama ca acum vreun an mi-am luat o rochie imposibila cu buline doar fiindca era identica halatului din Maternitate. Panza, marimea bulinelor. Bineinteles ca n-o pot purta, dar e un detaliu lipsit de importanta.
Luni dimineata, la poarta gradinitei, un baietel din grupa cu feciorul meu urla ca din gura de sarpe: "A l'hospitaaal, a l'hospitaaaal! Malaltó!" ("la spital, la spital, bolnavior!")
Mama lui, grena de rusine, se justifica: a fost bolnav toata saptamana trecuta, si vrea sa mai stea acasa ca inca e bolnav. Uf.
*
Imi vine sa ma iau la palme.
Ma pune naiba sa vorbesc cu o mama de la scoala fetei.
Imi povestise acum trei luni ca fetita ei de-o seama cu baiatul meu protesteaza ca e dusa la gradinita refuzand sa doarma la amiaza.
Imi spune ca acuma doarme. Eu ca al meu nici nu mananca, nici nu doarme.
Intre septembrie si decembrie a mers intai trei sferturi de ceas, apoi o ora, apoi o ora jumate, maxim doua. Din ianuarie il las sa manance si sa doarma. Ma asteapta pe-un fotoliu infantil.
Sunt sofocata pe tema asta, am trecut de la rugaminti si amenintari la santajul fara mila.
Nu crezi ca baga tonul profesional (e psiholog si face hartogarii de functionara intr-un sat) si-mi trazneste: "Adevarul e ca baiatul asta era foarte lipit de tine".
Si mai si tac.
De-aia mi-i ciuda, ca tac.
Cum sa-ti dai cu parerea e gratis, nu iarta niciunul ocazia.
Asa de greu e de inteles ca uneori avem nevoie sa fim ascultati si deloc judecati.
Mai ales cand am opinia mea despre copiii independenti la trei luni de viata.
Dar macar mi-o tin pentru mine, nu ti-o trantesc in suficienta ta de mama cu cariera profesionala.
Ca si tu, ca noi toate, esti convinsa ca faci bine.
Pe strada Tuset: restaurantul Two7 - 7 in catalana e "set".
Pe strada Torrent de l'olla: restaurantul L'olla del torrent. Oala din mijlocul furtunii.
Ar fi mers si Furtuna din oala.
Asta e de acum vreo sase ani, n-am reusit sa dam de el din nou: magazinul Eurasia sau Euro-Asia, nu mai retin, in cartierul chinezesc. Inauntru, vanzatoarea era o negresa splendida.
Pe artera Diagonal (traverseaza orasul intre munte si mare, in diagonala): la numarul 444, o cladire maiestuoasa pe care scrie cu majuscule: Cuatrecasas (patru case).
E unul din cele mai prestigioase bufete de avocati din oras, si apartine familiei Cuatrecasas, de generatii.
Daca-mi spui ca macar o generatie erau patru frati, toti avocati, nu m-ar mira.
Nu demult exista un site web care era o agenda fotografica a Barcelonei. Puneai orice adresa si aparea poza locului. A disparut. Vroiam sa pun poza cu cladirea Cuatrecasas, aia domneasca, nu birourile moderne.
Cum nu se mai poate, pun poza cladirii pe care am facut-o in seara de Craciun.
Nu se vede nimic, dar na. Literele luminoase care se intuiesc solfegiaza impertinent: Cuatrecasas.
Crede-ma ca e pe Diagonala, la numarul 444, acolo unde se intalneste cu Passeig de Gracia. El llàpis (creionul) e obeliscul pe care Passeig de Gracia il infige in Diagonala.
Sau invers, punctul in care Diagonala ii permite celeilalte strazi sa inceapa.
Acum mai bine de un an un ziar care se respecta cum e El Mundo a publicat articolul unei ziariste foarte prost inspirate, despre fanatismul femeilor ce alapteaza. S-a facut un vuiet teribil printre mame, incat o luna mai tarziu au trebuit sa incerce sa repare prostia aia cu o replica mai bine documentata. Nu v-am ametit atunci, din lehamite.
Din motive cu totul personale in ultima vreme am de-a face cu vaci de-adevaratelea.
Din solidaritatea pe care ti-o trezeste proximitatea, pun pozele cu articolul asta, si un desen care imi place dintre multele care au aparut la momentul acela.
Minutul 14:55: e moasa pe care barbata-miu o vedea prea dulce si aeriana si am scapat sa stea ea cu noi.
El zice ca daca venea asta o taiam toti la spital in primele zece minute.
