Se afișează postările cu eticheta cultural. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cultural. Afișați toate postările

marți, 13 decembrie 2011

Cacaciosul



Nu beau, nu ma droghez. Cand iti vine sa te alienezi un pic, fotbalul poate fi alegerea potrivita.
Azi scriu despre cultura. Cultura populara. Doua detalii cu care coincid punctual si pe care nu mi-e usor, nici greu sa le inteleg. Sunt aici ca o axioma, apartin locului in care traiesc.

Sunt afonica, mi-am facut de cap la un Madrid-Barça. Cum baiatul a crescut, mi-am zis ca anul asta imi pot permite sa dispar si eu la ora serii. Cand dau sa ies pe usa, sare din pat: "eu vreau sa dorm cu tu". Sora-sa rade de el: Esti mare, ce rusine ca vrei cu mama! (asta de unde-o mai fi scos-o?)

Ma descalt, il adorm; douascinci de minute dupa ceasul din stanga-susul ecranului (l-au dat si la televizor), se termina prima repriza. Nu-i nimic, ajung inainte sa inceapa a doua, sperand sa fi reusit sa-mi tina barbatul locul rezervat cu mai bine de doua saptamani inainte. Aici e asa: pana si la bar, ca sa vezi un meci important, trebuie sa faci rezervare de loc. Acum un an, la finala de la Champions, n-a mai gasit in locul unde merge, si am mers la El Abuelo: aici.

Ma asez, tine mortis sa stau la capatul mesei, pe unde trece chelnerul, eu nu si nu. Se ridica sa ceara berea. Langa mine apare un flacau: "Hait, mi s-a schimbat vecinul de masa. Fain! Vezi ca de-acuma la goluri ma imbratisez cu tine" Aha.

Mi-a povestit de-atatea ori de barul asta si n-am ajuns pana acum. Si pe deasupra e deja 1-1. Ailalti au dat gol in minutul unu de joc (joaca in Madrid), asa ca am pierdut toata tensiunea.

1-2. Nu se astepta nimeni, sar toti de pe scaune impinsi ca de arc. Chiuie, arunca in aer te miri ce, e frumos de mori. Barmanul baga imnul, stiam de asta, trambitele celor ce stau in picioare in spate acopera tot. Se imbratiseaza cam ca la biserica la pocaiti, cu doua etaje mai efuziv.

Continua. Ma uit la randurile de mese din fata, primele trei sunt ocupate de doamne si respectivii lor domni, toti peste 65 de ani, ele cu coafurile proaspat tapate, nemiscate ca niste zeite blau-grana. Imi zice sotul ca nu lipsesc nicicand, nici la cel mai insipid meci pe care-l joaca Barça. Trebuia sa le fi facut o poza.

Strig si eu la genunchii in coaste, caderile teatrale, capriciile amuzante ale arbitrului, cantecele asistentei, incerc sa inteleg ce debiteaza, numai lucruri frumoase despre Pepe, Mou, CR7... E relaxant ca niste chiote peste munti si vai, ies de-acolo ca dupa un hammam exfoliant, doar ca fara voce si cu urechile tiuind.

Astia din fotbal au un discurs fascinant: antrenorii ar putea baga o caseta cu mereu aceeasi declaratie pentru presa, de fiecare data cand trebuie sa dea una: "fotbalul e asa, rivalul e bun, azi se pierde maine se castiga, privim inainte", o bijuterie.

Mourinho nu, el e special: au inceput sa dea si la tv discursurile lui dinainte si de dupa meciuri. Face circ, mimica de milioane, se comporta (si mai) infantil, amesteca foneme portugheze cu gesturi italienesti si ranchiuni vechi, e patetic si induioseaza, te face sa razi si sa te crucesti.

Celalalt. Aia ma doare pe mine. Guardiola e catalan, din aia pe care eu nu-i pot intelege. Ca pe monosilabicele mele. Oricum, cu mult inainte sa vina el, cand abia ajunsesem aici, pura intuitie mi-a soptit sa nu ma bag in supa asta: ma uit la astia cu Barça complet dinafara, n-o sa simt nicicand ca sunt de-ai mei, cred ca nici de-ar juca fecioru-meu in FCB, la astia mari zic, nu la juniori. Sunt asa infocati, toti, ca n-are rost sa fac si eu galerie.

