Se afișează postările cu eticheta moarte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta moarte. Afișați toate postările

miercuri, 31 august 2011

Rabdarea

Mi se pare de un sarcasm teribil: "It is strange that the years teach us patience; that the shorter our time, the greater our capacity for waiting." Elizabeth Taylor

Intre "acuma-acuma" al copilului care nu intelege nici o explicatie oricat de logica ar fi si "azi nu, mai astept" al batranului.

Am cunoscut o batrana care astepta moartea cu speranta si se dezumfla de fiecare data cand nu venea. Respira adanc de vreo treizeci de ori pe zi, si inainte zicea: "Acuma!! acuma....aaaaaaaaah, nu...."

sâmbătă, 26 martie 2011

Inainte era mai usor

Ei, mai usor din punct de vedere strict al maternitatii, al privirii inspre nastere si moarte.

Caci mai usor din alte unghiuri nu era, ai dreptate. N-as putea trai  fara masina de spalat cu motorul iQdrive, cu al ei antiVibration System, speedPerfect, 60% mai rapid, aquaSensor, flowSensor y 3D Sensor, aquaStop, semnalul acustic de sfarsit de program, tehnología touchControl, display-ul de cristal líchid miltifunction...
Se cunoaste ca mi-a dat ortul popii masina de spalat pe baza de depresie cronica si-mi caut alta, da? E ca si cum bunica ar fi zis intr-o buna zi: intru in greva, nu mai spal nici la maglu, nici la rau. Nu mai spal pur si simplu. Cinci copii, treaba voastra, nu mai soponesc nimic. Aia a zis masina mea.

Nici  fara cea de spalat vase n-as putea trai, fara uscator de rufe, sunt fan Thermomix, roomba, scooba si tot ce mai inventeaza baietii astia pe care i-as pupa de cat ne-au usurat viata, nu exista robot de carpit ciorapi caci nimeni nu mai carpeste ciorapi, am vazut la televizor o cubaneza foarte lucida  zicand ca adolescentele spaniole habar n-au sa-si spele lenjeria intima.

Nota: adevarul e nu am nici roomba, nici scooba, nici uscator de rufe, nici Thermomix, nici masina de spalat farfuriile. Dar sunt foarte de acord cu existenta lor, mai mult, visez sa le am pe toate functionand simultan, sa bazaie si mai dihai te miri ce prin bucatarie.
Da, e mult mai usor acuma. 

Dar era mai simplu inainte: fiintele (vorbitoare si nevorbitoare), anotimpurile, alimentele se nasteau si traiau normal, un lucru atat de greu de facut acuma. Nimeni nu poate naste normal, toate sunt ba mioape, ba stramte, ba grase, ba proaste.

Acum vreo patru ani m-am intalnit in tara cu o prietena, medic veterinar, tocmai cezariase o pisica. de ceeee? o intreb, inca incovoiata la suflet. Nu putea sa nasca, am stat toata ziua cu ochii pe ea si nu nastea. Cine te-a pus sa stai "cu ochii pe ea", cum sa nasca asa? Tu poti face un act de iubire sub privirea unui chirurg?

Viata si moartea se intamplau alaturi, langa pridvorul tau, peste parleaz la Livia lui Iliuta, si daca Marioara lui dom' prefesor nu era pe tura, se mai intampla si fara moasa. Asa cum a patit bunica macar o data din cate-am inteles. A carei ocupatie preferata e de cativa ani buni mersul "la mort". De cate ori o sun in ultimii zece ani e mereu "la mort", la priveghi.
Moartea era un lucru natural, simplu, fara multe dureri de cap, caci se intampla aproape si constant. Aici soacra-mea afla de la ziar ca i-a murit vecina de deasupra, nimeni nu zice nimic, familiile sunt atat de minuscule si autiste incat ti-e groaza sa te gandesti ca moare unul, mai ramai doar tu, singurel pe lume.

Era mai usor inainte: nici o femeie nu avea nevoie de cursuri de pregatire pentru nastere, nici nu mergea la grupuri de sprijin pentru alaptare.
Relaxarea, pilates, yoga pentru gravide si antrenarea fizica de la orele de pregatire pentru nastere le faceau pe camp, la muls vaca, la strans fanul, la curatat in grajd, la alergat dupa carlani, la jumulit de ganste. De pregatire psihologica nu era nevoie, ca nu se inventase epidurala ca sa inspaimante femeile ca fara anestezie o sa crape de durere. Si nu era nevoie caci toate din familie (mama, strabunica, surorile, cumnatele) nascusera copiii care venisera de la Dumnezeu fiindca asa era datul. Ca si la priveghi, vorbele nu-si aveau rostul. Animalele de pe langa casa (se) nasteau si mureau fara complicatii. Si ma scuzi ca sunt asa de sincera, daca erau complicatii se numeste selectie naturala.

