Ce zicea

Cand eram mici si ceream marea cu sarea, bunica (da, tot aia) ne raspundea mereu cu o exuberanta si o promptitudine care ma inmarmureau: "O figa! Aia o sa primesti!" Si ilustra cu un gest taios, facut din trei degete.

Nu stiu ceilalti (frati, verisoare, copii de prin vecini) cam ce credeau. Eu una ramaneam fascinata de ma-doare-n-cotismul ei, de vitalitatea si hohotul de adult, uitam complet de ce-mi lipsea.

A ramas un mister timp de treizeci de ani.

Acuma ca inteleg catalana, o pricep in sfarsit.

Daca as fi inteles italiana sau engleza, inca as bajbai dupa secretul rasului ei.

cat. figa inseamna smochina

In spaniola smochina se zice higo.

Atat in sp. cat si in cat. sensul metaforic al cuvantului desemneaza organul sexual feminin, asa cum pebrots din cat. sau huevos din sp. desemneaza parte din cel masculin.

Intre arhi-cunoscuta varianta scatologica (aia de care sigur e incantat baiatul unei cititoare a blogului) si asta cu smochina, ce sa zic, o prefer pe asta. 

Topos

Ieri, urcand spre casa cu manerul de la carucior in gatlej, mi-am dat seama ca am inchis doliul dupa Plaça Rovira.

Intr-o zi ca ieri, acum un an, m-am indepartat fizic de ea. 

La urma urmei e o piata jegoasa asa cum nu pot sa-ti detaliez: dimineata e azil de batrani insorit, la amiaza e loc de brunch pentru turisti zapaciti scursi intamplator din Parcul Güell, dupa-masa e parc infantil, noaptea e terasa cu bere. Primaria o spala din an in Paste. Trec doi ametiti cu un furtun si invie mirosul de pipi canin si uman. Asta ar fi un serviciu relaxant: sa spal trotuarele orasului astuia in care nu ploua nicicand, cu presiune adevarata la apa. Sau secretara la Sf. Petru, ca nu-i dreptate pe lume, unii atat de mult si altii atat de deloc.

M-a durut ingrozitor sa ma desprind, de altfel trec zilnic desi nu e neaparat traiectoria cea mai isteata.
Inteleg perfect ca doliul si bocirea cer un timp.

Ca mai intotdeauna, nepasarea copiilor te impinge sa-ti revii: ei vor in parc, le e totuna daca e asta sau ala care-ti sipoteste tie in suflet. Asa ca de-o vreme m-au ajutat, obligandu-ma, sa mergem in alt loc. Spatios, sigur, verde, fara pericol de scapat mingea pe strada, are un singur inconvenient: e privat. Ne intalnim toata scoala la poarta, asteptand sa intre vreo mama care traieste in incinta.

*

Si ca sa nu raman eu singura nebuna din cartier, mentionez ca un regizor nelinistitor a facut in 2002 un film a carui actiune se intampla si in Plaça Rovira. Il cheama Fernando Trueba, filmul se numeste El embrujo de Shanghai (nu l-am vazut, am retinut doar cum a zis ca Rovira e unul din cele mai frumoase locuri din lume) si aici am regasit ce citisem acum aproape un deceniu: "Barcelona es una ciudad impresionante - confiesa Trueba -. Cuanto más la conoces, más te gusta. Los barrios tienen una personalidad arquitectónica y humana muy especial. Me encanta Gracia. Creo que es uno de los barrios más hermosos del mundo. Es un barrio que me gustaría que se reconstruyera y se respetara. La idea de hacerlo revivir por un momento en la película me llena de felicidad."

*

Vroiam sa insir alte locuri care m-au tinut legata:

locul tineretii la amiaza

orasul camasii de forta (proprie) si al dezintoxicarii

orasul cerului violet pana la genunchi

catunul cartilor si al teatrului

orasul singuratatii

locul ADN-ului spiralat

in ordine:

Corsica

Paris

Lille

acasa la ai mei

Timisoara

acasa la noi

HTML

De cand am scris textul ala cu gandacul care pute, cineva (presupun ca altcineva de fiecare data) gaseste  zilnic blogul meu cautand dupa expresia gandac care pute.

Nu-mi revin, nu stiam ca e un animal atat de cunoscut.
Ii multumesc si ii cer iertare ca l-a asasinat fiica-mea.

*

Acuma-mi pare rau ca n-am notat din cand in cand pe ce cai incalcite se poate ajunge aici.
Inainte de gandacul puturos aveam succes cu:

"Sunt pitic, sunt mester faur,
tu-mi dai pai, eu iti dau aur, 
Sunt viclean si jucaus
Si ma cheama... Spiridus!"

Cand eram copil imi placea mult povestea, dar de cand sunt mama mi se pune un nod in gat de fiecare data cand recit mintal:

"Mai ai o zi, o zi mai ai
Si-apoi copilul tot mi-l dai!
Mai ai: O ZI!
Hihihihi!"