Asa cum mie mi se parea ca doctorita pe care o aveam ca plan B la spital avea un halat impecabil in buzunarul caruia stralucea de-ti lua ochii prin tesatura bisturiul. Chestie de feeling.
Mireia din video tocmai a devenit mama, asistata de sora-sa, tot moasa de profesie, ca si mama lor.
Acum vreo patru ani fusese exact invers: mama noua de azi o insotea pe sora mai mare (aia care vorbeste in cunostinta de cauza de gravidele matusalemice, ea insasi a avut "inconstienta" sa fie mama pentru a cincea oara la peste 40 de ani, de data asta acasuca la ea).
Mi se pare un echilibru rotund.
Minutul 16:08: apare un moment mut fata aia care ne spunea ca ea nu ne invata sa respiram, ca mereu o sa se gaseasca un imbecil care sa ne dirijeze evenimentul.
Ca refuza sa explice barbaritatea de a bloca diafragma. E cea cu imaginea despre propriul corp.
Minutul 16:16, Alicia despre care ai citit cand cu povestea. Am regasit-o imbatranita.
E o fata foarte activa, cred ca atata asteptare in domeniul profesional o face sa iubeasca sa descarce adrenalina. Se suie pe munti ca sa se arunce in vai, face caderi libere, tot ce poate compensa lentoarea endorfinelor.
Pastrand distantele, e ca judecatorul ala care in viata personala era sclavul unei Dominatrix. (ma scuzi de exemplul asta asa de colorat)
Tanti M. lucra la Leagan, zi-i orfelinatul din orasul meu, in anii ’80 la inceput.
Pe cand inca nu aveam frati, mi-aduc aminte perfect ca am mers la ea la serviciu, era bucatareasa cresei. Cred ca am intrat impreuna pe usa, au inceput sa tipe TOTI copiii demential: mamaaa mamaaaa.
Dupa aia am vazut ca oricine intra sau iesea era intampinat la fel.
Glascioarele alea subtiri si nenumarate, plus manutele zeci raschirate in sus din leaganele de metal erau terorizante, poate aveam sase ani, m-au socat teribil.
Tanti M. avea sufletul siroaie mereu, mila si bunatatea curgeau pe ea ca mirosul de tocanita sau de salata de varza sau de clatite stravezii care o insoteau mereu.
Mainile ii luceau tot timpul si erau rosii, uneori miroseau a dezinfectant.
Era o femeie calda (inca este, barbatul meu a ramas impresionat de sarutul tocanit pe care i l-a dat pe obraz in toamna), atat de miloasa incat sunt sigura ca ii imbratisa pe cati putea din copiii aia la pieptul ei.
In Leagan mirosea a clor, a pelinci umede albite cu produsul ala care se punea la fiertul lenjeriei, nu-mi aduc aminte cum se chema, venea intr-un flacon unitar, a tocana si a lapte praf.
Dar era ingrozitor de extenuant emotional, nu cred sa fi luat pe nimeni in brate la varsta aia, insa am ramas cu un sentiment tampit ca ti se cersea/pretindea cumva violent iubirea cu un aspirator cu o forta de absorbtie industriala. Care iti sugea creierul, corpul, lacrimile si grimasa de neputinta.
Era desirant interior, acuma nu stiu de ce mi-am amintit asta, dar numai si numai fiindca am inca vie forta asta aproape fizica sunt de acord cu ce zicea calugarita aceea despre avort.
Banuiesc ca prin intermediul lui tanti M. a ajuns la noi acasa un «leagan» de la Leaganul de copii. Un patut din metal cu un grilaj frontal care se putea da jos. Mi-aduc aminte perfect de forma firului conductor de metal in partea de sus, avea asa o bucla, sa se poata cobori un lateral.
Pentru fratii mei mici mama mai avea un patut din lemn in bucatarie, in care ii gaseam uneori cand veneam de la scoala, ridicandu-se pe varfuri, incercand sa faca primii pasi. In cel din metal, alb, in noaptea cand s-a nascut fratele meu, dormeam eu, ghemuita. A venit tata sa ma anunte, fericit cum nu l-am vazut nicicand. Cred ca dormeam acolo la anii aia fiindca eu vroiam, probabil mi se parea amuzant.
Asa cum la sapte ani i-am cerut bunicii din Bucovina sa-mi aduca leaganul adevarat din lemn din tinda si mi-a ras in nas ca ce mare sunt ce-mi trebuie leagan. M-a durut ingrozitor, cred ca am plans ca de sfarsit de lume. Freddy Mercury Bunicul meu, cu piciorul schiop, mi l-a adus ("'Acu mic-‘acu mic! Mai fimeie, n-ai minte nici cat copcilita asta"), inseninandu-mi drama.
