Am crezut ca daca-mi fac blog multe din gandurile care-mi vajaie prin cap in timpul din limbul adormirilor o sa se depresurizeze cumva, si-o sa profit iar de miraculoasele efecte hormonale ale tzatzei, iubirii & co, ca pe vremea cand aveam bebelusi de doua saptamani si adormeam bolovan langa ei inmarmurita de indragostire.
Am crezut ca daca scriu asa, aleatoriu, incalcit si dezechilibrat, o sa compensez in linearitate emotionala, o sa fiu mai coerenta in viata exterioara.
Pe naiba, acuma ma trezesc preocupandu-ma pe tot parcursul zilei despre ce si cum am scris, de ce am scris textul nu stiu care in momentul ala atat de neinspirat, despre cand sa-mi fac vreme sa scriu despre asta, despre daca exista cuvantul "descomunal" in romaneste, cine stie ce greseli de neiertat am putut sa produc, si mai rau, nici sa nu-mi dau seama pana saptamani mai tarziu ca nu e corect asa.
E ca un tamagochi care aparte de a fi online, mai sta si pe hard-ul meu, rotindu-se in gol iar si iar. Trebuie sa am grija de el/ de mine, sa-l hranesc (si pe asta), ma suge mintal exact ca astilalti doi.
Fetele care au trecut prin experienta o sa priceapa expresia: uneori ai senzatia fizica de creier aspirat, odata cu laptele.
Fiecare primeste ce merita. Cum atat de mult imi placea sa despic firul in paispe, am primit cadou minute mii in care sa ma pot gandi la ce vreau.
O medie de doua ore zilnic (nu m-a iertat nici o zi niciunul) timp de mai bine de patru ani da timp pentru multe deliruri interioare.
Cel mai frustrant e ca, de cand mi-am facut blog, mereu imi vin idei stralucitoare in timpul in care nu ma pot misca din pat. La vremea verticala au disparut complet, rasar doar fraze ciuntite si penibile. Si ce bine le legam cand eram legata de tzatza si de pat.
In imaginarul meu, blogul asta cu titlu frivol (dezacordat in ultimul timp de cateva note grave) e ca un port maritim, o glosa a vietii duble a capitanului: viata terestra, care incepe undeva dincolo de port, si viata pe mare: fabulatorie, imaginara, interioara, fluida, ancorata partial in locul asta.
Tin sa fac un plan al zonelor portuare, delimitate pe digurile si cheiurile si plajele artificiale special amenajate:
- zona de cargo, grea, cu tonelaj impunator, rezistenta, intr-un fel ratiunea de a fi a portului: maternitatea, declicul care a provocat nevoia de a pune in cuvinte ocupatii si preocupari;
- zona de marché en gros, cotidianul colorat, in fierbere continua, fara alta relevanta ulterioara decat cea de jurnal: lunile si anii care trec peste prunci si progenitoare, pozele, textele despre gangureli, limba, muzica, serbari, sarbatori si sarbatoriti;
- zona de containere, omologate dupa normativa ISO: amintirea in containerele ei translucide, lasand uneori sa se filtreze dinauntru si dinspre inafara reflexe ingeresti de lumina difuza, prezentul in continentul lui reciclabil pentru mai tarziu sau pentru alte utilitati paralele, nehotararile, bajbaielile si stangaciile in containere facute din rafturi, bucuriile in containere de lemn, carga toxica in incaperile etanse, stocate inevitabil tot in port;
- zona de cimitir industrial: deseurile (durerea, frustrarile, renuntarea);
- zona de douane: autocenzura;
Ma incalcesc destul in portul meu, si credeam ca dimpotriva, ma va depana in fluiditate, coerenta, trafic mintal rarefiat. M-am inselat.
Postări