Mi se pare teatru radiofonic de groaza, nu poveste la pick-up!

Ce n'est pas parce que c'est inventé que ça n'existe pas

Am fost la cinema, prima data cu ei, doi si cinci ani, desi bunica lor ma speriase: n-o sa poti cu amandoi.

Nu stiu cum, intre caldura lipicioasa si mizeria de-afara, oboseala, foamea, colegii galagiosi cu pungile lor enorme de popcorn, mazgaleala de ciocolata incleiata pe n perechi de manute, caruciorul supraincarcat cu te miri ce, ne-am trezit ca prin farmec in racoarea salii de cinema si uimirea fetei: mama, ce mare e!

In alta viata, cand mergeam la cinema, era mereu la Verdi, unul din putinele (patru-cinci) care pun filmele in V.O. Astora le e lene sa citeasca subtitlurile, asa cum le e lene sa manance fructe intregi, sau supa cu bucatele prin ea, sau sa se dea mai incolea cand treci cu baston sau carucior.

In genericul despre cinematografele minunate aparea si Bucuresti acum cativa ani, acum nu mai apare.

Imi place ca fragmentul pe care il pun e in original, vocea lui Jeanne Moreau e de nedublat.

Tara in care cresc copiii mei e pe penultimul loc in Educatie din Europa.

Invatatii care fac legile inca nu pricep, oricat ar schimba si intoarce Legea Invatamantului, de ce atat de multi adolescenti abandoneaza studiile, de ce nu ajung sa termine alea zece clase obligatorii.

Cica nu demult au inceput sa creada ca vad o lumina de explicatie logica: indicele de ratare e atat de mare intre scolari fiindca nu inteleg ce invata: nu stiu sa citeasca.

Acuma incep sa-i toace de prin grupa mijlocie cu alfabetul.

Imi inchipui ca in contextul asta, inaugurand Verdi Kids, au optat sa aleaga Kérity, un film francez despre un baietel care nu stia sa citeasca. Nu mai cunosc situatia educativa din Franta, dar sunt sigura ca analfabetismul elevilor ei are cu totul alte cauze decat cele spaniole. Fiecare cu problemele lui: aici era pana nu demult un paradis imobiliar, la ce sa citesti daca puteai sa edifici si pe plaja?

M-a emotionat animatia minunata, miscarea atat de ne-americana a imaginilor, liniile personajelor, viteza in alt tempo, povestea, tot. Am stat cu surasul pe buze si n-a fost deloc un film scurt. Dupa primele trei sferturi de ceas baiatul s-a indeletnicit cu alte treburi (schimb de scaun inaltator cu o fetita de varsta lui, cu hartuiala aferenta, curse de viteza nenumarate pe langa linia de beculete-ghid, balansat scaunul, cautat rotite, baut apa din toate sticlele familiei), dar a fost asa cum trebuia sa fie: m-am intors la cinema, cum altfel decat ca sa vad un film infantil si insotita de cine sunt indragostita.

Daca apare in zona ta si vrei sa-l vezi, cred ca varsta ideala pentru filmul asta e sase-sapte ani.

Soalacrem

Imi tot propun sa notez cuvinte pe care le vad scrise prin diverse locuri, si dupa aia le uit.

Unul citit acum cateva zile m-a facut sa ma urnesc: pe seara, astept sa se faca painea la brutarie, am lasat acasa doi copii flamanzi, mazgaliti si somnorosi, cu tatal intrunind caracteristici similare.

De dupa galantar, o eticheta imi face cu ochiul: croissan ... si de alaturi imi clipeste din gene de ciocolata: muffi.

Surasul de la apus.

*

Acum doi-trei ani, peste un loc pierdut din Catalunya profunda Cineva a decis ca e prea multa liniste. Si a trimis in doi timpi un taifun de 220 de km/h si o piata de duminica, amandoua spectaculoase si unice in zona.

Odata am vazut si o limuzina alba intrand.

Am uitat sa mentionez: azi nu scriu despre fenomene meteorologice.

Cel putin la Shaki, imi zic.

Soacra-mea, mai conectata cultural cu teritoriul, imi sugereaza ca e posibil ca unul din vanzatorii ambulanti sa iubeasca sa vina in limo la servici.

Si cu pantofii albi, desigur.

Anunt de marfa in piata: Toalla de labavo

Erau jumate-jumate sansele sa scrie corect lavabo.

De restul nu-mi aduc aminte, saptamanal vad cateva, toate irepetibile. Sa vrei nu le poti inventa.

*

Sunt sigura ca ai citit si tu in copilarie Oo, oa, oaa, si uneori oua la vanzare la tine in oras. 