Asta e cu patutul alb, sa-l vad in secventa din film mi-a dezmortit tot aerul din Leagan si bucuria tatalui meu la nasterea pruncului.
Elvira preda Didactica muzicii la Facultatea de Invatatoare, scoala aia care la noi se chema Liceul Pedagogic, care aici era pana nu demult o postliceala de trei ani, iar acum e ditamai Facultatea de patru.
Si chilipirul de paispe mii de Auros-lebros-leuros €€€.
Elvira calatoreste ocazional peste tot in tara sa ii invete pe studenti cum sa le infiripe emotia si interesul copiilor fata de muzica.
Printre alte ocupatii, in Barcelona da ore de muzica pentru bebelusi si copii mici, de la 0 la 3 ani.
Am avut luxul sa ne putem bucura de minunile ei atat cu fata, cat si cu baiatul.
Multe din expresiile, cuvintele si traditiile catalane le-am invatat de la ea.
Mai mult, pot sa cant doar cu accentul ei, de interior. E din Lleida, cuvintele sunt cu e in loc de a, de genul: [BarsElonE] in loc de [Barçalona]. Exact invers de cum vorbeste baiatul meu, care pronunta toate e-urile ca si cum ar fi a-uri.
Soacra-mea e din aceeasi regiune, si desi vorbeste cu accent de metropola castigat in jumatate de veac trait aici, am invatat sa aud cand pronunta cu e ca la ea in zona natala. La fel, sotul meu si fata vorbesc, prin influenta ei, cu multe e-uri. Un fotbalist din Barça care e tot de acolo e imitat minunat de exagerat vorbind ca din LleidE.
Nu pot evita sa pun aici una din imitatii, caci apare si Pep Guardiola, asa se vede cum e inteles de compatrioti un antrenor care-si iubeste copiii, zic fotbalistii. La sfarsit e vizibil de tot, caci fotbalistul striga "RijkEEEEEEEEEEErd tornEEEE!" in loc de "Rijkaaaaaaaaard (antrenorul anterior) torna!"
Paranteza: e totusi o minune sa pot scrie aici despre un antrenor de fotbal care citeste, e uman, pedagog pozitiv cu sportivii, excelenta figura paterna. Nu simt ca e off topic. La fel, primul gand cand l-am vazut pe Mou bagandu-i degetul in ochi omului aluia a fost "ce rusine fata de copiii lui, ca il vad facand asta".
Ce-am ras, in secventa asta (face parte dintr-o emisiune saptamanala) Guardiola citeste Borges si vorbeste despre discursul narativ al lui Paul Auster, se pregateste sa mearga la cinema-ul Verdi (am mai scris despre el aici, e unul din putinele care pun filmele in V.O. subtitulata), ca ruleaza un ciclu Passolini.
Toata povestea asta ca sa spun ca pot sa cant muzica infantila catalana doar cu e-uri, cam asa:
LEs oquEs van dEscalçEs dEscalçEs dEscalçEs
LEs oquEs van dEscalçEs
I Els anEcs tambE
Poseu-los-hi sabatEs sabatEs sabatEs
Poseu-los-hi sabatEs
I mitjons tambE.
Sau, din cantecul care e obiectul incalcelii intrarii de azi:
QuinEs manEtEs quE tinc jo
PEtitEs i blanquEtEs
M’agradEn molt.
Cu accent dinauntrul orasului s-ar pronunta cu a (un fel de a de la gamalie la noi) in loc de E.
Asta e, am fost atenta la ce si cum canta Elvira, mai mereu, caci imi prindea bine, in afara de partea cu muzica, jocul, copilul. Era mereu emotionata, facea muzica de parca maine murea sau dispareau toti pruncii care se uitau cu gura cascata la ea sau s-ar fi pus mamele sa palavrageasca fara noima fara s-o asculte.
De fapt ne uitam toti la ea vrajiti, era frumos sa mori. Intre fata si baiat, Elvira a devenit si mai emotionanta si emotionata, poate fiindca a trecut printr-un concediu medical sumbru.
S-a intors plina de iubire, si eu la fel, cu alt prunc in brate.
