Ce m-a emotionat azi

http://periodismohumano.com/mujer/madres.html

Nestlé

Din propunerile pentru anul viitor: nestlé fara.
Ca tot ma gandeam demult, dar nu e simplu, ca fac te miri ce si de toate: de la dulciuri pana spre apa, paine etc.

Jumatate de ora mai tarziu: am deschis o cutie cat masa de praline. De-ale lor, mi-am adus aminte sa ma uit cand deja aveam toti pumnii plini de ciocoloada.

Outlet

Stiu, l-am scris demult.
Dar e textul anului astuia, mi-e unul din cele mai dragi din toate.
Asa cum anul trecut statea inca sub carapacea de la Puenting, si anteriorul sub cea a experientei unplugged.
2012 suna minunat.

Outlet

Tot orasul e impanzit de magazine de tipul asta, esti ispitit sa intri in locuri unde valoarea produselor e derizorie.

In majoritatea cazurilor e minciuna.

In ultimii doisprezece ani am trait langa sate intregi outlet: Roubaix, Igualada, La Roca Village. Ma fascineaza. Intre altele, cladirile. Spatiile in care sunt gazduite magazinele sunt in cele trei locuri identice: nave industriale din caramida rosie cu structura vizibila, cu perimetrul dreptunghiular, ca o casa desenata in copilarie si prelungita de vreo cincizeci de ori. Peste tot, fabrici vechi din domeniul textil.

Si articolele: cosuri enorme cu boarfe valvoi, umerase elegante pe care atarna sacouri vichy din anii `70, fastuoase rochii de seara cu lucirile palite, cu paietele atarnand sau fermoarul explodat.

Petit Bateau la pret de C&A, sutien Calvin Klein la 5 euro (nu, nu sunt Kelvin Clain), Cacharel degriffé surazand amar, Ralph Lauren/Laurent/Loren (?! or fi crezand ca e amantul Sofiei) pentru domni care circula posterior vizitei cu bluza roz, vernil sau malva pe umeri si innodata pseudo-nonsalant la gat, marci sportive pentru care unii bat zeci de kilometri ca sa aleaga sube imponderale la valoare de Decathlon.

Imi plac ofilirea, decadenta, dezastrul intuit in spatele nasturilor stirbi, gaurelele rusinate, destramarea acceptata cu resemnare. Pantalonii masculini imposibili, cu pense ridicole, talia inalta, patronul prea lat si bineinteles scurti. D&G cu aspect de gagica de poligon industrial.

Imi place mirosul puternic de depozit in unele, parfum intens pentru a camufla praful colectiilor in altele, aerul care respira cifre plutind: 2002, 1991, 2008 cu accident apocaliptic (rasturnare spectaculoasa a camionului care transporta marfa, sau inundatie a magaziei unde se pastrau toate alea), 2010 scapat/dat inapoi din maini isterice de fashion victim sau de cumparatoare compulsiva cu remuscari.

E ca o vizita intr-un muzeu de moravuri contemporane: viu, sociologic si ispititor.

Totul se relativizeaza cand vezi maruntaiele vitrinelor stralucitoare din oras, e ca si cum ai intra pe usa actorilor, strabatand decorurile, locul de tigara, ciocnindu-te din intamplare cu actrita preferata in momentul unei crize de anxietate teribile, tremurand incontrolabil, in timp ce ce pudreaza obsesiv (asta e o imagine reala).

***

Inainte de a termina aruncata intr-un cos sub eticheta stigmatizanta "TARA" (defect), vezi persoana (mama) tarata, ma autodeclar in lichidare, reducere la 70% fata de valoarea initiala.

Am fost la New York, la Milano, in London, am trecut prin Paris, m-au invitat la Shanghai. Am zburat de trei ori intr-o saptamana, m-am zguduit intre alte accesorii in cate vreun camion burdusit de glamour/amour.  

Am participat la defileuri de Haute Couture, am plutit ca niciodata la Fall Winter 2006, am improvizat la defileuri alternative, am stralucit de fericire la Prêt-à-porter Spring Summer 2009, mi-am trait serile de lumina, de confetti argintii si inaltimile de pe tocuri imbatatoare de paisprezece centimetri.

M-am intalnit cu flash-urile interioare, uneori rupere de nouri si de ceruri, alteori porti lacuite in alb stralucitor deschise spre si mai multa lumina. Am invatat sa nu ma mai orbeasca, acum mi le amintesc ca pe o lumina tainica, deloc orbitoare.

Peste tot, i-am vazut pe-ai mei in the front row, mereu emotionati, uneori intrigati si de cateva ori cu gura cascata. Au venit dupa noi si inca ma minunez cum nu s-a pierdut pe drumuri niciunul niciodata, era spaima mea de la fiecare pasarela: daca asta a dezertat, daca aleilalte i s-a acrit de-atata tevatura.

Am fost pentru pruncii mei ca bluza neagra pe gat pentru Jackie Kennedy, ca pantalonii din piele pentru Kate Moss, ca un costum pe Gary Cooper.

Am stat cuminte pe un umeras intr-un loc fermecator, am fost o rochita liberty in Portobello, am fluturat la usa unui magazin minuscul du dixhuitìème arrondissement, eram un foulard tie-dye facut in Gambia, am fost o LBD pentru un corp de vis, adorat si rasfatat.

Am fost suta la suta bumbac organic si la fel de fericita cand pe eticheta scria 40% rayon, 60% nylon.

Am fost organza tremuratoare cu tiv inlacrimat din perlute dumnezeiesti, tifon bun si sincer, suman aspru si fara jumatati de masura, cateodata lycra, alteori in, am fost matase dulce, croset incalcit si dupa aia neted, cu ochiuri mari alternand cu picioruse duble, am fost blue velvet si catifea grena, voal si tul, pres din zdrente si covor de pus pe perete, cu niste bujori rosii enormi in mijlocul unui imposibil lac roz, am fost poliuretan, metacrilat, tesatura impermeabila, costum de clovn umplut cu bilute expandate, am avut capse si tinte, m-am vazut in oglinda si eram o rochie maxi cu desen psihodelic, odata am facut un patchwork aleatoriu pe o plapuma pufoasa.

Am tinut de cald, de frig sau doar de capriciu. Am fost buna la nevoie, buna la toate, de zi cu zi si pentru seara racoroasa. M-au plimbat pe malul marii, la teatru si la opera, la circ si la concert. M-au catarat pe munti ciudati, liliputani si alte dati sisifici, m-am tavalit pe pajisti secrete, m-au luat si pe mine in toate imbratisarile calde, m-au iubit si m-au ratacit.

M-am trezit ca peste noapte special pentru intrarea asta: sifonata, cu canavaua tocita, cu urme vulgare de ruj si pudra la baza gatului. Desirata, intretesuta, cu pete. Mi-a sarit tandari/ tandara cristalul Swarowski ce-mi statea pe post de busola.

Pana aici am ajuns.

Recunosc ca e vremea sa ma retrag pe alte rafturi, sa-mi reciclez compozitia si croiul pentru utilizari posterioare vremurilor de glorie deja apuse.

Tuit de Craciun

Si cum nu ma pricep sa fac tweets:

De la tren, cu copiii rupti de somn.

Baiatul imi cerea Suzuki.

Ta-su a facut greseala sa-i cada in plasa: "in trenulet nu".

Ala istet ii zice: "In trenulet nu si-n autobuz da?"

"Da".

Partea voioasa e ca dupa trenulet a trebuit sa luam autobuzul doua statii sa ajungem la timp la recitalul de Craciun de langa casa, unde mergem de cativa ani: pe strada aia unde cam la o luna jumate vecinii fac cate un hram de sezon in mijlocul strazii e un lacas de maici, care ies la lumina ulitei o data pe an, ca regele la discurs: pe 24 decembrie seara, sa cante colinzi.

I-am zis lui fecioru-meu in autobuz sa-i ceara treaba aia cui i-a promis ca da.

Si in trenulet pun colinzi ingeresti andaluze. N-am cuvinte sa va explic cum sunt, una era un remix à la Raimmstein de m-a luat cu innecatul de ras. Pentru cele ingeresti maicutele sunt bune, eu cant tot, in latina, spaniola, catalana, orice numai sa miroasa un pic a portocala si a zapada si a brad adevarat, ca atunci cand era Craciunul Craciun.

Zice sotul meu zice ca intr-un an a vazut o maicuta fumand la recital, intr-o pauza.

Nu ma mai mira nimic.

Ieri ne plimbam si dam peste o expozitie spontana de caganers, in spatele unei vitrine oarecare.

Asta e. Nu incapeau pe o singura platforma, au pus doua.

Combinatia castellers-caganers (prima poza, stanga) e 200% catalana. Asta o pun pentru baiatul pasionat de tematica asta, al mamicii aleia care citeste blogul. Si un pic ca sa nu para ca exagerez cu aluziile scatologice. Aici e asa.

Naître enchantée

http://magalidieux.free.fr/page_naitre/video_naitre.html

Stima si respectul

Acuma, ca s-a mai linistit cu parazitii corporali de toate felurile (aer, epiderma, pamant), revin cu ale mele.

Am vazut cu totul intamplator un video care se vroia o poveste idilica despre o nastere naturala la noi, intr-un loc recunoscut drept respectuos.