Ce nu stiu daca ai vazut e minunea pe care o citeam eu pe la Cofetariile mele:

shou a la crem

show a la créme (e posibil sa mint, dar nu ma pot abtine, se scrie singura)

su a la crem

chous a la crèm

shoa la crem

choix a la creme/ crem/ crème/ créme

si relaxata, yoghinica: "sualacrem", sunt sigura ca purta ghilimele.

choux à la crème

Recunosc, e greu si enervant sa se numeasca asa. Si pe deasupra nici nu erau cine stie ce. Mie imi placeau Bucuresti, Negresa, Diplomat, alea glazurate cu maro mai deschis, alea cu rafturi si etaje, cu petala ranurata de crema verde fistic din margarina pe care o dadeam deoparte langa cea roz.

Dar mai mult si mai mult mi-e dor de sase-opt fondante capsate inainte de defilare, roz-vernil-albe, bombe cu implozie orala ametitoare. Se cunoaste ca sunt in plin proces de dezintoxicare de zahar, da? Mi-as vinde ce n-am pe-un calup de ceva dulce.

Maine fac dulceata aia cruda pe care am citit-o eu pe blogul unei cititoare a blogului meu, mi s-a parut asa valurita si catifelata!

Pute/a

Asta-i de-ale baiatului. Inca nu mi-am revenit din soc.

Hai sa te spal, ai facut caca.

Nu.

Uit complet vreo juma' de ora, el da concert la microfon foarte absorbit.

Ajunge prin preajma:

Hai la dus, ca pute.

"No és puta, és caca."

Castigul

Dupa doua zile de "delegatie", tata-su isi scoate monedele de prin buzunare.

Papa, ce multi bani ai castigat zilele astea!

Sufix

In ajunul inceperii noului an scolar o instiintez, ca sa nu ne scarmanam dimineata:

Maine o sa-ti fac codite.

(aici paduchii sunt ca mucii, au toti mai tot timpul anului. Lasam copiii dimineata cu parul lins ca de vaca cu produse sperie-paduchi, si-i gasim la sfarsitul orarului cu capul valvoi)

Ea: mama, mai bine imi faci niste trenute.

(cat. trena = codita impletita)

*

La iesire de la gradinita, pe strada: mama, am vazut pe jos o clama ca aia negruta a mea.

*

Vara trecuta au plantat doi maslini cat palma. Ii admira bucuroasa in vacanta, au facut si masline.
Mama, tu-ti aduci aminte cand am plantat arbrutzele astea?

Feminin

Seara, la ora baii: mama, tu mirosi un pic a bunica, nu?

Gandurile

  In drum spre metrou:

- Mama, cand o sa fiu mare o sa am si eu copii?

- Ihi. Tu vrei sa ai copii?

- Da.

- Fetita sau baietel?

(In secunda aia m-am gandit ca raspunde baietel, asa ca sa simt si mai acut cat e de geloasa pe frate-su)

- Mmmm...fetita si fetita.

(Na-ti-o)

- Ce frumos.

Ajungem la usa liftului ca sa coboram in metrou, o iau niste dubii crancene:

- Aaaaaa, dar eu n-o sa fac ca tine cu tzatza, aaaaa.... nu stiu, fiindca n-o sa pot la toate odata, ahaa.... intai se naste una, dupa aia cealalalta.

Seara: Mama, nu mai incap in canapea.

- Ai crescut.

- Es que eu nu vreiam sa cresc, eu vreau sa fiu copil fiindca mie imi place mult sa fiu copil, cand o sa fiu mare n-o sa mai pot sa ma uit la Tom si Jerry (din canapea se uita la Tom si Jerry).

- Baaa, o sa poti, uite papa si bunica se uita.

- Da, dar eu cred ca o sa-mi placa mai mult Noticiele (cat. Noticies = Stirile, ea articuleaza substantivele din catalana in romaneste cand vorbeste cu mine, de genul: noiul (baiatul) ala face colectie de monstri)

M-a cam lasat fara replica, eu gandul asta cu cat sunt de plictisitori adultii ca se uita la stiri cred ca l-am avut undeva intre 12 si 14 ani.

Hm, poate fiindca pana atunci nu se uitau la stiri, aveam 14 ani in '89.

Isi continua nelinistile nocturne:

- Falta (= Mai e) mult pana o sa fiu mama si papa?

- Da.

- Es que imi place sa fiu copil, nu vreau sa fiu mare.

- Pai esti copil.

- Tie nu-ti pare rau ca esti mare?

- Nu, ma simt bine asa.

- De ce?

- Fiindca va am pe voi, sunt bine in familie.

- Tu incapi in canapea?

- Da.

***

In autobuz, se pocnesc, musca, imping si canta de duduie tot.

Zboara parul ei pe papucii mei, o trage de cap si dupa aia ma priveste pe sub pleoape cu manuta plina de fire. Nu mai reusesc sa ii linistesc cu nimic, inainte le ziceam ca ne da afara soferul, acuma ii doare-n cot.

