Zece

Uf! Nu ajung. In ultimul moment ca de obicei.

Azi s-au facut 10 ani de cand sunt aici.

Am venit cu o floare in ghiveci. Cand am coborat din tren la Perpignan mi s-a parut ca imi da cineva cu uscatorul de par in plina figura.

Mai tarziu, in august, am facut iar drumul dus-intors, BCN - le Palais, de data asta in masina, ca sa ma conving ca vin de-a binelea.

La intoarcere ne-am jurat sa nu mai cumparam mustar de Dijon, caci n-a fost chip sa putem dormi in Dijon.

Ce-am facut in astia zece ani: doi copii.

Ce-am facut azi: ordine in jucarii (ordinea generala, aia de o data la cateva luni). Am facut-o ca atunci cand ne intoarcem din vacanta sa gasim jucariile luminoase si cat de cat pe categorii. Inca e mare parte de pus la loc...

In timp ce terminam sortatul i-am pus pe ei la masa; eroare teribila: jumate de peste a terminat firimituri prin toata bucataria, mi-a luat o ora sa limpezesc dupa aia, cand ei dormeau.

Dupa-masa a trebuit sa merg la sesiunea de smirghel oficiala, soleil oblige.

N-aveam cu cine ii lasa, au venit cu mine, cu motocicleta respectiv trotineta.

S-au trantit pe jos printre cucoanele cu hartie de aluminiu in cap.

Dupa aia am fost in parcul John Lennon.

Pana acuma ne-am uitat in pat la dansuri din desene animate diverse.

Ar fi cazul sa pun de-un ceai romantic cu perechea. Sunt prastie.

Mult-putin, atata m-a dus capul.

Tibi dabo

Pe 23 iunie ne-am dus prima data aici.

As fi dat scris ca nu calc veci in locuri din astea, dar cu anii "ce-am zis ca nu fac" devine o capa inferioara matificata de altele suprapuse, cu cu totul alte tonuri si nuante.

Si e un topos de imaginar colectiv al lumii infantile in care sa te ratacesti, obligat.

Am avut un noroc chior, in ziua aia nu era nimeni, era ajunul Sfantului Ion, cand aici e festival de artificii, bombite si petarde.

A fost momentul perfect sa mergem, baiatului inca ii lipsesc vreo 3-5 cm ca sa poata urca in atractiile care depasesc zona de calusei, masinute, iujuri minime si baloane de sapun inofensive.

Cu fata e altceva: poate merge insotita mai peste tot, exceptie fac jocurile in care eu una n-as urca nici obligata cu culiserul.

Si acum povestioara mea cu ea: nu stiu cum, baiatul statea mai mereu cu tata-su, asa ca am ajuns impinsa de circumstante dupa masuratori sa fiu de manuta cu fetita mea, intrand in atractii diverse in care nu poate intra singura. Despre una vreau sa scriu.

Din auzite si repovestite, la mana a doua, stiam ca e un loc cu apa, unde la sfarsit face "plof" si te stropeste. Un pic.

Am ajuns acolo, e ca un peron din lemn tot ud, langa el e calea apoasa, un raulet artificial pe care trec alene destul de repejor barci care imita trunchiuri de copaci scobite in care sa te sui. Nu se opresc in fata peronului, te sui din mers, nu prea e vreme de stat pe ganduri.

Nenea de la intrare n-a avut ragaz pentru noi doua, a pierdut mai mult timp cu baietii spunand ca cel mic nu poate intra.

Pai merg eu cu fata. Si m-am aruncat fara sa ma uit prea bine in primul trunchi de copac. Prima surpriza: nu se opreste!

Ala de la intrare nu avea vreme de procesele mele mentale, poate in momentul ala si-a dat seama ca n-am mai calcat pe-acolo caci mi-a zis: "fata in spate". Si mi-a facut semn spre cap cu un singur cuvant: "ochelarii".

Mi i-am ascuns cum am putut, ca bunica. M-am trezit cu fata inlantuita, am strans-o tare caci am descoperit in fata mea o bara orizontala ca de metrou, serioasa, nu ca aparenta fragilitate a barcii-trunchi de copac din plastic, m-am agatat cat de bine am putut de ea. Parea o scorbura amarata, dar pe dinauntru mustea apa pana peste glezne si a inceput sa se urce dardaind pe drumul construit.

Mai sa fie. Nu e periculos, nici foarte adrenalitic, am si ras dar mai ales ne-am strans tare in brate, destul de panicate. Barca urca pe o banda rulanta, merge lin, coboara vertiginos, stropeste in jur, iara urca, iara aluneca vreo 10 metri in panta zglobie, na, ca pentru lume care vine sa rada.