Ce sa zic, ca ma abtin?
Cred ca am imbatranit destul ca sa mai incerc sa fiu neutra ipocrita.

Ce am vazut  nu mi s-a parut deloc o persoana in apele ei (daca asta e o expresie potrivita pentru o femeie in travaliu). Toata grena, indrumata didactic cand sa impinga in apnee, nici nu m-am putut uita la ea de nervii mei. Cred ca era sub anestezie, dar asta nu e o scuza pentru tipul de asistare la nastere primit.

Modul in care suntem tratati/tratate e foarte personal, ceea ce cuiva i se pare decent sau permis, mie, in acelasi context cultural, mi se poate parea o insulta.

Am citit nu mai retin unde ca fete care au vazut video-ul de la Pentru sensibili nu il calificau drept relativ normal, in sensul ca acolo nimeni nu ii zice aleia "nu te plange, atunci cand il faceai nu zbierai asa" sau alti brontobalauri din astia care se auzeau prin spitalele comuniste.

Acum cateva zile am preluat un video al lui Ibone Olza. La un moment dat spune ca unele femei incep sa simta o insatisfactie personala fata de cand au nascut abia la un timp dupa eveniment. Pana la saptamani, luni sau chiar ani de zile dupa, totul pare a fi normal, ca apoi din senin la unele sa inceapa sa se aprinda stecleli de regrete, dezacorduri, nelamuriri (de ce mi s-a facut asta, care la inceput mi se parea util, de ce i-am multumit asa recunoscatoare macelarului aluia care mi-a dat cadou o broderie baroca s-o tin minte pe toata viata).

Nu zic sa ne luam in dinti cu nimeni, mai ales in situatia-pozitia aia, doar ca orice se face ar trebui sa aiba o explicatie minima, o informare fata de femeia care naste:

• uite, papusa, cu andreaua asta de juma'de metru o sa-ti perforez sacul amniotic, e pentru binele tau
• acuma o sa ma sui cu cotul peste coastele tale si ma trantesc din susul tavanului*, de la inaltimea mea de profesionist, poate reusim sa coboram rostogol lenesul asta mic
• in urmatoarele clipe fac o taietura rapida, sa nu sufere tocmai acum pe ultima suta de metri

Din astea. Nu continui ca incep sa simt cosul pieptului fara aer.

Din aceeasi categorie: sa indopi cu mancare un bebelus. Am vazut de nenumarate ori cate-o bunica infoiata ca o pauneasa cu un sugar la semi-orizontala, pe o banca in parc, indopandu-i iogurtel sau pireuas sau te miri ce peltea gretoasa.

E violent.

Sa obligi un batran sa se alimenteze prin aproape aceeasi metoda.
Singura diferenta e ca nu mai poti sa-l tii pe genunchii tai intins. In schimb il poti lega (pentru siguranta lui, bineinteles), il poti sustine/bloca la orizontala.
Sta in pat si e indopat cu paiul cu preperate lichide hiperproteice.

Reteta de longevitate intra muros garantata: un nonagenar intr-un azil e o mina de aur, multi dintre ei se invioreaza teribil odata intrati. Odata o sa scriu despre asta.

In azile, gradinite si saloane de travaliu au loc uneori (rareori?) holocausturi la scala intima.
Ce hazliu: cei mai fragili si neprotejati de pe lume: copiii, batranii si femeile in litotomie.

Se cheama violenta.

Ce mi se pare mie violent in toata tarasenia asta:

- sa fie lume multa. "trei e multitudine"

- sa fiu infantilizata. Da, obstetricianul esti tu, dar aici nu suntem la un fenomen chirurgic in care eu sunt avion cu domeniul.

- sa fiu legata de maini/picioare. Nu mi s-a intamplat, dar cred ca m-ar fi frant si mai tare. Am prietene care au trecut prin asta si spun ca e la fel ca restul: razuratul, clisma, ignorarea intrebarilor, ironia rece.

- luatul cu farasul. Nu suport sa fiu grabita, desi grabesc si agit in jur, e un defect tampit.

Am cunoscut o fata care se ocupa cu exercitii de focalizare a privirii fata de propriul corp. Suna extraterestru, e cea cu care am incercat sa intelegem pe unde si ce se intampla in timpul si dupa.

Ca anecdota: ne-a explicat un exercitiu post-natal care inca ma induioseaza prin delicatetea lui.

La cerere detaliez. Poate privat, aici nu stiu daca l-as transcrie.

De cand am inteles ce zicea mi-am promis sa nu-i gabesc pe cei dragi cand sunt ocupati cu functiile biologice.

Zicea fata asta: corpurile straine parasesc singure organismul nostru, fara vreun efort special.

Ca o aschie pe care ai agatat-o sub piele, la un moment dat s-ar desprinde singura. Asta e o ilustrare aiurea de-a mea.

Asa si copilul: M. Odent spune ca exista un reflex, se cheama al ejectiei fetale.
Fara sa faci nimic, prin forta situatiei, se intampla.

Asta ar fi cam ca luna de pe cer,  in realitate vreau doar sa spun ca sa impui un ritm de adult/obstetrician in halat scrobit fara alte griji in ziua respectiva decat propriul timp liber si buzunarul plin unei femei aflata in cea mai laborioasa situatie din viata ei e totusi violent, nejustificat, ireverentios.

Asta e violenta.


* Manevra se numeste a lui Kristeller, e catalogata de OMS drept nerecomandata si periculoasa; e interzisa in multe tari ca practica obstetrica. Inainte de o accepta, informeaza-te bine asupra riscurilor pe care le presupune. Cunosc vreo doua gravide care au reusit sa se burzuluiasca asistentei cracanate cu curul pe burta la infaptuirea ei.

Cu minuscule

Din categoria lucrurile mâtzâtzele - sunt indragostita de:

Vacanta de Craciun

Incepe azi, pana pe noua ianuarie.

Ieri l-am dus ultima zi pe baiat la gradinita, ca azi am mers la aeroport si pentru trei sferturi de ceas cat merge el mai mult ma-ncurca.

Azi a fost si "serbarea" fetei. La scoala ei nu se fac spectacole cu zane/fulgusori de nea cu rochite din atlas stralucitor cu tul sidefiu pe deasupra si tiv de beteala argintie, exact-exact ca aia pe care o aveam eu cand eram la gradinita.

Ci fiecare nivel de clase (din grupa mica pana in clasa a sasea) fredoneaza cate doua cantece, care impreuna infiripa un concert de Craciun. Optsprezece cantecele, scurte si eficiente ca dialogurile catalane. La alte scoli publice si private se fac spectacole si piese de teatru.

In dimineata de ieri m-am indeletnicit sa vizitez magazinele care apartin Asociatiei Comerciantilor din Gran de Gracia ca sa rog frumos sa-mi dea bilete pentru trenul miniatural care trece pe strada omonima intre 15 decembrie si 5 ianuarie.

Ca vacanta e lunga si pe copii ii fascineaza mijloacele de transport liliputane. Na, daca nu avem zapada, saniute, nevoie de manusi si alte accesorii zapezelnice, asta o sa-mi salveze aptitudinile de animatoare din urmatoarele zile.
Impreuna cu alte vizite, unele cu specific scatologic inexplicabil: caga-tió, expozitie de pessebre viu (facut de oameni in toata firea) cu caganer (cacaciosul de care va povesteam) inclus.

Gran de Gracia e ulita principala a cartierului meu, cand se termina - undeva pe langa Casa Fuster - se transforma in Passeig de Gracia.

Cu ocazia asta am descoperit ca unii sunt amabili (marea majoritate), altii sunt zgarciti (doamna aia care vinde elastic, papiote, macrame-uri si acusoare e o scartza de cucoana), unii mi-au zis ca se dau doar daca faci cumparaturi acolo (mi se pare normal dar ne cunoastem de ceva anisori) si sunt sigura ca tanti aia care mi-a dat 8 (opt!) bilete si-aduce aminte de mine de pe vremurile cand imi cumparam de la ea pantofiori si alti conduri ciudati si ispititori. Unul (trebuia sa apara si istetul asta) mi-a cerut un euro pe bilet. Vreau sa zic ca am de gand sa ma plang.

La intoarcere din aeroport am dat o tura cu trenuletul cu baiatul, ca inca bocea cu lacrimi de crocodil ca vroia si el in avion. La despartire de cei dragi astia mici au reactie intarziata, ca atunci cand saluta zece metri dupa ce s-au incrucisat cu persoana de salutat: nu-si dau seama ce e aia despartire, pupic, emotia celuilalt, decat minute mai tarziu. Si tine-te de plans o tura.

Am vazut in aeroport ceva ce m-a surprins, n-am fost atenta pana acum daca exista deja: in WC, deasupra cutiei rotunde pentru hartie igienica e un container din plastic galben, ca un borcan de castraveti murati pus invers, pe care scrie: dedicat exclusiv seringilor si acelor utilizate. Primul gand a fost ala, dupa aia mi-am zis ca poate e pentru diabetici etc. Desi, daca as fi in tratament injectabil, nu cred ca as alege locul ala ca fiind cel mai adecvat.

Mergem la tren o tura.

Amprenta

Vreau sa scriu pentru cand o sa am un adolescent care o sa se indragosteasca de orice salcie plangatoare/trecatoare ca demult, de mai bine de un an, stiu perfect ce tip de fata ii place baiatului meu.

