Acum cativa ani, cand inca nu aveam copii, am citit in Dilema un articol despre cum autorul vazuse in Paris in Gare du Nord un autor foarte cunoscut si in voga, cam asa scria, care-si punea copilul mic sa faca pipi pe peron. Articolul era iarasi despre cat de incivici sunt romanii, cum sa intram asa in UE, ce rusine, cine-ar fi crezut.
In epoca aceea am simtit cumva o intentie de paracios, era usor sa-l identifici pe acel parinte. Si o invidie de breasla.
L-am cautat degeaba in arhiva electronica a Dilemei, era de prin 2000-2005.
Acuma, ca am alta privire, vreau sa scriu despre asta.
Intre doi si trei ani un copil nu se poate abtine, vrea sa faca pipi in momentul in care isi exprima nevoia.
Aici (un loc unde multi adulti fac pipi peste tot) e oarecum nescris si tolerat ca cei de varsta mica sa aiba acces la un "riu" (expresia e "fer un riu") pe langa vreun copac. Oricat ar citi asta cineva care nu are sau nu-si mai aminteste cum e cu copii mici, n-o sa inteleaga. O olita portabila, sa alergi cu copilul la primul bar, sa ai schimburi dupa tine pentru astfel de accidente, toate suna foarte bine teoretic. La ora adevarului e altfel.
Acum vreun an: cu bebelusul in brate, fata vine cu expresia aia dramatica de am pipi. O pun cum pot la radacina copacului (nu se recicleaza, nu e seceta?), pruncul la gat, doar nu era sa-l las in brate la domnul Rovira. Ridic ochii, de sus se uita la noi prietenii mei veniti in vizita din Canada (se intorceau de la plimbare), locul ala pe care mi-l inchipui dupa scena asta de un alb imaculat, fara nici o incivica pata galbena pe zapada lucitoare. Cu ochii cat cepele.
Uneori explicatiile nu-si au rostul. Peste doi ani sunt sigura ca vor privi cu alti ochi situatia, asa cum am recitit eu articolul ala din amintire. Nu ma mai amuza atat invidia paraciosului, cat promptitudinea paterna.
Ce n-as da eu acuma sa pot spune ca trec iar prin etapa aceasta.
Nu e cazul. Pe baiat il doare-n cot de toti cotzotzeii noi si frumosi. Ii e complet indiferenta olita.
Postări