Fata ma strangea tare tare, si eu ma gadeam in continuu la omul de la intrare: cum a putut sa ma lase sa trec de gardul de lemn, fara sa ma intrebe macar daca stiu cu ce se mananca.  De ce fata nu e macar legata cu o amarata de centura ca de carucior, cum de n-am stat macar o tura sa ma uit macar la barcile din fata, sa intuiesc cum se schimba drumul: acum urca pe banda, aici pluteste lin la orizontala, in zona aia coboara nebun. Sa ma uit la barcile goale, sa ma uit la cei care merg disperati dupa senzatii tari cu mainile in sus, la cei care tipa si la cei care rad in hohote. De ce am ascultat ce-a zis un nebun, ca la sfarsit face plof si e floare la ureche.

Ne-am descurcat, bineinteles. M-am bucurat enorm ca am fost eu cu ea, ca a simtit ca fac ce pot ca sa o tin strans, sa nu-i fie frica, sa nu simta ca si mie mi-e frica, sa ne tinem amandoua atente si sa si radem. Ne-am strans in brate tare si de nevoie, cum n-am mai facut-o demult.

Zile mai tarziu, cand s-a mai linistit amintirea, ea mi-a zis: mi-a fost un pic frica. Sie mie.

Ti-am dat cat am stiut, nici macar n-am mai fost atenta daca a facut plof. Totul a fost neasteptat si fara preaviz.

La Multi Ani, puiul meu mic mare!

Sursa fotografiei: http://www.tibidabo.cat/

De alcov

Ma bag in pat langa baiat, seara.

"Passi, senyoreta, passi!"

*

Duminica dimineata. Trebuie sa ies musai din casa la 7 dimineata, il aud in urma  pe baiat plangand catre tata-su cu: "eu vreau sa vina mama in pat"

Vremea melcilor ciclam

Pozele.

Deja mi se pare din alta viata.

Acum e iunie nebun, cu aniversari gramada, petreceri incalcite de prieteni mici care vor fi uitati si regasiti lunguieti, cu dintii stirbi, peste vara cu soaptele ei.
Vinerea aceea plaja era pentru noi.

In drum spre:

Valoarea unei esarfe lila la ora pranzului: fara de pret.

Melcii de mare promisi:

Vremea melcilor ciclam

A venit.

De fapt a trecut, ca vroiam sa scriu textul asta demult, undeva prin mai (25 mai), cand am fost pe malul marii, pe o plaja unde nisipul e pietricios iar melcii de mare lila-roz-ciclam, dupa momentul in care se afla.

Am facut o poza la diferitele stadii de devenire, intai se umplu de lila inauntru scotand niste spume in afara scoicii, apoi cred ca ies din gaoace, intinzand o tentativa de cartilagiu transparento-rozaliu care se usuca si se desprinde.

Nu am mai vazut pana acum, poate e doar ceva local.

Medieval

Cand vine primavara aici ne jucam (nu neaparat cu copiii) cu ceva diferit, socant din aceeasi categorie cu piciorul de porc atarnat in bucatarie: se cheama calçots, zi-i ceapa noua facuta la foc.

La restaurant ti-i aduc in farfurie la fel de negri si primitiv, si-ti mai fac cadou si-o babetica serioasa.

Cand incepe epoca de mancat calçots unele restaurante se bazeaza pe meniul asta, intre februarie si aprilie.
Se termina cam cand incepi sa mergi la plaja.

E relaxant, caraghios si delicios.

Ne mazgalim si noi in familie.

Am pierdut partea cu facutul pe foc, adormeam baiatul.

Viata in doi

Daca ma cauti sambata noaptea de la 12 la 2 a.m., sa stii ca sunt aici .

La sesiunea golfa.

Parasuta, pramatia, nocturna.

Cand te mariti / insori nu te indeamna nimeni amabil si insistent sa recuperezi viata de fata mare/ becher, sa profiti de minunile vietii ca pe vremea cand n-aveai pereche.

In schimb, odata ce devii parinte, un card de binevoitori - de la soacra, medic, brutar, parinte veteran etc. -  te privesc compatimitor si te indeamna sa iesi, sa-ti recuperezi viata de cuplu.

Din diverse motive, noi nu ne-am mai prefacut ca n-am avea copii. N-am fost nicaieri un weekend singuri, n-am lasat copilul o noapte intreaga cu nimeni, darmite o saptamana. Am inceput sa iesim in doi tarziu, cand eram deja gravida cu baiatul.