Asa cum am exact stantat in memorie primul barbat de care m-am indragostit (poate nu aveam doi ani), am clar in cap si baietelul meu in suflet ca il atrag electric fetele frumoase foc, cu pielea maslinie si parul carliontat.

De obicei ne intalnim cu ele in autobuz, situatia cea mai surprinzatoare a fost cand ne intorceam odata de la muzica, s-a lasat cu chiote adevarate din partea lui, clipit din gene incondeiate din a ei si ascuns dupa mine (ea statea in spatele nostru).

L-am vazut imbujorat, emotionat si incapabil sa o priveasca mai mult de o fractiune de secunda.

Astia mici au o notiune foarte clara despre bunatate si frumusete: Mariana (educatoarea e buna), Y (cea care ii ajuta sa manance si sa doarma, cu care el inca nu are de-a face) nu e buna.

Asta e adevarat, multe mame spun ca nu e dulce.

In schimb, educatoarea Z, care vine uneori cand a lui lipseste si de care mie imi place mult, e urata.

Cred ca nu ii place fizic. In afara de faptul ca nu e un referent, a venit doar in trei randuri.

Cand vine ea, se lipeste de directoarea gradinitei si o insoteste peste tot, sigur fiindca ma vede zilnic saludand-o, e o femeie buna ca o mama si ne-a permis sa venim doar un ragaz pana acum la gradinita.

Ii spun azi ca mie imi place de Z, ca e buna si frumoasa.

Nu. Nu-i buna. E urata.

Aha. Mariana e frumoasa?

Pauza. E...buna.

Am ramas muta.

Cum a stiut sa imi aduca aminte de asta, fara sa spuna celalalt adevar.

Mama plange mereu cand isi aminteste de o mama urata urata, cea mai urata femeie pe care a vazut-o vreodata. Era la Alimentara (povestea e din anii '80) cu baietelul ei, care o privea ca si cum ar fi fost Zana Zanelor. Zice maicuta ca pentru copii, mama e cea mai frumoasa. Si cea mai buna.

Poate ma lamuriti va rog

Azi a dat cineva un link de aici, intrarea aia cu Pentru sensibili nu, si am primit o groaza de vizite.
Imi ziceti si mie va rog cine mi-a oferit atatia cititori?
Multumesc

*

http://www.youtube.com/watch?v=W565rNayzwA

Pentru cand o sa am vreme sa ma uit. Nu vreau sa-l pierd.

Baduchioasele si puricoasele 2

Azi: rapanosii si râiosii

Nici nu stiu cum sa scriu. Nu, nu e gluma.

Acum vreo doua luni o mama imi arata la cafea coatele lui fecioru-sau, din cealalta grupa mare. Imi aduc aminte perfect ce-am vazut, avea ca niste cercuri pe sub piele in jurul cotului , ca si cum ar fi avut ata aia pe care noi o numeam bouclé. Ce nu-mi aduc aminte e daca l-am atins. Doctorul la care am fost saptamana asta pentru o paranoia de-a mea mi-a zis ca daca m-as fi molipsit m-ar manca pielea peste tot.

De aproape trei luni de zile il poarta de urgenta pe la medici, cu diagnostic din doua spitale de dermatita atopica si tratament corespunzator. Saptamana asta se duc iar ca se urca pe pereti de mancarime, de data asta la circa. O doctorita pe care n-o poate vedea nimeni caci numai normala nu e: "Asta-i raie".

Directoarea scolii a instiintat toti parintii, vreo patru sute cincizeci de familii.

Din ce povestesc pare o scoala-ghetou si nu e deloc asa, dimpotriva.

Apropo, tratamentul e acelasi: paduchi - permetrina 1%, raie - permetrina 100%.

Nu cobesc, dar cica si pe Y il cam mananca pielea.

Mamica lui inca nu a  avut vreme sa-l duca la doctor, ca au fost plecati cateva zile intr-un parc de distractii infantil, in alta tara. Cine stie cu cati Minnie si Mickey s-o fi imbratisat si pe-acolo.

Ma gandesc sa schimb numele blogului in 

"Gandacul puturos si alte colonii corporale de musafiri"

Subtitlu: Invitam tot noi la soalacrem

Ce-mi lumineaza ziua

In autobuz, ma pupa si ma puuuupa de ametesc. Ma ia de obraji, imi descopera cerceii, nu mai purtam de vreo sase ani. Imi zice neincrezator: "T'has punxat; t'has punxat." [puntchat] (te-ai intepat).

*

Noua dimineata, pe strada, las in urma pe cineva care suna la interfon, se aude din casa o splendida voce cantata, teatrala: "Holaaaa!"

Raspuns de jos cu una sparta, masculino-tunatoare: "Hola, churrrri!" (scumpete, papusa, iubire)

Cred sincer ca jucau un act. Nu m-am intors, dar daca as fi facut-o si tipul ar fi fost imbracat in Lup sau in orice alt costum deghizat, nu m-ar fi mirat.

*

Nu stiu ce personaje fantastice sunt raspandite prin scoala fetei.

Ne zice aseara ca una e floare, alta politist, alta "estratenestru".

Cacaciosul

Nu beau, nu ma droghez. Cand iti vine sa te alienezi un pic, fotbalul poate fi alegerea potrivita.

Azi scriu despre cultura. Cultura populara. Doua detalii cu care coincid punctual si pe care nu mi-e usor, nici greu sa le inteleg. Sunt aici ca o axioma, apartin locului in care traiesc.

Sunt afonica, mi-am facut de cap la un Madrid-Barça. Cum baiatul a crescut, mi-am zis ca anul asta imi pot permite sa dispar si eu la ora serii. Cand dau sa ies pe usa, sare din pat: "eu vreau sa dorm cu tu". Sora-sa rade de el: Esti mare, ce rusine ca vrei cu mama! (asta de unde-o mai fi scos-o?)

Ma descalt, il adorm; douascinci de minute dupa ceasul din stanga-susul ecranului (l-au dat si la televizor), se termina prima repriza. Nu-i nimic, ajung inainte sa inceapa a doua, sperand sa fi reusit sa-mi tina barbatul locul rezervat cu mai bine de doua saptamani inainte. Aici e asa: pana si la bar, ca sa vezi un meci important, trebuie sa faci rezervare de loc. Acum un an, la finala de la Champions, n-a mai gasit in locul unde merge, si am mers la El Abuelo: aici.

Ma asez, tine mortis sa stau la capatul mesei, pe unde trece chelnerul, eu nu si nu. Se ridica sa ceara berea. Langa mine apare un flacau: "Hait, mi s-a schimbat vecinul de masa. Fain! Vezi ca de-acuma la goluri ma imbratisez cu tine" Aha.

Mi-a povestit de-atatea ori de barul asta si n-am ajuns pana acum. Si pe deasupra e deja 1-1. Ailalti au dat gol in minutul unu de joc (joaca in Madrid), asa ca am pierdut toata tensiunea.

1-2. Nu se astepta nimeni, sar toti de pe scaune impinsi ca de arc. Chiuie, arunca in aer te miri ce, e frumos de mori. Barmanul baga imnul, stiam de asta, trambitele celor ce stau in picioare in spate acopera tot. Se imbratiseaza cam ca la biserica la pocaiti, cu doua etaje mai efuziv.

Continua. Ma uit la randurile de mese din fata, primele trei sunt ocupate de doamne si respectivii lor domni, toti peste 65 de ani, ele cu coafurile proaspat tapate, nemiscate ca niste zeite blau-grana. Imi zice sotul ca nu lipsesc nicicand, nici la cel mai insipid meci pe care-l joaca Barça. Trebuia sa le fi facut o poza.

Strig si eu la genunchii in coaste, caderile teatrale, capriciile amuzante ale arbitrului, cantecele asistentei, incerc sa inteleg ce debiteaza, numai lucruri frumoase despre Pepe, Mou, CR7... E relaxant ca niste chiote peste munti si vai, ies de-acolo ca dupa un hammam exfoliant, doar ca fara voce si cu urechile tiuind.

Astia din fotbal au un discurs fascinant: antrenorii ar putea baga o caseta cu mereu aceeasi declaratie pentru presa, de fiecare data cand trebuie sa dea una: "fotbalul e asa, rivalul e bun, azi se pierde maine se castiga, privim inainte", o bijuterie.

Mourinho nu, el e special: au inceput sa dea si la tv discursurile lui dinainte si de dupa meciuri. Face circ, mimica de milioane, se comporta (si mai) infantil, amesteca foneme portugheze cu gesturi italienesti si ranchiuni vechi, e patetic si induioseaza, te face sa razi si sa te crucesti.

Celalalt. Aia ma doare pe mine. Guardiola e catalan, din aia pe care eu nu-i pot intelege. Ca pe monosilabicele mele. Oricum, cu mult inainte sa vina el, cand abia ajunsesem aici, pura intuitie mi-a soptit sa nu ma bag in supa asta: ma uit la astia cu Barça complet dinafara, n-o sa simt nicicand ca sunt de-ai mei, cred ca nici de-ar juca fecioru-meu in FCB, la astia mari zic, nu la juniori. Sunt asa infocati, toti, ca n-are rost sa fac si eu galerie.