Cu tzatza la fel. Cunosc o gramada de fete care zic ca n-au vazut pe nimeni niciodata alaptand inainte sa devina mame. Pe nimeni in toata copilaria, pe nimeni in casa. De unde sa apuc copilul asta ca sa-l pun la piept? De ce plange, de ce nu-s buna de nimic, de ce nu-s in stare nici macar de asta, care pare atat de usor?

Era mai simplu inainte, caci ritmurile vietii nu erau aflate de pe hartie la gradinita, ci sub cerul liber. Imi aduc aminte ca mi se parea caraghioasa treaba de barbat pe camp: bunica si inca vreo trei-patru femei praseau in linie, tacute, faramitand pamantul cu sapa, marunt, ca intr-o doara, dar voiaie, fara sa se planga de efort sau de oboseala. Bunicul trecea in urma si semana. Mi se parea logic, dar ridicol. (acuma rad, ma regasesc feminista de mica si bine in pielea mea de pre-femeie).
Nota: observi detaliul poligam al tabloului, da?

Viata curgea de la sine si femeile nu erau depresive caci simteau pamantul respirand, isi cunosteau ritmul interior fara sa fi facut nici un curs on-line de initiere in autocontrolul fertilitatii. Nu era nevoie sa faca tratamente de stimulare ca sa ramana gravide, caci pasarile cerului, frunzele si ploile le soptisera ca pruncii nu se fac incepand cu patruzeci si doi de ani.

Copiii cresteau laolalta, intre femei, nu trebuiau sa iasa din "gradinita" pentru fiecare ou pe care-l avea de cumparat ma-sa. Ele se intelegeau pe muteste: intr-o casa una randuia oalele, alta animalele, alta era cu dereticatul, cealalta cu copiii, care cresteau copacel-copacel fara dermatita atopica cronica, intoleranta la gluten si sindrom de deficit de atentie. Uneori se mai luau de tulpanele, imi inchipui, doamnele, dar sa traiesti in casa cu cumnatele, soacra, mama sau macar cu o bunica te tinea pe linia de plutire femeiasca. Tu crezi ca e normal sa stau la sezatoare cu Veronica pe messinger, reparand panzeturi care s-ar tese singure din nou intr-un club feminin din orice trib amarat?

Ceva din usuratatea aceea a ajuns si la mine, si n-am cuvinte sa le multumesc mamei, bunicii, strabunicii si tuturor celor dinainte, cel putin pentru un detaliu: nu mi se pare o povara sa fiu femeie, asa cum am auzit de la o prietena cu care nu mai vorbesc: "e greu sa fii femeie". Nuti, prietena mamei, mereu mi se plangea mie (?! eu cu saptesprezece ani, pierduta in spatiu) de dismenoree crunta, ca autoarea documentarului "Luna din tine" si ca alte milioane de femei apasate de asa bolovan divin.

Am crezut o vreme ca suntem rele intre noi, ca suntem lipsite de solidaritate. Si am aflat deschizand ochii inauntru ca azi suntem doar ingrozitor de singure. Maternitatea e si o cararuie fumigata cu frustrari imperceptibile pentru ochiul liber. Aia "n-a avut chef" sa faca X (sa dea copilul la cresa sau sa se lase de servici), cealalta s-a intors cu spatele cand a auzit ca poate nu era singura solutie, ce rost mai are acum sa dezvelim rani vechi?

Adevarul e ca  regretele, renuntarile, lacrimile, neputinta, abandonul s-au asezat si din singuratate: singura in mijlocul furtunii, nu stiu ce a facut mama cand era ca mine, bunica cum a putut cu cinci, si strabunica cu unsprezece?

Nu erau singure, totul era la vedere, nu li se cerea un cod de acces pentru fiecare nedumerire.
Azi, batrana, am invatat sa nu judec pe nimeni, caci in lumea feminina se misca plutind bulgari de materie foarte sensibila, cu care e riscant sa te joci la intamplare, punand etichete.

Era mai simplu inainte, nu trebuia sa-ti zmulgi auricularele din care ies in nestire zgomote dezordonate si confuze ca sa regasesti poteca buna in liniste. In urechi curgea direct zumzetul vietii, nepasator, bulbucind, te insotea peste tot, intre inceput si sfarsit.