Asta micu, cum e mai obosit decat fata la varsta lui caci sora-sa il tine activ, a inceput sa doarma mai devreme noaptea legat, un pic inainte de doi ani. Imi aduc aminte perfect caci anul trecut pe 7 ianuarie am iesit impreuna prima data, dupa seara Regilor Magi (Boboteaza).

De-atunci iesim, mereu noaptea, mi se pare formula perfecta, e nisa noastra de viata adulta, fara sa-i facem partasi la absenta. Uneori s-a mai trezit baiatul, si l-am gasit in cur, infuriat si certat cu bunica-sa. Fata o mai cauta pe la san pe doamna bunica cand era mica, asta nici nu vrea sa se uite la ea cand il ia cu dorul nocturn.

Iara nu vroiam sa sune asa toata tarasenia.

De cateva sambete mergem la cinema. Ce halou de altceva, ce-mi place ca nu e mai nimeni in sala, trei perechi pierdute, doi insomniaci netratabili, un ciudat si jumatate. Nu ma intreba ce vad, la ultimul film am adormit. Imi place ca e tarziu, ca toti dorm, ca ai nostri habar n-au cum dansam pe mese.

Mi se pare ca facem ceva ilegal, ca ii inselam pe toti din jur: la 23.30 stam la o cafea in Plaça Virreina, sa treaca vremea pana incepe filmul. Si n-am cuvinte sa-ti spun ce lume frumoasa vedem: adolescenti nepasatori cu berea-n buzunare, fete incondeiate atent care maine dimineata n-o sa-si mai aduca aminte pe unde au dormit, perechi mature fara responsabilitati minore, pradatori si false victime, parfum, abur si rasete in cheie.

Noi, intrusi, fara aerul diurn, parc-am fi la carnaval. De obicei gasesc prin geanta o batista cu muci, un elastic de prins coditele sau o masinuta, erori de deghizare. Iara n-am avut vreme sa-mi schimb papucii plani de gospodina pe macar 5 cm de "pauza in peisaj cu alintaturi".

Ma uit la el si ma intreb daca nu m-am inselat, poate ar fi fost mai bine sa luam un avion din cand in cand, sau macar intr-un sat la 30 de km sa ne ducem 4 zile mari si late.

Si-mi aduc aminte ca la inceput cand ieseam nimeream invariabil in locuri cu copii, si ne frangeau regretele cu de ce nu i-am luat cu noi.

Asa, n-avem remuscari. E perfect pentru toti.

Starvul interior

Sau cum ne gandim la Baudelaire de doua nopti, daca tot nu lipim geana pe geana.

In program: Parazitii reloaded.

Un lucru am avut clar in cap azi: in noaptea asta trebuie sa dorm.

Am fost la medic: siropelu'.

Pediatra spune ca n-a mai auzit de la nimeni sa urle copilul pe motiv de asa ceva.

Ca poate gadili, deranja, dar sigur nu doare.

Ce stiu eu, mi-a iesit baiatul cu curul sensibil.

Acuma sunt sigura ca si fata a avut in nestire, dar na, cum nu zicea nimic, toti fericiti. Si fara cearcane.

Noaptea de alaltaieri am crezut ca-l doare burta, in zori a adormit.

Noaptea trecuta, in incalceala mintii, am avut o steclire: e la fel ca data trecuta!

Si am pus o veioza aprinsa la pardon fundul lui.

Pacat ca era deja patru jumate cand mi-a venit inspiratia.

Si ma scuzi de intrarea asta fara noima, dar e induiosator cu bolile si neajunsurile copilariei: atat de crude si sfasietoare in lumea lor miniaturala.

O durere de bultica e dezastru familial, de la un guturai se opresc toate ceasurile din casa, cand are 39.2º C pana si de la nine one one - aici e 112 - iti raspunde serios un domn in halat scrobit explicandu-ti cu ce oblojeli sa-l grijulesti.

Indirect, ce binecuvantare sa ai muci, oxiuri, diaree, conjunctivita, in loc de Alzheimer, sclezoza in placi, descuamare pe 97% din corp, reumatism, pre (post!) -mergator  pentru varsta a treia (zi-i ante-sicriu).

Mi-e somn de alunec din mine, dar sunt fericita ca avem boli mici.
Deocamdata.
Direct proportional, ne intalnim cu toate.

Si-apoi privirea asupra bolii.

Drama durerilor "mici", scancetul, nevoia de mama, linistea doar in brate.

La capatul celalalt al vietii, resemnarea, ipohondria, tentatia autotratarii, fervoarea detaliilor despre durerile toate, cainarea intr-o doara: ce rost mai are sa ma plang. Singuratatea.