Am racnit din motivele mele la meci: fiindca nu-mi plac masajele din saloanele de estetica, fiindca traiesc la nivelul marii si ca sa gasesc vai peste munti e drum lung, fiindca adrenalina jos e buna etc.

De cand l-au facut antrenor nu intelegeam nimic din ce spunea, imi aminteste partenerul meu ca ma refeream la el ca fiind "taran". Asa e, are profilul catalanului tipic. In primul rand nu intelegeam cum musca vorbele, dupa aia nu pricepeam ce zice cu tonul ala.

Cu anii am invatat sa-l ascult, sa-mi placa de cum stie sa vorbeasca de fiecare jucator in parte, cum indulceste tonul ziaristilor, cum ii face pe toti mai buni, cum e un model educativ.

Cred ca invatatoarele si educatoarele ar putea fura de la el arta de a vorbi asa de puii de sub aripa, bucuria si bunatatea pe care o trezeste in ceilalti. Na, pare stupid, dar la nivel cultural asta face la fel de mult ca un Punset.

Ce me exaspereaza la Guardiola, prin extensie la catalani: modestia asta crunta. Masura in tot, incepand cu vorbele. Castiga continuu, de nu stiu cati ani incoace, sunt probabil cei mai buni, si vorbeste mereu lineal, cu un semi-ton retinut: "Ssii, am castigat, suntem bucurosi, dar sa nu dormim pe noi."

Prudenta, aia ma omoara.

Haina de costum prea stramta, camasa prea cambrata, pantalonii prea stramti, paltonul prea stramt, reverele de la pardesiu prea inguste, cravata prea ingustuta, modestia prea stramta.

Si gestul cel mai generos al soacra-mii a fost nu demult, cand a castigat Barça 5-0, tot la un meci cu Madridul.
La fel de prudent, antrenorul vorbea de parca mergea pe spini.
Familia: "E extraordinar, cata modestie!"

Soacra-mea, la fel de laconica ca toate, arunca: "Modestia. Aia catalana. Falsa modestie".
De-atunci am inceput sa pot sa-l ascult si sa-l mai si inteleg mai bine pe Guardiola.
Ca si pe mamele celelalte.

Cacaciosul:

Am pus asta la titlu caci Guardiola ar intra in categoria cacaciosul, de altfel sunt sigura ca exista un cacacios cu figura lui (l-am gasit).

E un personaj tipic de Craciun, la fel de important ca furatul miresei la nunta la noi, de exemplu.
Mint, echivalentul la noi ar fi ca un nuntas s-o pupe pe mireasa in mijlocul ceremoniei religioase.

Reprezentarea scenei nasterii lui Iisus cred ca e un obicei catolic raspandit prin mai multe zone, n-am de gand sa caut acuma. In spaniola se cheama belén, in catalana pessebre.

Cand am venit eu aici mi-a coincis primul Craciun cu naufragiul unui vapor plin cu petrol, se numea Prestige. Coasta de nord-vest a tarii, in Galicia, s-a umplut de smoala. S-a vorbit zilnic, timp de multe luni de zile. Intre toate cuvintele aparea repetitiv si termenul percebes. E un fruct de mare care creste pe roci, de forma unei gheare foarte greu de cules si apreciat de gourmets.

Pana in ziua de azi trebuie sa fac o pauza inainte de a zice percebes sau pessebre, in subconstientul meu vin mereu impreuna.

Cand ai copii, sa aranjezi el pessebre e o indeletnicire echivalenta impodobirii bradului la noi. In el apar o gramada de personaje, animale, accesorii de staul, detalii cate vrei la scara miniaturala. Este si o piata exclusiv dedicata pieselor de pessebre, se numeste Mercat de santa Llúcia, aici se face langa catedrala si alta langa Sagrada Familia si dureaza de la inceputul lui decembrie pana la Craciun, sunt minunate.

Intre toate personajele este unul care apare numai aici, in nici o alta parte: cacaciosul.

Un taran cu un dram de iconoclastie, pe vremea cand personajele scenei Nasterii lui Iisus se faceau acasa, din lut, a facut, pe langa Iosif, Maria, Pruncul, si pe un taran in timp ce facea....

Inteleg (auto)ironia, ochiul omenesc, nota de sugubenie, atractia fata de scatologic. Banuiesc ca preotul care trecea in vizita prin casele crestinilor prin secolul XVIII n-a prea fost incantat de ce-a vazut, dar alti trei-patru vecini s-au amuzat teribil, si anul urmator in alte cateva pessebres catalane a aparut un taran cacacios in scena religioasa. Azi nu lipseste nici in cele mai serioase.

E mereu bine ascuns, si asta e o arta, nu sta la vedere ca porumbelul alb (el Eshpiritu Shanto, cum ar zice Mourinho), ca bivolita sau ca celelalte personaje.

Modestia si indrazneala.

Retinerea si nesimtirea.

Antrenorul modelic si cacaciosul sfidator.

De ce

Eram ca Mou.
Nu intelegeam por qué? doar ceilalti copii stau linistiti in carucior, in timp ce ai mei, fiecare in epoca lui, n-au stat locului nicicand.

Cinci ani mai tarziu am gasit raspunsul: fiindca accepta resemnati ca merg la gradinita.

Inca n-am vazut copil sub trei ani sa alerge bucuros, stau apatici si rumega situatia cum pot.
Cum multi merg la gradinita de la patru luni, cara dupa ei expresia aia toata ziua.
Stau tzapeni in carucior, nu fac echilibristica.

Baiatul merge doua ore. Si acum sta in carucior asa cum invidiam la celelalte.

Toxic

Am vazut reportajul asta: http://www.rtve.es/alacarta/videos/la-noche-tematica/noche-tematica-victimas-moda/1259323/.

Intuiam eu ca eticheta de bumbac organic era cam SF,  prea erau colorate piesele de imbracaminte.

Si tocmai scrisesem ca in locuri ca Primark (in Decathlon se intampla la fel, in cele boutiques de haut niveau nu mai zic) nu se specifica pe etichete fabricat in Bangladesh/Turcia/India, ca sa nu raneasca pe cel ce cumpara facandu-l sa vizualizeze vreo scena de exploatare etc.

La un moment dat in film un muncitor din India spune: "Daca te stropesti in ochi cu lichidul asta in timp ce vopsesti hainele ramai orb. Daca nu te stropesti in ochi, tot ramai orb."

Baduchioasele si puricoasele

Asta e pieptanul de cules paduchii, costa triplu comparat cu cel normal, dar scoate tot, oua inclusiv. Fata a avut o singura data in grupa mica, si sper sa nu repetam de multe ori, ca am vazut mame disperate care n-au scapat de ei timp de luni de zile. Cica fierb tot, schimba tapiteria la canapele, barbieresc barbatul, arunca palarii din fetru, rad pruncii in cap, se vopsesc cu amoniac la greu si tot degeaba. Suna a gluma dar le-am vazut plangand si cufundate in deznadejde.

Am uitat sa scriu si mi-am adus aminte tocmai in mijlocul conversatiei cu o mama de familie de paduchiosi: femeile scapa de paduchi vopsindu-se, caci amoniacul ii distruge. Ii spun de asta, imi rade in nas (eu nu m-am vopsit pana acum, asa ca habar n-am): la mine nu mai functioneaza, imi pun direct amoniac la greu.

De la scoli si gradinite primim continuu alerte apocaliptice. Cele private nu vor sa recunoasca, dar au la fel de des: 97% din ele convietuiesc ca si noi, tot timpul anului scolar.

Tratamentul e de tipul antibioticelor: cu cat iei mai mult, sau "preventiv", cu atat efectul e mai debil.
Rumurologia populara sustine ca exact companiile farmaceutice asteapta la poarta scolilor si arunca pumni de paduchi in capul copiilor, la comentarii a scris o mama ca in Franta unde traieste cred exact la fel.

Este un site web care se cheama "mame contra paduchi", suna ca The People vs. Larry Flynt, si asa si e, la urma urmei!

Tu crezi ca e normal sa scriu de oxiuri si paduchi in loc de parfumuri, glamour si alte minuni care ma intereseaza?

Nu pot sa dorm ca altii fac orgii se(n)ssuale pe pielea noastra, reproducandu-se in nestire! Noaptea, cum nu. Ca de-aia e facuta, pentru petreceri.

Tratamentul contra paduchilor e bestial: ulei mineral, din ala de bebelusi, care e bun numai pentru asta: torni vineri seara jumatate de sticla in capul copilului, pui un plastic din ala de dus pe par ca sa nu pateze perna, deasupra o tichie de piscina din lycra ca sa tina bine, apoi o caciula optional, si lasi cheful asa pana dimineata, cand te trezesti cu capul plin de sufocati. Exceptie fac embrionii, pentru care repeti operatia sambata seara viitoare, adica peste opt zile. Eco, bio si respectuos cu mediul ambient, asasinat prin sufocare.

Va doresc doar vizite dorite!

Familia noastra creste

E un proverb in spaniola care-mi place de mor: "Eramos pocos y parió la abuela!", in traducere: Asta mai lipsea! (si literala: Nu eram destui si nascu' bunica!)

Astia care traim in casa suntem mai multi censati in trecutul apropiat (foarte apropiat, inca nu s-au intors membrii masculini de la Urgenta), imposibil de specificat cam cati.