Am racnit din motivele mele la meci: fiindca nu-mi plac masajele din saloanele de estetica, fiindca traiesc la nivelul marii si ca sa gasesc vai peste munti e drum lung, fiindca adrenalina jos e buna etc.

De cand l-au facut antrenor nu intelegeam nimic din ce spunea, imi aminteste partenerul meu ca ma refeream la el ca fiind "taran". Asa e, are profilul catalanului tipic. In primul rand nu intelegeam cum musca vorbele, dupa aia nu pricepeam ce zice cu tonul ala.

Cu anii am invatat sa-l ascult, sa-mi placa de cum stie sa vorbeasca de fiecare jucator in parte, cum indulceste tonul ziaristilor, cum ii face pe toti mai buni, cum e un model educativ.

Cred ca invatatoarele si educatoarele ar putea fura de la el arta de a vorbi asa de puii de sub aripa, bucuria si bunatatea pe care o trezeste in ceilalti. Na, pare stupid, dar la nivel cultural asta face la fel de mult ca un Punset.

Ce me exaspereaza la Guardiola, prin extensie la catalani: modestia asta crunta. Masura in tot, incepand cu vorbele. Castiga continuu, de nu stiu cati ani incoace, sunt probabil cei mai buni, si vorbeste mereu lineal, cu un semi-ton retinut: "Ssii, am castigat, suntem bucurosi, dar sa nu dormim pe noi."

Prudenta, aia ma omoara.

Haina de costum prea stramta, camasa prea cambrata, pantalonii prea stramti, paltonul prea stramt, reverele de la pardesiu prea inguste, cravata prea ingustuta, modestia prea stramta.


Si gestul cel mai generos al soacra-mii a fost nu demult, cand a castigat Barça 5-0, tot la un meci cu Madridul.
La fel de prudent, antrenorul vorbea de parca mergea pe spini.
Familia: "E extraordinar, cata modestie!"
Soacra-mea, la fel de laconica ca toate, arunca: "Modestia. Aia catalana. Falsa modestie".
De-atunci am inceput sa pot sa-l ascult si sa-l mai si inteleg mai bine pe Guardiola.
Ca si pe mamele celelalte.

Cacaciosul:

Am pus asta la titlu caci Guardiola ar intra in categoria cacaciosul, de altfel sunt sigura ca exista un cacacios cu figura lui (l-am gasit).

E un personaj tipic de Craciun, la fel de important ca furatul miresei la nunta la noi, de exemplu.
Mint, echivalentul la noi ar fi ca un nuntas s-o pupe pe mireasa in mijlocul ceremoniei religioase.
Reprezentarea scenei nasterii lui Iisus cred ca e un obicei catolic raspandit prin mai multe zone, n-am de gand sa caut acuma. In spaniola se cheama belén, in catalana pessebre.

Cand am venit eu aici mi-a coincis primul Craciun cu naufragiul unui vapor plin cu petrol, se numea Prestige. Coasta de nord-vest a tarii, in Galicia, s-a umplut de smoala. S-a vorbit zilnic, timp de multe luni de zile. Intre toate cuvintele aparea repetitiv si termenul percebes. E un fruct de mare care creste pe roci, de forma unei gheare foarte greu de cules si apreciat de gourmets.

Pana in ziua de azi trebuie sa fac o pauza inainte de a zice percebes sau pessebre, in subconstientul meu vin mereu impreuna.

Cand ai copii, sa aranjezi el pessebre e o indeletnicire echivalenta impodobirii bradului la noi. In el apar o gramada de personaje, animale, accesorii de staul, detalii cate vrei la scara miniaturala. Este si o piata exclusiv dedicata pieselor de pessebre, se numeste Mercat de santa Llúcia, aici se face langa catedrala si alta langa Sagrada Familia si dureaza de la inceputul lui decembrie pana la Craciun, sunt minunate.
Intre toate personajele este unul care apare numai aici, in nici o alta parte: cacaciosul.
Un taran cu un dram de iconoclastie, pe vremea cand personajele scenei Nasterii lui Iisus se faceau acasa, din lut, a facut, pe langa Iosif, Maria, Pruncul, si pe un taran in timp ce facea....