Intelepciunea versus prezentul apocaliptic pe care il traieste un copil cand e bólnav.

'Acu mic-'acu mic, zicea bunicul.
Valiu-valiu, o auzeam pe bunica.

De sezon

Vazand dramele pe care le traieste frate-su cu gradinita, fata, catre mine: Mama, eu de ce n-am mers la gradinita?

*

[e] continua sa fie egal cu [a]:
Se bat pe o moneda de cinci bani.
Il trimit pe baiat sa-i ceara un euro lui taica-sau.
Tinta catre el: Papa, da-mi un Auro!
Am auzit la doamne care inca traiesc in era pesetei (eu n-am cunoscut-o decat ca charm la bratara) ebros, leuros in loc de euro.
Auro vine sa le tina companie astor doi termeni minunati.

*
Seara, dupa ce ma bazaie la cap sa mergem in patul nostru, si eu il duc cu povestile ca acuma mergem, poate-poate doarme cu fetele si ma repar de torticolis daca nu trage de mine, la vreo ora asa de insistenta, se da jos convins: "Pues ma duc eu". Si o taie.

*

Dupa ce a balotat vreo cinci sarmale: Mama, am burta mare.

*

Sora-sa: Mama, tu de ce stii tot?

Nu stiu tot.

Stii mai mult ca papa.

*

Pe douazeci ianuarie face aceeasi varsta la care sora lui a avut un fratior.

In ziua aceea ea a crescut cu totul dintr-odata, ochii, manutele, urechiusele, ea toata.

Imi inchipui ca o vedeam "mare" daca am avut inconstienta sa consideram ca o sa putem cu doi mici.

Azi ma uit la el si il vad mic, ma intreb cum de o vedeam pe ea mare.

Si ceilalti spun la fel, ca era asa de mica. E mic.

Uneori ma gandesc ca poate nu-si da jos de tot dodotul/pampersul fiindca simte ca iubesc sa-l schimb.

Pe de alta parte simt ca se face mare caci uneori, cand face cate-o traznaie, ne spune ridicand din umeri ghemuit: es que eu sunt mic.

Tuit de Craciun

Si cum nu ma pricep sa fac tweets:

De la tren, cu copiii rupti de somn.

Baiatul imi cerea Suzuki.

Ta-su a facut greseala sa-i cada in plasa: "in trenulet nu".

Ala istet ii zice: "In trenulet nu si-n autobuz da?"

"Da".

Partea voioasa e ca dupa trenulet a trebuit sa luam autobuzul doua statii sa ajungem la timp la recitalul de Craciun de langa casa, unde mergem de cativa ani: pe strada aia unde cam la o luna jumate vecinii fac cate un hram de sezon in mijlocul strazii e un lacas de maici, care ies la lumina ulitei o data pe an, ca regele la discurs: pe 24 decembrie seara, sa cante colinzi.

I-am zis lui fecioru-meu in autobuz sa-i ceara treaba aia cui i-a promis ca da.

Si in trenulet pun colinzi ingeresti andaluze. N-am cuvinte sa va explic cum sunt, una era un remix à la Raimmstein de m-a luat cu innecatul de ras. Pentru cele ingeresti maicutele sunt bune, eu cant tot, in latina, spaniola, catalana, orice numai sa miroasa un pic a portocala si a zapada si a brad adevarat, ca atunci cand era Craciunul Craciun.

Zice sotul meu zice ca intr-un an a vazut o maicuta fumand la recital, intr-o pauza.

Nu ma mai mira nimic.

Ieri ne plimbam si dam peste o expozitie spontana de caganers, in spatele unei vitrine oarecare.

Asta e. Nu incapeau pe o singura platforma, au pus doua.

Combinatia castellers-caganers (prima poza, stanga) e 200% catalana. Asta o pun pentru baiatul pasionat de tematica asta, al mamicii aleia care citeste blogul. Si un pic ca sa nu para ca exagerez cu aluziile scatologice. Aici e asa.

Baduchioasele si puricoasele

Asta e pieptanul de cules paduchii, costa triplu comparat cu cel normal, dar scoate tot, oua inclusiv. Fata a avut o singura data in grupa mica, si sper sa nu repetam de multe ori, ca am vazut mame disperate care n-au scapat de ei timp de luni de zile. Cica fierb tot, schimba tapiteria la canapele, barbieresc barbatul, arunca palarii din fetru, rad pruncii in cap, se vopsesc cu amoniac la greu si tot degeaba. Suna a gluma dar le-am vazut plangand si cufundate in deznadejde.