Nu dorm de vreo patru nopti, ba herpesul, ba maraieli, ba zecimi de febra, ba banuieli de virus intestinal de pe la altii, ca mereu e cineva care are, de vreo trei nopti incoace are tresariri si dureri si planset continuu de-s chiauna ziua. La lumina totul perfect, ii e foame, mananca, i-am facut orez anodin, am stat intepenita langa patru cafele succesive toata dimineata.

Vine fiica-mea de la gradinita cu surasul ei ironic: ne-a zis educatoarea la toti sa ne scoateti ouale de paduchi din cap.

O scarman bine, ca in fiecare saptamana, n-are nimic. Uf! De vreo doi ani vreau sa scriu de paduchi, ar fi star-ul blogului, pe langa gandacul puturos! Am un pieptan minunat pentru pescuitul lor, scoate si oole, o sa pun poza si metoda cea mai adevarata de scapat de paduchi in alt moment.

De azi avem indexati si alti prieteni noi, mici si nedoriti: oxiurii. Ce chin noaptea, cum stingeam lumina, cum incepea sa-l ia cu colici, ziceai ca are ulcer. Cum nu era chip de dormit si ceilalti au nevoie de odihna, ne-am retras in sufragerie sa ne uitam la Cumatra Vulpita. Tacea instantaneu! Cred si eu. Acum am inteles.

Habar n-aveam ca ies pe intuneric, ca au fobia luminii. Ca tine, mi-a zis barbata-miu de la spital, ii ia cu activitatea noaptea!

O vreme am crezut ca erau pampersii pe care mi-a i-a pasat mama lui Emely, ca frate-sau de-o seama cu baiatul meu nu mai poarta din vara, si mama lui mi-a oferit vinerea trecuta un pachet din varianta aia din care eu nu cumpar niciodata, sunt cei mai prosti (si cei mai scumpi, fac scamita si ghemotoace).

Nu-mi aduc aminte ca era asa harmalaie de la oxiuri cand eram noi mici, stiu doar ca avea mai toata lumea. Abia astept sa incepem tratamentul, m-am bagat sa scriu asta ca nu mai am ce dezinfecta cu alcool de 96º prin casa, tastatura neagra arata alba, i-am taiat unghiile fetei prin somn, paduchi nu avem deocamdata, tot e bun.

Ce-i mai palpitant pentru mame e ca nici tratamentul contra paduchilor, nici ala contra oxiurilor nu distruge ouale, asa ca trebuie repetate la un ciclu de pus oua, la paduchi e de opt-zece zile, cat o fi la astilalti?

Asta e avantajul ne-mamiferelor, viata descendentei nu depinde de viata mamei.

Imi trimite sotul in direct de la spital prima documentatie in materie de oxiuri, din intamplare e blogul unei prietene consiliere in alaptare, el habar n-are de asta. Zice ca o mama care alapteaza are pe langa toate avantajele apropierii, si dezavantajul ca se colonizeaza cu toti parazitii odraslei.

Ma duc sa decorez carantina (patul) cu capatani de usturoi, asa, ca de Ziua Nationala.
Te-am facut sa te manance tot corpul, da?

E dimineata: Cica tratamentul e o lingurita unica (5 ml) de sirop (zi-i otrava). Azi si peste 15 zile iara (deci 15 zile e intervalul in care ouale de azi devin fiinte). Imi doresc supces, cum zicea nenea M.

Tag

De vreo cateva saptamani nimeni nu mai cauta dupa gandac care pute ca sa fie condus pe pagina mea, acuma am succes cu soalacrem. A venit iarna, au inghetat gandacii, iti vine sa mananci un soalacrem la caldura, multumesc ca intarzii pe-aici.

Al treilea motiv

Abia azi, cand am inteles ca mi-a iesit un text peltic despre minunile pe care stiu sa le fac, care n-are nimic de-a face cu a ce vroiam sa sune, mi-am dat seama de adevaratul motiv pentru care am scris asta.

Am vazut la TV un reportaj despre cei ce traiesc pe strada. Si vorbea un baiat de varsta mea, venezolan, nu mai retin daca fizician sau informatician. Despre cum e sa vrei sa dormi si sa nu poti, cum e sa fii invizibil intr-o lume pentru care nu existi. Vorbea calm si educat, fara nici o urma de ranchiuna.

Ce ti-ai dori cel mai mult pe lumea asta?

A izbucnit direct in plans: "sa ma imbratisez cu mama".

Asta e.

Ca undeva lucrurile aparent fara importanta ar putea alina-levita-face suportabile situatii atat de nesustinut ca viata sfasiata.

Intr-o noapte delicata, cu scancete, febra si ghemotoci razleti de somn sifonat, baigui tehuie la o buca'de chin: Ce sa-ti fac, bebelus, nu stiu ce sa-ti fac! (dimineata i-a iesit un herpes si s-a luminat misterul)

Se supara tare pe mine: Mamaaaaa, eu nu sunt babalus! (cu a de la gamalie)

***

Dupa o sesiune de siesta duminicala, fata catre tata-su:
Papa, tie de ce-ti place sa dormi mult? (ea nu mai doarme la amiaza din vara asta)

Pai sunt obosit, am lucrat toate zilele din saptamana.

Aaaa, pai lui mama nu-i e somn niciodata, fiidca ea nu e obosita, ea se pliiiimba in zilele saptamanii...merge in magazineee...imi cumpara rochiteeee...

Na-ti-o. De cand mi-a zis-o (si nici macar nu participam la conversatie) ma despart de tata-su dimineata la iesirea din bloc cu un eliberat: ma duc sa ma plimb o tura.

Cu ocazia asta mi-am dat seama, privindu-ma de la inaltimea lor, exact in timp ce faceam cina, ca pentru ei mama in bucatarie e mama care se joaca la bucatarioara, mama dupa mazare e mama care se joaca de-a cumparaturile, mama care vorbeste la telefon e mama care se joaca de-a dat telefon si tot asa.

De bleaga ce-s: doar ne zisese educatoarea anul trecut ca cel mai mult invata ele de la copii in momentele in care ii lasa sa se joace liber la ludoteca: fetitele imping carucioare enorme cu cumparaturi valvoi in timp ce duc un bebelus in brate si vorbesc isterice la telefon, iar baieteii calca, fac mancare si intind rufele pe-acasa.

Ce noroc am: in sfarsit mi s-a indeplinit un vis din copilarie: ma joc de-a mama de-adevaratelea!

Ce ziceam

Vaai, cum stau ei cu trena miresei in mana, nu stiu cine i-a zis fetei (eu nu) sa o tina in clipa potrivita, si cred ca ei i-a fost rusine la momentul solemn, si dupa aia s-au incurcat si tavalit in ea cat au stat la petrecere, iti venea sa plangi. Si baiatul cum o asculta in tot, ii urma exemplul. Nu stiu ce faceam in momentele alea, cred ca declarasem deja batalia pierduta. Acuma imi dau seama ca probabil ea intelesese ca rochia trebuie tinuta mereu de coada, ca aici abia ajunsesem. Noroc ca inca eram primii.

Ce minuni stiu sa fac

Scriu asta din doua motive: am pus la profil "de profesie: facatoare de minuni" si abia tarziu mi-am dat seama ca probabil doar mie mi se pare ca suna bine. In unul din luminisurile de luciditate pe care incep sa le am in ultima vreme intuiesc ca din punct de vedere cultural "facatoare de minuni" apartine in romaneste aceleasi comunitati semantice careia ii dau viata cuvinte ca: ghiul, satrarita, mama lui Adrian Copilul Minune, caldarari, tinichigii, Morosan Marocea/Morocea (?) fratele lui Portocala ala cu care m-am intalnit eu prin 2000 la un ceai vegetarian si cand ne-am detaliat respectivele job description el mi-a zis impaciuitor: tu vezi orasul asta si toata Moldova? Toti (!!) mancati carnile pe care eu le aduc de peste mari si tari.

Na, la asa nivel inalt de miracole nu ajung, dar un detaliu mi-ar placea sa dau.

Al doilea motiv o sa-l scriu la urma.

Minuni de care nu stiam ca sunt in stare cand eram tanara, frumoasa si fara descendenta:

[Ah, tomnai in clipita asta iau o pauza ca trebuie sa bag in functie darul minunilor. Si cum harul ubicuitatii inca nu-l am, aici raman/ramaneti, pana la vremuri mai harazite povestilor]

reiau:

Stiu sa fac sa inceteze din plans in sec (=dintr-o data)  un bebelus (al meu) care oracaie neconsolat de minute in sir, din cauza ca am lipsit sau n-am ajuns la vreme sau icsuleasa a tinut sa mi-l ia in timp ce-mi zicea ca vor sa stea la ma-sa in brate doar fiindca au instinctul de supravietuire activat prin simtul olfactiv. Mama=tzatza. o fi. dar tacea instantaneu la mine si doar la mine. Una si apoi celalalt.

Pot sa alin orice durere cu o imbratisare-sarut, cu un pic de saliva sau cu o simpla punere a mainii mele, ca un adevarat maestru de Reiki de nivelul patru.

Stiu sa transform cea mai crunta criza de trantit pe macadam cu picioarele tropaind intr-o insiruire melodica de suspinuri si apoi de lacrimi siroind fierbinti.