Inteleg (auto)ironia, ochiul omenesc, nota de sugubenie, atractia fata de scatologic. Banuiesc ca preotul care trecea in vizita prin casele crestinilor prin secolul XVIII n-a prea fost incantat de ce-a vazut, dar alti trei-patru vecini s-au amuzat teribil, si anul urmator in alte cateva pessebres catalane a aparut un taran cacacios in scena religioasa. Azi nu lipseste nici in cele mai serioase.

E mereu bine ascuns, si asta e o arta, nu sta la vedere ca porumbelul alb (el Eshpiritu Shanto, cum ar zice Mourinho), ca bivolita sau ca celelalte personaje.

Modestia si indrazneala.
Retinerea si nesimtirea.
Antrenorul modelic si cacaciosul sfidator.

vineri, 25 noiembrie 2011

Ce mai vad prin cartier

Magazinul asta , in traducere libera: Iacata-ma-s!
Trec pe langa el de vreo doua ori pe an si numele ma atrage ca un magnet.
Nu vinde mai nimic, ochelari si medalioane vechi.
Are un vanzator incantator, mi-a explicat odata cum a recuperat dintr-un sertar de mercerie din anii '60 brose splendide pe doi bani vechi. Mbeene, zi-le vintage.

***

In Plaça Rovira, pe-o mama care s-a mutat recent din zona si pe care o arde doliul: s-a intors special sa cumpere un timbru (!), paine de la brutaria vesela si croquetes de la magazinul de pe colt. Si mie mi-e dor de ea, e componenta de baza a unei familii homo-parentale (formata din mama si mami) careia i-a facut Doamne-Doamne cadou (via eprubeta, noroc ca exista) ce nu vroiau niciuna sub nici un chip in casa lor: doi (!) barbati gemeni. Ii citesc constant blogul, e de un umor crocant. Anul trecut jucam fotbal impreuna.

***

O contradictie care inca ma surprinde: la circa sau la spital, public sau privat, asistentele, doctorii & co au toti, fara exceptie, halatele foste albe, actual in tonuri gri, cu tesatura pleostita, necalcata, jalnica la imagine.

In schimb, in pietele de cartier (oricare, nu neaparat la Boqueria, le recomand pentru orice vizita turistica), macelaresele si les peixateres (vanzatoarele de peste) au toate halatul scrobit, impecabil, cu dantela minuscula, orbitor de alb, aranjate de-ti iau ochii la sapte dimineata, zici ca-s Dita von Teese in vreun show incognito.

marți, 25 octombrie 2011

Ati racit. V-a tras curentul

Sau “Acasa, superficial”, asa cum am vazut imprejurul, timp de cateva zile, dintre care una de botez (al baiatului. Stiu, noi suntem asa, intarziati) si alta, cu noapte cu tot, de nunta. (a sora-mii. Stie, a fost ca-n povesti).
N-a fost zi sa nu aud ca e frig si ca pe X sau Y (fata-baiatul, sau pe mine) o sa ne traga curentul. La brutaria de la care cumpar paine in ultimul timp (pe motiv de dezindragostire am abandonat-o pe cea vesela) e scris pe perete: Nu avem paine pentru atatia carnati. Extins: nu exista atatia curenti de aer in toata Romania pentru cate raceli li se atribuie.

Am foarte clar in cap ca am vazut doar catunul meu, care n-are nimic de-a face cu aerul din alte parti. Nu m-ar mira insa sa-mi spui ca si prin el vajaie curentul care te trage.

Despre aer: sudui, bruftuluiesc si ma halaiesc cu lumina in continuu, cobor jaluzelele peste tot, ma ascund sub vizere, palarii si ochelari opaci unde traiesc, fug inutil de soare tot anul, dar am resimtit in celule gri-ul de acasa, apropierea de Levant, aerul fragil ca o panza de paianjen. Parte din greul vietii vine de la fuga luminii, de la trezitul devreme si culcatul soarelui cand abia se dezmorteste muzica din piele. De nu ma crezi, intreaba despre asta in Cuba sau Brazilia.

Mai cred ca special pentru mine a fost asa: cu zapada, cu ploaie incapatanata, cu tzaraiala morocanoasa de trei zile. Imi cer iertare ca pe drumul de trei minute intre Starea civila si cununia religioasa (care mi-a tremurat epiderma) s-a intamplat lucrul cel mai exotic: ploaia inghetata, cu cristale transparente ascutite. Era din cauza mea.