Am uitat sa scriu si mi-am adus aminte tocmai in mijlocul conversatiei cu o mama de familie de paduchiosi: femeile scapa de paduchi vopsindu-se, caci amoniacul ii distruge. Ii spun de asta, imi rade in nas (eu nu m-am vopsit pana acum, asa ca habar n-am): la mine nu mai functioneaza, imi pun direct amoniac la greu.

De la scoli si gradinite primim continuu alerte apocaliptice. Cele private nu vor sa recunoasca, dar au la fel de des: 97% din ele convietuiesc ca si noi, tot timpul anului scolar.

Tratamentul e de tipul antibioticelor: cu cat iei mai mult, sau "preventiv", cu atat efectul e mai debil.
Rumurologia populara sustine ca exact companiile farmaceutice asteapta la poarta scolilor si arunca pumni de paduchi in capul copiilor, la comentarii a scris o mama ca in Franta unde traieste cred exact la fel.

Este un site web care se cheama "mame contra paduchi", suna ca The People vs. Larry Flynt, si asa si e, la urma urmei!

Tu crezi ca e normal sa scriu de oxiuri si paduchi in loc de parfumuri, glamour si alte minuni care ma intereseaza?

Nu pot sa dorm ca altii fac orgii se(n)ssuale pe pielea noastra, reproducandu-se in nestire! Noaptea, cum nu. Ca de-aia e facuta, pentru petreceri.

Tratamentul contra paduchilor e bestial: ulei mineral, din ala de bebelusi, care e bun numai pentru asta: torni vineri seara jumatate de sticla in capul copilului, pui un plastic din ala de dus pe par ca sa nu pateze perna, deasupra o tichie de piscina din lycra ca sa tina bine, apoi o caciula optional, si lasi cheful asa pana dimineata, cand te trezesti cu capul plin de sufocati. Exceptie fac embrionii, pentru care repeti operatia sambata seara viitoare, adica peste opt zile. Eco, bio si respectuos cu mediul ambient, asasinat prin sufocare.

Va doresc doar vizite dorite!

Intr-o noapte delicata, cu scancete, febra si ghemotoci razleti de somn sifonat, baigui tehuie la o buca'de chin: Ce sa-ti fac, bebelus, nu stiu ce sa-ti fac! (dimineata i-a iesit un herpes si s-a luminat misterul)

Se supara tare pe mine: Mamaaaaa, eu nu sunt babalus! (cu a de la gamalie)

***

Dupa o sesiune de siesta duminicala, fata catre tata-su:
Papa, tie de ce-ti place sa dormi mult? (ea nu mai doarme la amiaza din vara asta)

Pai sunt obosit, am lucrat toate zilele din saptamana.

Aaaa, pai lui mama nu-i e somn niciodata, fiidca ea nu e obosita, ea se pliiiimba in zilele saptamanii...merge in magazineee...imi cumpara rochiteeee...

Na-ti-o. De cand mi-a zis-o (si nici macar nu participam la conversatie) ma despart de tata-su dimineata la iesirea din bloc cu un eliberat: ma duc sa ma plimb o tura.

Cu ocazia asta mi-am dat seama, privindu-ma de la inaltimea lor, exact in timp ce faceam cina, ca pentru ei mama in bucatarie e mama care se joaca la bucatarioara, mama dupa mazare e mama care se joaca de-a cumparaturile, mama care vorbeste la telefon e mama care se joaca de-a dat telefon si tot asa.

De bleaga ce-s: doar ne zisese educatoarea anul trecut ca cel mai mult invata ele de la copii in momentele in care ii lasa sa se joace liber la ludoteca: fetitele imping carucioare enorme cu cumparaturi valvoi in timp ce duc un bebelus in brate si vorbesc isterice la telefon, iar baieteii calca, fac mancare si intind rufele pe-acasa.

Ce noroc am: in sfarsit mi s-a indeplinit un vis din copilarie: ma joc de-a mama de-adevaratelea!

Ce ziceam

Vaai, cum stau ei cu trena miresei in mana, nu stiu cine i-a zis fetei (eu nu) sa o tina in clipa potrivita, si cred ca ei i-a fost rusine la momentul solemn, si dupa aia s-au incurcat si tavalit in ea cat au stat la petrecere, iti venea sa plangi. Si baiatul cum o asculta in tot, ii urma exemplul. Nu stiu ce faceam in momentele alea, cred ca declarasem deja batalia pierduta. Acuma imi dau seama ca probabil ea intelesese ca rochia trebuie tinuta mereu de coada, ca aici abia ajunsesem. Noroc ca inca eram primii.