Imi place sa schimb cursul vietii instantanee printr-o deturnare de ganduri nazbataioase ca o specialista in chiromantie.

Pot repara ce altii strica din lipsa de experienta, tactica, tact, empatie, timp, deformare profesionala sau nepasare. La dentist de exemplu: "hai sa vedem, frumusete, stai neclintita ca acuma terminam, daca nu ma asculti mama va trebui sa iasa din cabinet". In momente din astea sa vorbim alta limba ne salveaza.

Stiu sa-l insotesc pe Mos Ene langa genele lor asa cum mi-ar placea sa-l chem pentu mine insami, asta nu mai reusesc.

Pot spulbera grijile si oboseala zilei dintr-un revers de palma, in mangaiere.

Trezesc bucuria cea mai mare in ochii baiatului meu cand merg dupa el la gradinita.
Uneori se face ca nu ma vede, dar eu stiu ca minunea cu mama care vine mereu ii face sa tresara zilnic inima, asa cum numai cand va fi indragostit  va mai simti.

Pot impaciui doua zgatii care se ciondanesc de n ori pe zi. Asta nu-i adevarat.

Iar celelalte nu-mi ies intotdeauna.

Ce iubesc cel mai mult din minunile pe care le fac e ca nu le-am invatat la nici un workshop si ca nici macar nu trebuie sa-mi centrifughez neuronii ca sa le infaptuiesc: ies din alta parte.

Si aici vine al doilea motiv pentru care am scris despre asta: si tu poti, tine doar de intuitie.

Ce-am incercat sa citesc

In braille: parfumul meu (l-au facut in varianta solida).

Concluzie: un fiasco.

Prefer varianta conventionala.

Pentru textura sapuneasca, acum e momentul sa confirm, ca o folosesc deja: crema de maini sub aparenta de pastila e o minune.

Cuvintele

M-am gandit si m-am razgandit: cum nu vad iesire din situatia asta (vorbesc pe zi ce trece totul si fiecare in parte din ce in ce mai prost), sa mai stau impotriva curentului nu mai are rost: o sa-mi permit, si macar aici sa folosesc cuvintele alea pe care le inventez, le schimb, le incurc si le visez, fiindca macar aici, scrise, parca-parca ma ajuta sa ies din ceata si imi dau voie sa ma iau peste picior in legatura cu ele.

Sunt un dezastru predand o limba straina/materna, zi-i cum vrei. Nu te poti baza pe mine intrebandu-ma de cuvinte, imi plac cele neauzite.

De exemplu: imi place sa spun magazin de naturalidades, referindu-ma la cel de produse bio si dietetice. Cu barbata-miu vorbesc asa fiindca ma intelege/tolereaza/se distreaza, cu copiii nu-mi permit caci invata prostii de la mine. Cu alti adulti evit cat pot, destule confuzii fac fara sa-mi dau seama.

Acum cativa ani am stat o zi intreaga intrebandu-ma si apoi uitand daca se zice diferit sau diferent in romaneste. Uneori ma ia iar dubiul. Azi mi se pare normal Sonia ca nume feminin, desi mi-amintesc ca nu e un nume obisnuit in cultura mea. Asa cum am reusit sa integrez cultural nume feminine ca Laia, Montse (de la Montserrat), Berta, sau masculine ca Jordi, Arnau, Lluc.

Doi cunoscuti francezi zic chapuzca la chapuza si meduza la mudanza, am adoptat in familie formele astea cu multe bucurie. Fiica-mea zice africa la fabrica, asa ca toti din familie vorbim de africi.

Imi place la nebunie cuvantul Leipzig, ii lipseste vreun r pe undeva , dar ma declar fericita cu el, mi se pare unduitor, ciclotimic, feminin, muzical, dulce, surprinzator, provocator de hohot interior.

Mor dupa rusa si portugheza, mi se par cele mai frumoase din lume.

De luni de zile incoace aud un cuvant care mi se pare cel mai urat auzit de mine vreodata. O bunica imi tot zicea ca pe nepotul ei urmau sa-l opereze de polipi. Cand in sfarsit l-au operat, i-am zis lui barbata-miu, ca nu ma mai puteam abtine: "ma ierti, dar cuvantul cel mai urat pe care l-am auzit vreodata oriunde e din catalana, si e asta: els "esquernots" [ascarnotz]. Polipii. Ha? Se zice els carnots [alscarnotz], in traducere literalo-literara si personala: "carnisoarele". uf, Ce usurare, els esquernots era e-xe-cra-bil.

Baiatul zice pisplau la si us plau (te/va rog). Pispar  inseamna a suti (in catalana? in spaniola? asa departe nu ajung).Toti zicem acuma  pisplau.

Las intrarea asta deschisa pentru orice alta lunecare mintala viitoare, cred ca am nevoie sa le notez undeva, ca sa-mi pastrez ultimele sclipiri de luciditate intre erorile/extravagantele de vocabular.

Pentru sensibili nu

Fiindca azi a fost ziua mondiala a non-violentei impotriva femeii, si cum fetele mele spun ca violenta obstetrica e o forma de violenta sexista, aici e un video in urma caruia inteleg (un pic) de ce in tari ca a mea se cere masiv cezariana electiva.

Fluturasul e facut in Brazil, video-ul e din Uruguay, dar peste tot e cam la fel.

Cred ca drumul ar putea fi altul, alternative sunt, doar trebuie cautate.

http://www.ceroviews.com.uy/

***

Uau, am vazut ca am cam multe si neasteptate lecturi la cateva texte specifice, si am descoperit ca aici Raluca a trimis o ancora spre blog, multumesc.
Cu ocazia asta am citit si articolul de pe http://www.feminism-romania.ro/index.php/presa/editoriale/665-stop-violentei-asupra-femeilor-in-maternitati.html.

Am mai pus filmul asta, dar chiar e de repetat la asa o tema, sigur sunt fete care vor sa-l vada:

Ce mai vad prin cartier

Magazinul asta , in traducere libera: Iacata-ma-s!

Trec pe langa el de vreo doua ori pe an si numele ma atrage ca un magnet.

Nu vinde mai nimic, ochelari si medalioane vechi.

Are un vanzator incantator, mi-a explicat odata cum a recuperat dintr-un sertar de mercerie din anii '60 brose splendide pe doi bani vechi. Mbeene, zi-le vintage.

***

In Plaça Rovira, pe-o mama care s-a mutat recent din zona si pe care o arde doliul: s-a intors special sa cumpere un timbru (!), paine de la brutaria vesela si croquetes de la magazinul de pe colt. Si mie mi-e dor de ea, e componenta de baza a unei familii homo-parentale (formata din mama si mami) careia i-a facut Doamne-Doamne cadou (via eprubeta, noroc ca exista) ce nu vroiau niciuna sub nici un chip in casa lor: doi (!) barbati gemeni. Ii citesc constant blogul, e de un umor crocant. Anul trecut jucam fotbal impreuna.

***

O contradictie care inca ma surprinde: la circa sau la spital, public sau privat, asistentele, doctorii & co au toti, fara exceptie, halatele foste albe, actual in tonuri gri, cu tesatura pleostita, necalcata, jalnica la imagine.

In schimb, in pietele de cartier (oricare, nu neaparat la Boqueria, le recomand pentru orice vizita turistica), macelaresele si les peixateres (vanzatoarele de peste) au toate halatul scrobit, impecabil, cu dantela minuscula, orbitor de alb, aranjate de-ti iau ochii la sapte dimineata, zici ca-s Dita von Teese in vreun show incognito.

Iara

Ma ustura pe suflet. Nu ma pot abtine, nu inteleg cine le tine asa legate la ochi:

"Daca-mi permiti un comentariu: ar fi util pentru gravide sa inceapa sa se gandeasca la un detaliu esential: depinde mult mai mult de tine sa nasti decat de medicul care te asista. Sper sa fiu inteleasa bine: teama de a nu fi asistata de medicul "tau" e o teama inutila, care n-ar trebui sa existe. Uneori sa nasti cu medicul de garda e un noroc, gandeste-te ca in teorie el nu se grabeste, e de garda. Doctorita ta, trezita in miez de noapte, intre teama ta si putina dispozitie a ei, fa ecuatia singura.

Niciodata n-am inteles obsesia femeilor fata de ginecologul personal. Pentru unele e mai important decat propriul partener, fidelitatea fata de ginecolog e exemplara. Bineinteles ca daca tii neaparat sa nasti "cu ea" cel mai simplu e cezariana programata, e perfect pentru amandoua.

De aia arata cum arata statisticile in Romania, ce nu inteleg de unde s-a generalizat fixatia asta de a naste musai cu medicul meu. E o prostie cat casa. Important e sa nasti in conditii respectuase fata de gravida si nou-nascut, si in multe situatii asta se mascheaza sub intelegerea unei cezariene elective. E foarte trist.

Pentru mine se cheama abuz de putere. Caci in loc sa fie vorba de consimtamantul informat al gravidei, vorbim de un consimtamant ne/prost/dez-informat. Tu vrei musai sa nasti cu doctorul tau si accepti o chirurgie foarte serioasa ca mod de venire pe lume a copilului tau, in conditiile in care e vorba de o gravida sanatoasa, o sarcina normala si nimeni bolnav. E deprimant."