Tot din cauza mea s-a luat curentul (nu ala care trage) in zona cosmeticalelor si au trebuit sa vina s-o pieptene pe mireasa acasa, fiindca eu asa o vedeam, nu la un coafor asurzitor.

Sunt mandra de cumatra frumoasa si curajoasa, pe care am facut-o sa-si lase pruncii si sa coboare din creierii Bucovinei. N-am cum sa-i multumesc barbatului ei care ne-a ajutat sa ne intalnim si care mi-a botezat ditamai feciorul, tinandu-l in brate cu toata greutatea lui de nu-bebe. Intuiesc socul fata de situatia de a fi pagan pana la atata amar de vreme, adevarul e ca trebuia sa fie asa, nasii erau ei si doar ei.

Mi-au trecut toate remuscarile in legatura cu bunicii care-si vad rar nepotii: ai mei nu arata educati dupa modelul in care am fost educati noi, mai mult, nu arata educati deloc. S-au dat in stamba pe unde-au putut: s-au bagat sub toate covoarele de prin toate locurile cu covoare, s-au trantit pe jos prin case, magazine, parcuri, biserici, au facut-o pe mortu-n papusoi la nunta, lati in mijlocul salii, au racnit cum stiu ei mai bine serile, au dezmembrat tot ce-au gasit prin casa. Tata, ca mine cu Bambi din portofel, a ascuns din a doua zi dupa ce-am ajuns toate papusile minunate din copilaria mea, fiindca nemilosii astia le-au zmuls tot, haine, par, rochite traditionale.

De cand am deschis un dulap si mi-a sarit in brate cu ochi de migdale o papusa enorma ii tot sun pe-ai mei sa-i intreb de-au restaurat linistea dupa potop.

Dintre toti nuntasii numai eu m-am trezit sa-mi iau pruncii dupa mine, da’nu-mi pare rau, ca am auzit dupa aia de ce ceilalti nu si-i iau: au distrus peretii pe la alte botejuni/cumatrii, au facut la fel ca ai mei.

Vreau sa zic imi pare rau pentru ce i-am facut sora-mii, dar na, prea era totul perfect, cineva tebuia sa puna procentul de eroare.

M-au fascinat chiuitoarele, tanti Tzatzoasa cu alaiul ei de femei dansand ca pana, pe sarbe si hore si batushite din Bucovina. Mireasa e, din punctul asta de vedere, de pe linia bunicii aleia cu poseta. Mama, eu si frate-miu suntem definitiv Marichetze, dansam ca sacul de papusoi.

Ah, poseta! N-o sa ma crezi, bunica a venit cu poseta. Mi-a stat sufletul in gatlej! Nu aceea neagra din lac din anii mei primi, dar una similara, cu acelasi tip de inchizatoare! Imi plac constantele. N-am prea avut vreme sa vorbesc cu ele, ca au ajuns dupa calatorie ca doi pui de bibilica fara suflare, le-am bagat in pat si am inceput sa le masez prosteste picioarele cu ciorapi fini, una in costum nacional cu catrinta, cealalta cu geanta ei, amandoua parca vorbite special intru invidia mea. Casa era ocupata cu pregatirea miresei, ca veneau s-o peteasca alea cu chiuitul. Seara, dupa ce copiii au facut tot ce puteau face, i-am luat pe toti patru, prunci si bunici, in retragere.

Fata n-a vrut sa-si dea jos rochita vreo trei zile, nici coronita impletita. Dupa ce i-am adormit mi s-a parut ca-mi aud bunicile zgaltaindu-se de tulpanel, imi place sa ma gandesc ca si-au rezolvat contre din tinerete, desi spune frate-miu ca probabil racneau fiindca nu mai aud bine.

Mi-am revazut prietenele, locurile si oamenii. Ne-am uitat uimiti peste tot, cu multa tandrete din partea mea, caci stiu prea bine ca m-as fi intors in orasul copilariei.

Sinuzita descoperita la aterizare mi-a vocalizat toate emotiile zilelor anterioare. Imi venea sa-mi scot creierii prin ochi de durere. Dupa ce-am urlat in avion cum n-am facut-o in viata mea (eram singuri in partea din fata), stewardesa s-a despartit de mine cu sentinta mult asteptata: Ati racit.V-a tras curentul.