In tabloul asta, odata s-a induiosat pana la lacrimi, de fapt am scris aici. La un cantecel de leagan despre care n-am banuit niciodata ca ascundea povestea asta, caci deja mergeam cu baiatul, asadar il cantasem de zeci de ori cu fata fara sa intuiesc ce ne-a dezvaluit in ziua aceea: “cantecul asta l-am creat eu, pe melodia si aerul unui cantec dintr-un film trist, trist. Cu o mama care isi lasa puiul sau intr-un Leagan ca sa grijuiasca de altul. Mi s-a parut ca pot sa fac un cantecel dulce pe o tesatura atat de dureroasa ca cea din film.”
Acuma, intamplator, am dat peste secventa de care ne vorbea. In care apare “leaganul”- patut din copilaria mea. Ce mi-a trezit amintirea asta teribila din Leaganul de copii al lui tanti M., cu nevoia de dragoste ca un cilindru de aer puternic care iti aspira cugetul, durerea, sufletul farami.
Si toata partea cu accentul in catalana e ca sa pun filmul in care le cantam aceeasi melodie copiilor, acum un an si ceva.
Indiferenta/ignoranta la povestea aflata ulterior, cu tonul, vocea, cuvintele Elvirei, cu pronuntia ei unica. Si copiii mei. E un film pentru noi, ca sa nu uitam tempo-ul. Imi cer scuze pentru didactica situatiei/tonului, e ca si cum l-as fi notat intr-un carnetel, cu norocul fara de pret ca fiica-mea il leagana pe frate-su in scranci. Deja mi se pare preistorie, ii vad atat de mici pe amandoi, si e din 2010 la sfarsit.
Vazand dramele pe care le traieste frate-su cu gradinita, fata, catre mine: Mama, eu de ce n-am mers la gradinita?
*
[e] continua sa fie egal cu [a]:
Se bat pe o moneda de cinci bani.
Il trimit pe baiat sa-i ceara un euro lui taica-sau.
Tinta catre el: Papa, da-mi un Auro!
Am auzit la doamne care inca traiesc in era pesetei (eu n-am cunoscut-o decat ca charm la bratara) ebros, leuros in loc de euro. Auro vine sa le tina companie astor doi termeni minunati.
*
Seara, dupa ce ma bazaie la cap sa mergem in patul nostru, si eu il duc cu povestile ca acuma mergem, poate-poate doarme cu fetele si ma repar de torticolis daca nu trage de mine, la vreo ora asa de insistenta, se da jos convins: "Pues ma duc eu". Si o taie.
*
Dupa ce a balotat vreo cinci sarmale: Mama, am burta mare.
*
Sora-sa: Mama, tu de ce stii tot?
Nu stiu tot.
Stii mai mult ca papa.
*
Pe douazeci ianuarie face aceeasi varsta la care sora lui a avut un fratior.
In ziua aceea ea a crescut cu totul dintr-odata, ochii, manutele, urechiusele, ea toata.
Imi inchipui ca o vedeam "mare" daca am avut inconstienta sa consideram ca o sa putem cu doi mici.
Azi ma uit la el si il vad mic, ma intreb cum de o vedeam pe ea mare.
Si ceilalti spun la fel, ca era asa de mica. E mic.
Uneori ma gandesc ca poate nu-si da jos de tot dodotul/pampersul fiindca simte ca iubesc sa-l schimb.
Pe de alta parte simt ca se face mare caci uneori, cand face cate-o traznaie, ne spune ridicand din umeri ghemuit: es que eu sunt mic.
Am auzit de cateva ori fraza asta, in formulari usor variabile: in ziua de azi ne nastem stresati/ asta e stresat de cand s-a nascut/ X s-a nascut stresat.
Traduc in continuare ce intelege o moasa prin stres perinatal:
Cand se spune: bebelusul se streseaza, nu se simte bine, trebuie scos de urgenta, printre cauze pot fi si urmatoarele, enumerate cu totul "intamplator si aleatoriu":
- eliberarea de adrenalina y cortizol din partea mamei (din cauza absentei intimitatii, a modului in care e tratata, a frigului din camera, a luminilor puternice, a foamei sau a setei, a faptului de a se simti judecata, observata, de a nu se simti in siguranta si insotita);
- micsorarea cantitatii de sange (si oxigen) trimise spre placenta si spre fat in atunci cand gravida e intinsa pe spate;
- stres cauzat de un exces de oxitocina pe care bebelusul inca nu e pregatit sa o asume (din cauza pozitiei mamei, din cauza propriului sau moment sau maturitate fetala, sau a unei doze prea mari etc);
- impingeri fortate fara sa se astepte ca mama sa simta reflexul ejectiei fetale (o necesitate imperioasa si de necontrolat de a impinge fara sa fie nevoie sa blocheze diafragma sau sa-si tina respiratia).