Incerc s-o distrag pe ea, o indemn sa-i spuna lui frate-su cum e la gradinita.

Il ia de obraji si ii repeta amenintator: Fara mama, eh? Fara mama!

Mi-a inghetat sangele-n vine. Sinteza perfecta.

Ma fascineaza tesatura catalana din fata mea.

Atat de laconica, de eficienta.

Nu bate campii, nu divagheaza, nu are dubii.

***

La tara, gaseste un gandac rotund si verde, i se spune ca e un gandac puturos, pute daca-l omoara - cati or fi facut asta ca sa ajunga sa aiba un astfel de nume oficial. Il omoara. Nu ma bag, a fost aproape impinsa la actiune.

Seara. Ii spun ca pe gandacul ala mic il asteptau papa si mama lui, saracii, si ca nici acuma n-a ajuns acasa. Se emotioneaza, si justifica: mama, dar era mic si urat si de aia l-am omorat.

La cat e de greu sa ridici un copil la nivelul ierbii, ca sa-l auzi cu ganduri hitleriste.

Ii explic cum pot cu forta, uratenia si micimea, caci imboldul prim era sa tai in carne: daca ar exista monstrii cu adevarat, ti-ar placea sa te hmhm finca finca esti mica si urata?

Dar na. Se facuse noapte si nu-mi cadea bine in momentul ala sa ma sinucid.

Crema de maini

Am o gramada. In forme, texturi, ambalaje, gramaj, eficienta, grad de uitare si termen de expirare depasit diferite.

Una care ar fi cu adevarat utila ar fi aceea magica de facut sa dispara petele de cucoana batrana pe care le-am descoperit inca de anul trecut.

Dar aici vreau sa scriu despre altceva.

Cred ca voi fi ultima baba din Europa care va folosi inca sapunul solid. Nu pot fara el. Am grimasa aia urata fata de gelul de dus.

Imi place obiectul, solidul, rudimentarul, perfectiunea, topirea alene, lunecarea de pestiuc a pastilei de sapun. Daca renunta astia sa-l mai fabrice m-as speria teribil. Dupa starea de panica initiala m-as aduna si as face ca toate neo-bio-eco astea, sapun in casa, asa cum am vazut si amestecat si eu de copila la bunica in pomat, in cazanul enorm, cu un par de doua ori mai inalt ca mine, aplecata peste bulbucii geometrici. Sigur as gasi vreo oala electrica dispusa sa gazduiasca reteta programabila, lucruri mai ciudate se fac astazi intr-o bucatarie.

Acuma ca te-am pus in context, crema mea de maini e asta:

E cu cativa mm mai mica decat o cutie mica de chibrituri.

E minunata, nu ma satur sa ma uit la ea, s-o deschid si s-o glisez iar in ambalajul zaharisit. Miroase a trandafir dupa cum se intuieste, dar iti spun eu ca ar fi unul din ala abia itit din verdele tulpinii. E  ca o amintire din lumea piticilor: usoara, rusinoasa, volatila. 

Abia astept sa vina frigul (18º) sa pot s-o alunec pe piele. Deocamdata doar visez, am vizitat magazine in care au bagat deja cizme cu blanita, pufoaice cu blana interioara, fulare calduroase...astia-s nebuni, ca iar e vreun 70's revival prin lume nu inseamna ca trebuie sa ma amageasca in halul asta!

Si daca tot suntem la capitolul asta, vreau sa scriu, ca sa conste la dosar, o parere personala pe care imi vine s-o strig la fata locului cu pricina: Este aici un magazin (fratele cu ADN-ul mai cuconeste impletit decat Zara) in care, orice ar baga in prima zi de reduceri, se vinde tot. In prima zi. Se goleste. Intr-o zi o sa bage un kkt mare si o sa ingramadeasca toate Mrs. Smith astea sa-l cumpere, pana nu mai ramane nimic ca de-obicei.

Am un déja-vu teribil, cred ca am scris si inainte despre asta. Dar de fiecare data cand trec prin fata magazinului ma enervez singura. Fiindca mi se pare idiot (sau foarte inteligent) sa vinzi cizme de calaret pentru doamne cu pedigree care se mint intre ele ca aici va fi frig ca in Alaska.

Acuma imi pare rau sa n-am luat cu mine pastila de crema de maini prin magazinele care se incapataneaza sa anunte catastrofic toamna-iarna intr-un loc in care ma tem sa nu mi se topeasca dintr-o clipa-n alta calupul de crema de maini precum creierul sub teasta.

Alerg sa-l bag la frigider. Soponul-crema, nu creierul.

Ca doar n-oi fi vreun Anthony Hopkins in varianta feminina.

Desi...Mai bine tac.