Familia noastra creste

E un proverb in spaniola care-mi place de mor: "Eramos pocos y parió la abuela!", in traducere: Asta mai lipsea! (si literala: Nu eram destui si nascu' bunica!)

Astia care traim in casa suntem mai multi censati in trecutul apropiat (foarte apropiat, inca nu s-au intors membrii masculini de la Urgenta), imposibil de specificat cam cati.

Nu dorm de vreo patru nopti, ba herpesul, ba maraieli, ba zecimi de febra, ba banuieli de virus intestinal de pe la altii, ca mereu e cineva care are, de vreo trei nopti incoace are tresariri si dureri si planset continuu de-s chiauna ziua. La lumina totul perfect, ii e foame, mananca, i-am facut orez anodin, am stat intepenita langa patru cafele succesive toata dimineata.

Vine fiica-mea de la gradinita cu surasul ei ironic: ne-a zis educatoarea la toti sa ne scoateti ouale de paduchi din cap.

O scarman bine, ca in fiecare saptamana, n-are nimic. Uf! De vreo doi ani vreau sa scriu de paduchi, ar fi star-ul blogului, pe langa gandacul puturos! Am un pieptan minunat pentru pescuitul lor, scoate si oole, o sa pun poza si metoda cea mai adevarata de scapat de paduchi in alt moment.

De azi avem indexati si alti prieteni noi, mici si nedoriti: oxiurii. Ce chin noaptea, cum stingeam lumina, cum incepea sa-l ia cu colici, ziceai ca are ulcer. Cum nu era chip de dormit si ceilalti au nevoie de odihna, ne-am retras in sufragerie sa ne uitam la Cumatra Vulpita. Tacea instantaneu! Cred si eu. Acum am inteles.

Habar n-aveam ca ies pe intuneric, ca au fobia luminii. Ca tine, mi-a zis barbata-miu de la spital, ii ia cu activitatea noaptea!

O vreme am crezut ca erau pampersii pe care mi-a i-a pasat mama lui Emely, ca frate-sau de-o seama cu baiatul meu nu mai poarta din vara, si mama lui mi-a oferit vinerea trecuta un pachet din varianta aia din care eu nu cumpar niciodata, sunt cei mai prosti (si cei mai scumpi, fac scamita si ghemotoace).

Nu-mi aduc aminte ca era asa harmalaie de la oxiuri cand eram noi mici, stiu doar ca avea mai toata lumea. Abia astept sa incepem tratamentul, m-am bagat sa scriu asta ca nu mai am ce dezinfecta cu alcool de 96º prin casa, tastatura neagra arata alba, i-am taiat unghiile fetei prin somn, paduchi nu avem deocamdata, tot e bun.

Ce-i mai palpitant pentru mame e ca nici tratamentul contra paduchilor, nici ala contra oxiurilor nu distruge ouale, asa ca trebuie repetate la un ciclu de pus oua, la paduchi e de opt-zece zile, cat o fi la astilalti?

Asta e avantajul ne-mamiferelor, viata descendentei nu depinde de viata mamei.

Imi trimite sotul in direct de la spital prima documentatie in materie de oxiuri, din intamplare e blogul unei prietene consiliere in alaptare, el habar n-are de asta. Zice ca o mama care alapteaza are pe langa toate avantajele apropierii, si dezavantajul ca se colonizeaza cu toti parazitii odraslei.

Ma duc sa decorez carantina (patul) cu capatani de usturoi, asa, ca de Ziua Nationala.
Te-am facut sa te manance tot corpul, da?

E dimineata: Cica tratamentul e o lingurita unica (5 ml) de sirop (zi-i otrava). Azi si peste 15 zile iara (deci 15 zile e intervalul in care ouale de azi devin fiinte). Imi doresc supces, cum zicea nenea M.

Pipi

Acum cativa ani, cand inca nu aveam copii, am citit in Dilema un articol despre cum autorul vazuse in Paris in Gare du Nord un autor foarte cunoscut si in voga, cam asa scria, care-si punea copilul mic sa faca pipi pe peron. Articolul era iarasi despre cat de incivici sunt romanii, cum sa intram asa in UE, ce rusine, cine-ar fi crezut. 

In epoca aceea am simtit cumva o intentie de paracios, era usor sa-l identifici pe acel parinte. Si o invidie de breasla.

L-am cautat degeaba in arhiva electronica a Dilemei, era de prin 2000-2005.

Acuma, ca am alta privire, vreau sa scriu despre asta.

Intre doi si trei ani un copil nu se poate abtine, vrea sa faca pipi in momentul in care isi exprima nevoia.

Aici (un loc unde multi adulti fac pipi peste tot) e oarecum nescris si tolerat ca cei de varsta mica sa aiba acces la un "riu" (expresia e "fer un riu") pe langa vreun copac. Oricat ar citi asta cineva care nu are sau nu-si mai aminteste cum e cu copii mici, n-o sa inteleaga. O olita portabila, sa alergi cu copilul la primul bar, sa ai schimburi dupa tine pentru astfel de accidente, toate suna foarte bine teoretic. La ora adevarului e altfel.

Acum vreun an: cu bebelusul in brate, fata vine cu expresia aia dramatica de am pipi. O pun cum pot la radacina copacului (nu se recicleaza, nu e seceta?), pruncul la gat, doar nu era sa-l las in brate la domnul Rovira. Ridic ochii, de sus se uita la noi prietenii mei veniti in vizita din Canada (se intorceau de la plimbare), locul ala pe care mi-l inchipui dupa scena asta de un alb imaculat, fara nici o incivica pata galbena pe zapada lucitoare. Cu ochii cat cepele.

Uneori explicatiile nu-si au rostul. Peste doi ani sunt sigura ca vor privi cu alti ochi situatia, asa cum am recitit eu articolul ala din amintire. Nu ma mai amuza atat invidia paraciosului, cat promptitudinea paterna.

Ce n-as da eu acuma sa pot spune ca trec iar prin etapa aceasta.

Nu e cazul. Pe baiat il doare-n cot de toti cotzotzeii noi si frumosi. Ii e complet indiferenta olita.