Ce nu (-mi) recomand

Info de situare in context: plang la Bambi si ma sperii la Nemo; ma jaluiesc interior la Tom si Jerry.

Asta fiind zis, am vazut ca apare un film nou al lui Cronenberg. Pe mine n-o sa ma prinda la interval, in adolescenta am vazut unul de-al lui de-al carui titlu refuz sa-mi amintesc.

Din sensul opus, o actrita (se stie ea care) i-a refuzat un rol principal lui Lars von Trier, pe motiv ca n-are chef sa intre in depresie dupa filmari.

Ce zici?

Trec cu copiii pe strada (suntem in tara), aud alaturi:

-Vezi, asa sunt si ai lui X, ea le vorbeste in romaneste si ei ii raspund pe limba lor.

Mi-a zis-o. De fapt am devenit constienta de o situatie pe care nu mi-o puteam imagina, d'apoi s-o accept in realitate.

De cand am baiatul nu mi-l puteam inchipui vorbind in catalana. Il vedeam asa mic, bebe si ma gandeam "si asta o sa ciripeasca si el in catalana", cu ll-urile rasucite lllalllallllaaaalllllallllla, cu faciesul lui de bucovineanca. Imi place sa vad la fata cum generatiile se perfectioneaza, ea e capabila sa pronunte un E deschis, un e inchis.

Acum multi ani am vazut in autobuz o mama care ii vorbea o engleza maiestuoasa copilului iar el ii raspundea in catalana, mi s-a parut o conversatie plina de iubire.

Am incercat sa le vorbesc aproape mereu pe romaneste. Am cateva cuvinte (100?) pe care le zic in catalana sau in spaniola pentru statutul lor special: veverita, melc, buzuruba, gata, adidasii, din astea.

Ce nu inteleg: daca baiatul a auzit dublu de romaneste in viata lui (caci i-am vorbit lui si i-am vorbit sora-sii), daca a vorbit catalana doar cu familia (tata, bunicii) si cu altii la fel de minim ca fata la varsta lui, daca fata ii vorbeste destul de mult pe romaneste (mai ales cand se joaca de-a mangaiatul, mamaitul si leganatul, aaa, n-ai idee ce mandra is ca asociaza romana cu tandretea) de unde imi zice mai tot in .cat ?

Oricum, e un exercitiu excelent sa vorbim asa. Hahaaa, ce sa zic si eu. In autobuz de exemplu. Lumea se uita surprinsa cand il aude pe al doilea din conversatie, dupa aia nu poate desprinde urechea.

Cred ca o sa ajung ca soacra-mea, care ma intreba preocupata cand fata avea sase-sapte luni: "Ma intelege, crezi ca ma intelege daca ii vorbesc in catalana?"

Asa si eu, e vremea sa asum ca-s in minoritate absoluta, ca in casa sunt trei care vorbesc alta pasareasca si ca azi-maine o sa umblu dupa ei cu lingurita: "Pricepi, ma pricepi ce-ti spun?"

Treburi femeiesti

Prima: Am vazut pe blogul lui Rox ca a scris despre cupa menstruala. Demult mi-e lene sa scriu ceva despre ca sa fac apologia pentru cele care inca nu o aveti. Asa ca ma agat de ocazie si reiau aici doua opinii de la fete carora le-am recomandat-o direct: "E o placere", "Acum astept cu nerabdare momentul".

Si un detaliu de care mi-am dat seama singurica: e interesant cum un simplu continent schimba complet perceptia: ce inainte era considerat o dezbarare de deseuri biologice devine, prin forta situatiei, o privire obligatorie si constienta asupra ceea ce e, de fapt: o farama de viata.

Zi-mi ca o ai sau cauti deja sa ti-o iei.

A doua: Mi-e cumva jena sa scriu iaaar despre acelasi lucru, dar nu ma pot abtine, caci la mine in tara nu stiu cine considera ca fetele de 27-29-32 de ani sunt deja batrane (!!) ca sa nasca, si le conving sa accepte o interventie chirurgica, pe motiv ca nu mai au corpul tanar si apt sa reziste unui travaliu.

Am auzit o moasa limpede la minte zicand ceva in favoarea gravidelor matusalemice, de 40-42-43 de ani: la 25 de ani, corpul e intins ca un arc, fibra si nerv, trage tu concluzia. La 41, in schimb, tesuturile s-au relaxat, anii sunt un atu, caci laxitatea permite altfel trecerea, insoteste fara sa se opuna. Multumesc, sper sa fie cuiva util.

De haine

Din suicidantul Dublin vine in orasul meu al doilea Primark, si nu oriunde, ci intr-o zona buna, nu ca primul, piedut la capatul orasului, pe langa vechea Mina.

Am fost de vreo doua ori in el, s-a deschis cand era baiatul mic.

Ce sa zic, prima data cand am fost o fata de cartier tocmai ii zicea prietenei: Mi-e rusine sa povestesc ca am venit aici!

Mai, 12 body-uri la 7 leuros sau 7 la 4, nu mai retin, oricum, bumbacul cules, tratat, cusut, capsat  si impachetat cu panglica si fundita la pretul cel mai economic din lumea intai, poti uita de H&M sau de alte cooperative prietenoase. Si nu apare ca-s facute in India, Bangladesh etc, nu stiu de ce, ca sa nu ma simt consumista in globalizare?

Cotzotzei infantili la fel, o duzina la 2 bani, sa poti sa-i arunci plini de kkt fara remuscari cand ai avut nesimtirea sa consideri ca a venit vremea sa-i scoti pampersul copilului.

Pijamali idem. Din molton molicel, din bumbac din ala usor pufos, parca finet ii zice, camasi de noapte feminine (zi-le materne) numai bune de sfasiat la gat pe timp de alaptare. Tin cat tin, pana li se duc bulinele. Si mai trebuie sa si cauti o gramada una fara motive cu ursuleti sau iepurasi (am oroare de pijamalele cu animale pe ele).

Slapi extravaganti, sosoni in stil Minnie, mizuieti si costume de baie de bagat in piscine pline cu clor tot de-acolo. Doar n-o sa-i iau de la Baby Dior.

Cea mai vesela geaca de ploaie, pacat ca nu faceau si pentru mine ca imi luam.

De ce zic despre asta: fiindca astept cu mare emotie sa le vad pe amazoanele mele la coada la Primark, nu poti sa stii cum! Prietenele sunt sceptice, eu foarte convinsa ca o sa se ingramadeasca la fel ca fetele extraradiale. Si mai intuiesc ca articolele frumoase o sa dispara primele, ca pentru patru manusi bicolore argintio-aurii (vin in pachet de 2 perechi, nu pricep de ce, dar fiica-mea e incantata, si le pune una peste alta, una cu degete, cealalta fara, si afara-s in continuare 19ºC) o sa trebuiasca sa ma duc tot la primul, caci aici o sa ramana doar cele fucsia in dungi. Asta cica e studiat: acelasi Zara centric nu are nimic de-a face cu Zara din zona metropolitana, desi amandoua au bagat aceeasi marfa luni.

Vreau sa le vad cum cumpara zorzoane, bratari pana la cot la legaturica pe-un euro cu cinzeci , cum se uita cu un ictus in botóx la replica slefuita in carton a gentii lor de pe brat, cum tin din varful degetelor esarfe din plastic pur. O sa fie un succes de vanzari garantat, ca doar nu-i prost cine a decis sa desfiinteze un magazin din centrul ala comercial ca sa-l bage pe asta.

***

De criza vorbind, acum cateva saptamani, o mama cu care aproape nu m-am conversat ma interpeleaza: daca ai haine de la fata de care nu mai ai nevoie, eu sunt amatoare.
Ea ii are ca mine ca varsta, doar ca invers: baiat si fata. Si un nivel economic evident peste medie.

I-am zis ca noi amortizam tot, pana la zdrelitura iremediabila. Nu se poate recicla mai nimic de la fata, exceptie facand ce mosteneste frate-su. Ca mosteneste. Scot paietele de la buzunare si e pentru el. Cam rusine mi-a fost in ziua cand fata l-a intrebat pe tata-su, cititind de pe pantalonii lui asta micu': "Papa, ce inseamna girl?" (in lectura hispanica [hirl]).

Am vazut-o acum cateva zile cu un sac de boarfe, mi-a zis incurcata-n carat ca sunt de la Emely. Haha, de-acuma o s-o vad pe catalana ei mica imbracata ca o englezoaica, nu stiu daca ma-ntelegi, fetitele englezilor se imbraca foarte original, cu rochite lungi si ciorapi shui, cu culori minunate, bleu ciel asortat cu caramiziu la randul lui combinat cu roz acadea, papuci rocambolesti, cand nu merg fara...

***

In parc, la o aniversare in grup, trag de geaca fetei mele in acelasi timp cu alta mama. Imi zice: nu te certa cu mine, TOT orasul are geaca asta si a baiatului meu are numele marcat, e asta. Are dreptate, nu exista copil intre 3 si 12 ani care sa nu aiba geaca aia rosie de la Decathlon, indiferent de cartierul in care traieste. Cine nu o are e fiindca i-a cumparat-o mama lui pe verde-iarba sau pe kaki. Aici e un fel de haina de toamna - iarna, intre octombrie si martie nu e nevoie de altceva. Ma risc sa afirm ca e hitul sezonului.

