Agitatia sau zgariatul cu unghia pe tabla (la mine ar fi pe chiuveta)

Inteleg perfect ce spui.

Mi se pare foarte util si curajos pentru tine/din partea ta sa pui asta in cuvinte.

Printre altele fiindca poti primi raspunsuri din care poti afla ca nu esti singura care a trecut prin asta.

Mai mult, are si nume ce traiesti tu, se cheama asa si e descris aici : http://www.llli.org/llleaderweb/lv/lvaugsep03p90.html

Cautand dupa denumirea situatiei pe care o descrii poti gasi experiente similare.

Te-am inteles perfect mai ales atunci cand vorbesti de epuizarea psihica.

Cred ca o parte din sentimentele contradictorii pe care le traiesti s-ar putea atenua vorbindu-i copilului mare despre cum te simti. Despre de ce ai nevoie de o reducere a timpului. Copiii inteleg foarte bine ce le spunem, daca le explicam cu inima deschisa.

Pe de alta parte, alaptatul e o aventura in doi, cu asta vreau sa spun ca orice decizie, a ta sau a lui, e la fel de valabila. Ai dreptul sa fii obosita, sa te simti asa, sa vrei sa-i dai mai putin timp, asa cum el are dreptul sa ceara continuu, sa faca greva foamei, sa fie insistent si asta sa te depaseasca pe tine.

Cu un copil marisor se poate negocia. Cam pe la varsta pe care o are al tau mare i-am zis baiatului meu mic intr-o seara, dupa o sesiune de vreo doua ore: E timpul de dormit. Ti-am dat muuuuulta vreme, acuma un pic si dormim, bine? Stii ce-a facut? S-a uitat la mine si a lasat-o balta cu tzatza, a adormit instantaneu. Uneori dam mesaje contradictorii: vrem sa gata, si fizic nu ne induram. Copiii au nevoie de coerenta, o pot accepta. Parca astepta cumva sa-i pun in cuvinte ce simtea ca ascund fizic (tensiunea minutelor acumulate, extenuarea mea).

Sper sa te ajute faptul ca nu esti doar tu cu sentimentele astea.

E normal ce simti.

Puénting

Mi-am facut blog ca sa scriu intrarea asta.

Se numea asa inainte sa aiba nume locul ce urma sa o gazduiasca.

Nici pana azi nu stiu cum sa pun in cuvinte ce as vrea sa stea sub titlu.

E un termen in spanglish. Inseamna exact ce arata imaginea.

Cred ca ar trebui sa incep spunand ca e o lectie pe care am invatat-o foarte bine: cand depind altii de tine nu mai poti sa-ti permiti senzatii tari, de genul sa mori un pic, sa patesti ceva, sa sari de pe sine.

N-as putea spune ca mi-am facut de cap, mai degraba m-am aruncat cu capul inainte.

Si busitura n-ar durea mai mult decat de obicei, daca n-ar fi fiindca tragi dupa tine pe cei mai dragi, aia pe care n-ai vrea sa-i vezi nicicand suferind, d'apoi sa-i faci tocmai tu sa sufere.

Cand aveam bebelusi mici si a trebuit in rare ocazii  sa ii las cu altcineva, nu mi-a placut mai niciodata cu cine ii lasam. Intre ameteala hormonala a lehuziei si dezorientarea de mamifer fara prunc, bantuiam pe strada repetandu-mi: nu am voie sa patesc nimic, depinde de mine cineva.

Undeva in primul an de maternitate dubla n-am mai avut vreme sa ma gandesc la ce mi se intampla, cei ce depindeau de mine ma cereau intensiv.

Si acuma, de la distanta timpului, cred ca singuratatea m-a durut. Nu cea fizica, cealalta.
Socrella: "Las' ca te descurci tu, toate s-au descurcat";

Maicuta: "Esti nebuna, nimeni nu face ca tine, tu chiar crezi ca celelalte fac asa cum spun, fii serioasa";

Barbatul: "Coboara asteptarile";

Tata: "Pfui, eu cum puteam cu trei!" (?!) Care trei ca eu aveam opt ani cand s-a nascut sora-mea si zece cand frate-miu, mi-am petrecut intre 8 si 18 ani jubiland de fericire cu ei doi.

N-am mai putut, cu exigentele Craciunului, cu toatele. Am facut o boala foarte interesanta (si foarte dureroasa), un ZZ, ca o petala cat unghia langa sanul stang. Care m-a tintuit la pat doua saptamani inainte sa o somatizez, urland de migrene inexplicabile la ora fixa.

Si dupa aceea am invatat de la viata ca mama nu are dreptul sa planga, sa oboseasca, sa o doara, sa nu fie atenta pana unde i se intinde coarda, sa moara, sa devina neoperativa, caci pe langa neajunsurile directe, ii trage pe cei ce coboara din ea dupa ea, in cadere.

Herpesul zoster le-a dat varicela alor mei, intai fetei, apoi baiatului.

M-am crucit de invinovatire, de durere, de suferinta lor. Acum partea fizica mi se pare anecdotica, la urma urmei e o boala a copilariei deloc periculoasa, doar incomoda.

Stiu bine ca rostul ei era sa ma puna pe ganduri.

A fost ca un aviz, ca o mustruluiala.

Ii multumesc medicului care mi-a spus ca noroc ca le-am dat-o eu, cine altcineva mai potrivit.

Si lor ca au trecut cu seninatate peste zilele scarpinatoare.

Si sunt mandra ca ma simt mai bine in singuratatea mea care incepe sa fie minoritate, ca e o alegere, ca stiu ce e de partea cealalta si nu cred ca as fi mai intreaga afectiv, moral, dimpotriva. Ma bucur sa vad ca parca nici ceilalti nu mai arunca asa comentarii in vant, c-or fi vazut ca ma dor la ficati. Am mai si coborat din (auto)exigenta, desi imi prinde bine oricand un umar la cele trebi lumesti.

Si ii multumesc persoanei care ma intelege ca nimeni altcineva pe lumea asta, caci priveste cu mine prin ocheanul meu, surprinsa si fermecata de diferenta.