luni, 5 septembrie 2011

Gandurile

  In drum spre metrou:
- Mama, cand o sa fiu mare o sa am si eu copii?
- Ihi. Tu vrei sa ai copii?
- Da.
- Fetita sau baietel?
(In secunda aia m-am gandit ca raspunde baietel, asa ca sa simt si mai acut cat e de geloasa pe frate-su)
- Mmmm...fetita si fetita.
(Na-ti-o)
- Ce frumos.
Ajungem la usa liftului ca sa coboram in metrou, o iau niste dubii crancene:
- Aaaaaa, dar eu n-o sa fac ca tine cu tzatza, aaaaa.... nu stiu, fiindca n-o sa pot la toate odata, ahaa.... intai se naste una, dupa aia cealalalta.

Seara: Mama, nu mai incap in canapea.
- Ai crescut.
- Es que eu nu vreiam sa cresc, eu vreau sa fiu copil fiindca mie imi place mult sa fiu copil, cand o sa fiu mare n-o sa mai pot sa ma uit la Tom si Jerry (din canapea se uita la Tom si Jerry).
- Baaa, o sa poti, uite papa si bunica se uita.
- Da, dar eu cred ca o sa-mi placa mai mult Noticiele (cat. Noticies = Stirile, ea articuleaza substantivele din catalana in romaneste cand vorbeste cu mine, de genul: noiul (baiatul) ala face colectie de monstri)

M-a cam lasat fara replica, eu gandul asta cu cat sunt de plictisitori adultii ca se uita la stiri cred ca l-am avut undeva intre 12 si 14 ani.
Hm, poate fiindca pana atunci nu se uitau la stiri, aveam 14 ani in '89.

Isi continua nelinistile nocturne:

- Falta (= Mai e) mult pana o sa fiu mama si papa?
- Da.
- Es que imi place sa fiu copil, nu vreau sa fiu mare.
- Pai esti copil.
- Tie nu-ti pare rau ca esti mare?
- Nu, ma simt bine asa.
- De ce?
- Fiindca va am pe voi, sunt bine in familie.
- Tu incapi in canapea?
- Da.

***

In autobuz, se pocnesc, musca, imping si canta de duduie tot.
Zboara parul ei pe papucii mei, o trage de cap si dupa aia ma priveste pe sub pleoape cu manuta plina de fire. Nu mai reusesc sa ii linistesc cu nimic, inainte le ziceam ca ne da afara soferul, acuma ii doare-n cot.

Incerc s-o distrag pe ea, o indemn sa-i spuna lui frate-su cum e la gradinita.

Il ia de obraji si ii repeta amenintator: Fara mama, eh? Fara mama!

Mi-a inghetat sangele-n vine. Sinteza perfecta.
Ma fascineaza tesatura catalana din fata mea.
Atat de laconica, de eficienta.
Nu bate campii, nu divagheaza, nu are dubii.

***

La tara, gaseste un gandac rotund si verde, i se spune ca e un gandac puturos, pute daca-l omoara - cati or fi facut asta ca sa ajunga sa aiba un astfel de nume oficial. Il omoara. Nu ma bag, a fost aproape impinsa la actiune.

Seara. Ii spun ca pe gandacul ala mic il asteptau papa si mama lui, saracii, si ca nici acuma n-a ajuns acasa. Se emotioneaza, si justifica: mama, dar era mic si urat si de aia l-am omorat.
La cat e de greu sa ridici un copil la nivelul ierbii, ca sa-l auzi cu ganduri hitleriste.
Ii explic cum pot cu forta, uratenia si micimea, caci imboldul prim era sa tai in carne: daca ar exista monstrii cu adevarat, ti-ar placea sa te hmhm finca finca esti mica si urata?

Dar na. Se facuse noapte si nu-mi cadea bine in momentul ala sa ma sinucid.

Un comentariu:

  1. Dincolo de precizia cuvintelor si ideilor, uneori am impresia ca imi cunosc gindurile copiii. De multe ori gindurile mele abia se nasc ca sint deja pe buzele lor. Cel mic (4 ani) e la faza "vreau sa stau acasa", "vreau vacanta sa stau cu tine" si faza cea mai cea este ca atunci cind se face mare el vrea sa stea acasa.

    RăspundețiȘtergere