Intuiesc ca oricat as incerca, nu pot scapa de convingerea romaneasca despre curentul care trage. Mi-e chiar draga.



















marți, 20 septembrie 2011

Soalacrem

Imi tot propun sa notez cuvinte pe care le vad scrise prin diverse locuri, si dupa aia le uit.

Unul citit acum cateva zile m-a facut sa ma urnesc: pe seara, astept sa se faca painea la brutarie, am lasat acasa doi copii flamanzi, mazgaliti si somnorosi, cu tatal intrunind caracteristici similare.
De dupa galantar, o eticheta imi face cu ochiul: croissan ... si de alaturi imi clipeste din gene de ciocolata: muffi.

Surasul de la apus.

*

Acum doi-trei ani, peste un loc pierdut din Catalunya profunda Cineva a decis ca e prea multa liniste. Si a trimis in doi timpi un taifun de 220 de km/h si o piata de duminica, amandoua spectaculoase si unice in zona.

Odata am vazut si o limuzina alba intrand.
Am uitat sa mentionez: azi nu scriu despre fenomene meteorologice.
Cel putin la Shaki, imi zic.
Soacra-mea, mai conectata cultural cu teritoriul, imi sugereaza ca e posibil ca unul din vanzatorii ambulanti sa iubeasca sa vina in limo la servici.
Si cu pantofii albi, desigur.

Anunt de marfa in piata: Toalla de labavo
Erau jumate-jumate sansele sa scrie corect lavabo.

De restul nu-mi aduc aminte, saptamanal vad cateva, toate irepetibile. Sa vrei nu le poti inventa.

*

Sunt sigura ca ai citit si tu in copilarie Oo, oa, oaa, si uneori oua la vanzare la tine in oras. 
Ce nu stiu daca ai vazut e minunea pe care o citeam eu pe la Cofetariile mele:

shou a la crem
show a la créme (e posibil sa mint, dar nu ma pot abtine, se scrie singura)
su a la crem
chous a la crèm
shoa la crem
choix a la creme/ crem/ crème/ créme
si relaxata, yoghinica: "sualacrem", sunt sigura ca purta ghilimele.

choux à la crème

Recunosc, e greu si enervant sa se numeasca asa. Si pe deasupra nici nu erau cine stie ce. Mie imi placeau Bucuresti, Negresa, Diplomat, alea glazurate cu maro mai deschis, alea cu rafturi si etaje, cu petala ranurata de crema verde fistic din margarina pe care o dadeam deoparte langa cea roz.

Dar mai mult si mai mult mi-e dor de sase-opt fondante capsate inainte de defilare, roz-vernil-albe, bombe cu implozie orala ametitoare. Se cunoaste ca sunt in plin proces de dezintoxicare de zahar, da? Mi-as vinde ce n-am pe-un calup de ceva dulce.

Maine fac dulceata aia cruda pe care am citit-o eu pe blogul unei cititoare a blogului meu, mi s-a parut asa valurita si catifelata!

marți, 3 mai 2011

Culturale

Asta e una cigala (ma rog, doua):


Asta e Diego El Cigala:

Am cautat un cantec care sa nu para foarte exotic, si n-am gasit, un gitano care canta tango e totusi dificil sa sune ne-socant. Ca sa conste in scris, tot ce tine de muzica andaluza e la fel de exotic pentru catalani ca si pentru romani.

Primul il pun pentru look-ul artistului, al doilea pentru muzica.



 
Cred ca s-a nascut si i-au pus porecla direct.

***

La paine, doua babe gemene catre vanzatoare: "Ne faci cadou niste parturi de maicute?"
Am ramas cu gura cascata, trebuie sa fii inconstient sa spui asa ceva nebunei aleia (aici am mai scris despre ea: http://mofturisicopilarii.blogspot.com/2010/10/painea-cea-de-toate-zilele.html); nu imi pot permite sa reproduc replica pe care au primit-o, dar va asigur ca aia patru care stateam la coada am iesit cu lacrimi in ochi din brutarie. Si sughitand.
Oricat ar parea de inverosimil, "parturi de maicute" sunt niste biscuiti artizanali de marimea unui banut, arata asa:


Din punctul asta de vedere, "Catalonia is not Spain" nu mai are nici o valoare, caci preferinta pentru expresiile scatologice e aceeasi.