***

Am vazut si eu in seara asta campania de la Versace for H&M.

M-a induiosat tare si ma gandesc ca e un pic alienant pentru ea cum toate manechinele ce apar sunt un fel de Donatella de azi acum treizeci si cinci de ani. Asa cum ea n-a fost nicicand.

Matasica

Cu spaima-n oase inca, m-am gandit ca mi-ar prinde bine sa ma descante vreo baba, pe carbuni incinsi, boscorodind in ucraineana, cu mine cuminte si rasufland usurata dupa ce mi-ar scoate gheara din cosul pieptului, aia cu care am ramas dupa ce am racnit ce-am racnit vazand ce-am vazut. 

Na, uitasem de vrajitoare. 

Fata mea mi-a zis dupa trei zile: Mama, de ce-ai tipat asa de tare?

Fiindca m-am speriat.

Dar n-a patit nimica femeia aia.

Hm.

Cum n-are cine sa-mi deznoade deochiul, mi-am cautat ce aveam nevoie.

Ce zic eu, toate.

Fetele avem nevoie de mangaieri.

Si nu mangaierea aia trecatoare, ca de parfum sau de iubire.

Cautand echivalentul ca sa-l explic m-am regasit dorind amarnic dupa ergo.

E port-bebe-ul ala pe care l-as recomanda oricui, fara de care totul ar fi fost mult mai departe, mai rational si mai trist. Orice artilugiu bun de purtat copilul in brate isi face functia, mie mi-a prins bine asta caci l-am amortizat timp de doi.

Vroiam sa scriu un text despre ceva sexy si iara scriu de purtat bebelusii in brate.

Dar asa am gasit explicatia spaimei: daca as fi avut pe cine pune inca in ergo sigur-sigur nu m-as fi speriat asa tare vazand un accident, caci comorile ar fi la pieptul meu, lipite, mangaindu-ne toate orele zilei, in loc sa se foiasca liber printre pericole ce ma scot din minti.

Care aveti bebelus, faceti-va un hatar dublu si cumparati ceva de purtat copilul in loc de carucior, ca uite ce-am ajuns eu sa fac:

Mi-am cumparat un maieu. De matase.

Nu-mi plac maieurile si nu-mi aduc aminte sa fi avut matasuri de nici un fel.

In magazinul meu preferat, ala in care hainele care-mi plac mai stau si bine pe mine, am gasit ceva ciudat, ca iesit din Corpse Bride.

E din tesatura ca de tricou, dar din fir de matase fin ca parul de pui de pisica, e volatil, nu-l simti pe piele mai mult decat ca o boare, e secret caci invizibil, iti indulceste ziua si pasul. Are culoarea cea mai imbatatoare  pe care am vazut-o vreodata: pudra ofilita, se inneaca in piele. Cand il porti te face fericita. Mergi pe strada cu mangaierea pe tine.

Multumesc de intrebare, ma simt mai bine.

Poezie urbana

iara.
Aici

O intreb pe o prietena: Ai schimba ceva din ce (n-)ai facut in primii ani ai copiilor?

Asta fiindca fetele, oricat de bine am face totul, avem talentul autoculpabilizarii, al exigentei fata de noi, al goanei tampite dupa perfectiune. Si m-am gandit s-o intreb pe ea, care si-a dedicat ultimii ani cresterii copiilor, sa vad iar cum cautam un plus que parfait imposibil.

Nu stiu.

Luni de zile mai tarziu:

La ce ma intrebasesi, am gasit raspunsul.

(Uitasem complet)

- L-as schimba pe tatal lor.

Pe mine nu te baza

Sau Halloween pe bune

31 octombrie pe inserate e ajunul Zilei Mortilor si aici e o sarbatoare traditionala, la cina sa pun pe masa castane, boniato, vin dulce si prajituri de forma fondantelor, facute din martipan si samburi din cucuruzii de pin.

Dar azi nu-mi sta gandul sa detaliez retete.

De fapt nu aveam deloc chef sa povestesc intamplarea asta, dar mai bine o recit si asa uit mai usor.

E o intraga traditie in jurul prajitoarei de castane, care are casuta ei ambulanta prin oras si prajeste ca in orice targ castane pe carbuni, doar ca e imbracata in maieu si-n slapi, in loc de manusi fara degete, fular, miros de fum si iarna.

Am petrecut toata ziua cu amandoi mergand ca racu’ pe trotuar, au descoperit mersul indarat si m-a pus nu stiu cine sa merg in piata de vechituri, sa facem ceva diferit.

A fost frumos dar foarte intens, fata a dormit trei ore la amiaza ca sa se recupereze de marea de lume, cabluri, claie de haine botite si mobila coloniala, articole mii si personaje colorate.

Dupa-masa erau iar in forma de zile mari, cu albul ochilor stralucitor de odihna, baiatul fericit ca sora-sa n-a mers la gradinita.

Seara m-a gasit cu sentimentul responsabilitatii ca ariciul, caci “strada e grea”. Alearga unul dupa altul, se fac ca nu m-aud, nu prididesc cu traistele, imi cad mandarinele, biletele de autobuz, telefonul, incerc sa nu alerg dupa ei ca sa nu fuga si mai tare de mine.

Cand in sfarsit am facut cumparaturile in cartier pentru ziua urmatoare ca e totul inchis, ma suna barbatul: a ajuns, vine sa ma ajute cele doua strazi pana acasa cu toate alea ca sa mergem la bunici, sa sarbatorim la Castanyada, cu panellets si ce ti-am mai zis.

Stam sa trecem strada, e doar o trecere de pietoni fara semafor, dar ne-am oprit ca s-o luam la picior la unison. La trei metri in fata noastra, in mijlocul zebrei, vedem toti in 3D si in Dolby Anti Logic cum o zboara pe o femeie.

Incep sa urlu ca o decreierata, copiii se uita cu gura cascata, intorc caruciorul din fata scenei si ma indepartez la cinci metri pe trotuar urland. N-am putut sa ma opresc vreo zece minute din zbierat, m-am asezat pe o banca in fata bisericii si stergeam cu mainile de pe ecran ce vazusem.

Atac de isterie se cheama.

Barbata-miu s-a dus direct acolo, fata a venit langa mine dupa ce i-a spus:”Papa, credeam ca lucrurile astea nu se intampla niciodata de-adevaratelea.”

Auzisem ca nimeni nu stie cum reactioneaza in situatii limita, si m-am surprins in toata legea, dar nu eram capabila sa fac altceva. Sa vad pe viu unul din lucrurile care ma inspaimanta cel mai tare a fost mai puternic decat orice alt impuls. Cica daca eram singara as fi gasit forta sa ma duc s-o ajut pe femeia aia.

Ma indoiesc.

Cum eram cei mai aproape de accident, ceilalti s-au adunat dupa cateva secunde. Zice barbata-miu ca nu eram singura care a facut asa, propria familie a femeii lovite vazuse totul de la fereastra casei si ii urlau copiii dement.

Cine a vrut sa sune la salvare nu putea marca numarul din cauza ca nu-i raspundeau degetele.
Pana la urma femeia de pe zebra parea lucida, cea de la volan era distrusa.
Era tarziu, femeia aia de la volan avea familia acasa asteptand cina speciala, probabil venea dinspre servici, mi-a zis al meu ca e incapabil sa declare ca martor impotriva ei.
Am plecat inainte sa apara politia, ambulanta venea.

Cum am racnit. Mi-am zbierat spaima din toata ziua aia lunga, cu ei imbrancindu-se peste tot.

Aici, in dreapta mega-rotondei e piata in care am fost, asa o sa ma-ntelegi mai bine cam pe unde am colindat cu doua veverite jucause. Pietonii circula sub artera suspendata, pe o strada similara, doar ca are trotuar. Altadata o sa stau acasa sa crosetez.

De cand sunt mama imi inteleg mai bine parintii intransigenti, bunica ce nu ne lasa la rau, cealalta care la rau da, dar “la bulboana” nu, interdictiile si severitatea. Erau morti de spaima.

Mi-ar placea sa pot spune ca traim lin si armonios. Nu e chiar asa.

Familia mea nu traieste bucolic cultivand loboda intr-un spatiu natural pierdut departe de dezordinea orasului, dar nici nu vreau sa-mi cresc copiii pe-o paturica in fata TV-ului. 

Am lucrat in vreo trei locuri care cereau rezistenta la stres, unul mi-a placut chiar mult.

Dar un statut de relativa responsabilitate fata de o situatie la urma urmei straina nu are nimic de-a face cu raspunderea fata de integritatea fizica a unei vieti de om, aia (viata si/sau raspunderea) care iese din viscerele tale, tine de instinct si nu de zerourile salariului anual sau de etica profesionala a fiecaruia.

Mi-e rusine de reactia mea, dar inteleg ca raspunderea de care zic poate da scapari de presiune ca cea descrisa.

Acum cativa ani un barbat dintr-o familie burgheza catalana foarte cunoscuta a fost atacat in toiul noptii in casa lui. A scos pistolul si unul din hoti (neinarmati) a murit. Sper sa nu am acces nicicand la jucarii de tipul asta, acuma ca m-am vazut cum fac, nu raspund de mine in situatii similare.