De aia se streseaza unii inainte sa iasa la lumina. Nu e drept.
Vorbe de moasa intr-o conversatie privata.
Cum nu am gasit butonul "Share" m-am gandit sa va fac partase asa.
Sunt sigura ca nu s-ar supara sa stie ca am citat-o.
Ma incanta fetele si baietii ce apar in paginile astea.
Ce ma surprinde, cum ii gaseste de doua-trei ori pe aceiasi?
Ca aici palavragesc despre acelasi lucru, ma intelegi, din parc in baie, din baie in bucatarie si apoi in patut, dar baiatul asta calatoreste mereu. Suspect. Poate are un detector interior. Sau o camera plasata in Place Vendôme, alta in Rockefeller, una in Marais si tot asa.
Intr-o buna zi o sa vina Tristetea pe Pamant si o sa arate ca baiatul pe care l-am vazut eu azi in autobuzul 24.
Mi se intampla multe in autobuz: uneori ma indragostesc de cate-o doamna octogenara: de pomponul ei, de mainile, coafura si rujul ei, de poseta si tocurile, de ea toata.
Azi am coborat cu un chef sinucigas de a fuma o tigara.
Doi frati, cel mare poate cincisprezece, saisprezece? ani, imberb, cu tunsoare gen Justin Bieber (doamne apara-ma si pazeste-ma sa se indragosteasca fata mea de corespondentul lui Justin Bieber din 2019. cuuum? 2018? nici copilaria nu mai e ce era odata)
Cel mic nu stiu cati ani sa fi avut, mi-e din ce in ce mai greu sa apreciez varsta celor din jur.
Sunt complet derutata, femeile de saizeci de ani mi se par tinere foc, cu asta iti zic tot.
Poate zece. Cu rucsac la picioare si punguta in mana, fratele lui ii ducea geaca.
Fata in fata, tot drumul, fara un cuvant.
Statea inexpresiv, ca batut cu leuca.
Un singur tic ii misca fata: ochii clipind a somn. Cat de trist. Ce sfarseala de lume.
Mi-a cazut dezumflat sufletul la picioare ca o punga din aia pe care o bubuiam.
Patern, atat de matur cum n-as fi crezut ca e in stare, cel mare ii spune aproape soptit: "Si ti-au povestit ceva?"
Zgaltaie din cap a nu.
"Cum, nu te-au intrebat ce ti-au adus regii?"
Iara nu mut.
Sfarsitul converstatiei.
L-a mai intrebat o data daca vrea sa se aseze. Nu.
Asa m-a induiosat cum cel mare ii respecta durerea, debusolarea.
Slab de inger, sa te muti dupa cum bate vantul custodiei comune.
Un copil daramat, parca era o alta planeta, nici macar in jurul propriului ax nu se invartea. Si noi aici.
Anul asta mai totul la fel, inclusiv jucariile prea multe, prea de plastic, imposibil de refuzat.
Cavalcada nu mi s-a mai parut asa magica, poate fiindca nu mai aveam pe nimeni in brate in continuu.
Un detaliu care mi-a placut ma face sa scriu aici: am mers ca in fiecare an pe 4 ianuarie seara sa dam scrisoarea pajului regesc. Noi la Plaça Rovira, am stat aproape trei ore la coada bocna.
Si abia anul asta am aflat: "Cum, nu stiai cine e pajul?"
Nu.
E domnul profesor de muzica a carui poarta de la casa e exact intre poarta imaginara de fotbal din piata si barul Valls din idem. Copiii care se joaca zilnic acolo dau de zeci de ori cu mingea in usa lui din sticla si cu gratii. Cica din cand in cand iese din casa si se burzuluieste.
O data pe an, pe 4 ianuarie, se aseaza pe tron si uita tot, se impaca maiestuos cu toti sturlubaticii care ii inmaneaza emotionati dorintele mazgalite in scrisoare.
Asta e.
Autohton: ce ciudati sunt francezii, isi iau concediu cu doua saptamani inainte de Craciun si umplu Barcelona.
Eu: scuza-ma, problema nu e a francezilor.
E de necrezut cum aici e totul blocat pana pe 7 ianuarie.
Anul incepe dupa ce trec Regii si matura visele tuturor.
Inca ma socheaza sa vad adulti in toata firea aplecandu-se disperati dupa bombonelele pe care le arunca cei ce defileaza la cavalcada.
Postări