***

Am doua imagini (contradictorii, sa le mai intelegi pe femei) pentru povestea asta, dar nu le pot pune caci pe obiectul uneia l-am dus la tara.
Tocmai acum, cand aveam nevoie de el. Revin.

joi, 24 februarie 2011

Moarte

- Mama, Camil mi-o zis ca senyorul Rovira e mort.
Ma miram eu ca o vazusem vorbind cu baiatul ala mai mare.
Incercand s-o cotesc: Senyorul Rovira e o statuie.
- Mama, nu intelegi? Camil stie, zice ca era un om care statea mereu mereu la Plaça Rovira, toaaata ziua si toata noaptea, fins ca a murit.
- Aha-ha-ha. Foarte interesant.




***

Acum vreo doua luni a murit bunica unui coleg de-al ei. Nu stiu daca au vorbit despre asta intre ei, dar a venit intr-o seara intrebandu-l pe taica-su: "Cand o sa moara iaia?"
Surprinderea, durerea, incurcarea (prin vara trecuta i-a mai zis direct bunica-sii ca o sa moara si confesiunea ei indurerata ne-a luat pe nepregatite) l-au facut sa o dea in bara cu o parte din raspuns: Nimeni nu stie cand moare. TOTI MURIM.
Mie, dupa rumegatul bombei: "Mama, da' eu nu vreiam se me mor. Daca me mor o sa-mi fie foame si n-o sa pot sa mananc."

luni, 27 septembrie 2010

Cea mai frageda

Piata din cartier. Camionul cu usa din spate larg deschisa, cineva aduce ceva din intunericul dinauntru, ea plateste si plecam.
Bucataria, sub masa dintre aragaz si chiuveta. Stau ghemuita. Primesc in maini un bulgare pufos si caldut.
Molatec, cald, fin, galben lent ca un galbenus frecat cu mult zahar. Pulseaza in pumn, e dulce. Fericirea.
Vine ea, totul fara sonor, imi ia botul fara vlaga din manuta.

sâmbătă, 21 august 2010

Sunt meserii sau situatii care te apropie cumva abrupt de marginea haului, pe punctul de a te lasa absorbit de cruzimea din oglinda.
Abia de vreo doua luni am aflat si eu ca moasa de la nasterea baiatului meu e mult mai tanara decat mine. I-as fi dat 38-40 de ani sigur. Noptile albe, viata despuiata, in forma cea mai cruda, dau o umbra de intelepciune, de figura "trecuta", consumata.
Ortrud ne-a spus odata ca ei pot oferi si serviciul de a insoti in trecerea dincolo, nu doar inspre lume. Ca se ocupa de nasterea acasa, dar ca pot fi prezenti, daca cineva doreste, si la moarte. Situatii care din fericire nu au coincis niciodata.
C. a stat mereu in preajma senectutii. In ultimii ani a insotit doua nonagenare pana in ultimul moment. Mi-a ramas povestea batranei care ii spunea, cu 99 de ani, inaintea fiecarui suspin: "acuma...acuma....aaaaaaaaaaaaaah.............ah, nu. Pe mine o sa trebuiasca sa ma omoare, eu nu mor". Fiul ei (la randul lui octogenar) i-a dat un ultimatum: "Mama, o suta fie, dar 101, nu. Mama, nu." La 101 a trecut.
Fetitei mea incep sa-i licareasca in minte umbrele nedumeririlor: cand eram in burtica eram mica mica asa de petita? Si cum am intrat? Si cum a venit Eduard acasa? Mama da' eu vreiam sa vad cum venea cand era bebelus mic. Sau, la fel de descumpanitor: Mama daca imi curge sange din buba asta "am se me mor"? Mama mi-a zis iaia (bunica-sa) ca daca pun mana uda pe intrerupator "am se me mor". Mama da' eu nu vreau sa raman fara bebelus. (cand ii pune perna-n cap si-i spun ca trebuie sa-l lase sa respire). Da, finca mie imi place sa respir (dupa ce-i explic).
Intr-un ginecolog, ne-a spus odata Ortrud, sa nu aveti niciodata incredere (si ea e unul din ei) cand e vorba de o nastere. Nu uitati ca un ginecolog e, in ultima instanta, chirurg. In fata temei, are atuul bisturiului. In timp ce el s-a scolit invatand cum sa intervina, moasa a invatat cum sa astepte.
Unii considera ca important e rezultatul. Eu chiar cred ca drumul are si el rostul lui.