Pick-up

Din cantecelele care imi suna inca in urechi, de atata ascultat:

"Oaleeeeeee, oale de vanzare!
Ieftine si frumoase!
Oaleeeeeeeeee!" (din Frumoasa Asenel)

"Carare, carare
batuta de soare
carare frumoasa
de piatra lucioasa" (din Vrajitorul din Oz)

"Mai ai o zi.
O zi mai ai!
Si-apoi copilul tot mi-l dai!
Mai ai o zi!"

si din aceeasi poveste (?) (mi-a zis sora-mea acum ca asta cu mai ai o zi si textul cu piticul din continuare sunt din Povestea porcului). Ei ii datorez faptul ca imi suna in amintire cuvintele astea, caci cu ea si cu Alex le-am ascultat in nestire timp de multe seri.

"Sunt pitic, sunt mester faur
Tu-mi dai pai, eu iti dai aur
Sunt viclean si jucaus
Si ma cheama...Spiridus!"

si inceputul superb al alteia, tot nu-i stiu numele (informatoarea mea preferata, dupa fiica-mea, spune ca titlul povestii e...Cenusareasa):

"Era...iarna pe-atunci.
Dealuri si lunci pareau toate de zahar si lapte.
Fulgi de nea se prindeau de feresti cate doi, cate sapte...
Poate...asa au aflat si-au vazut
Cum porni al povestii-nceput:
Somnul cuprindea castelul de pe stanca cea inalta.
Nici o alta luminata, doar fereastra dinspre stanca.
Cum, oare ea, regina fie, care-n ora cea tarzie, mai intarzie la geam?
Ascultand poate cum vantul poleieste ram cu ram...
Reeeeeeeee-giiiiiiiiiii-naaaaaaaaaa
Cine ma striga?
Nimeni, Maria Ta, vantul suiera bezmetic pe-afara..."

Intarcat

Pentru caracterul de exceptie la "regula" si pentru clipa cand incepi sa ai nostalgii de "om mare":

"Am alaptat legat timp de unsprezece ani. Intai pe unul... apoi pe doi...mai tarziu pe trei...iara pe doi...si din nou pe unul..."

Cand s-a nascut al doilea copil eram paralizata la gandul cum va reactiona cel mare vazand un intrus in bratele mele. M-am pregatit sa-l astept cum merita in situatia deloc usoara pentru el: lasandu-i libera tzatza care stiam ca-i place; l-am pus pe nou-nascut la cealalta. Primul lucru pe care i l-a spus lui frate-su a fost: Nu fi fraier, aia buna e ailalta.

Mai tarziu am aflat ca toti trei baieti ai mei aveau o preferinta clara pentru sanul stang. La dreptul, curios si poate nu intamplator, am facut la un moment dat un cancer.

Pe cel mare l-am intarcat la sase ani, de ziua lui. Am stabilit cu el data si ii repetam pana la satietate ca dupa nu mai are dezlegare la san. N-a mai indraznit sa ceara nici o data.

Pe al doilea n-a fost nevoie sa-l convingem de nimic. S-a ocupat frate-su cel mare de asta, repetand in urma lui amenintator: cand faci sase ani s-a terminat, nici o zi in plus.

Si ultimul, caruia i-as fi putut da fara sa stabilesc o data limita, pana cand ar fi vrut el si, de ce sa nu recunosc, si bucuria din mine adunata in toti anii astia, s-a intarcat spontan undeva intre cinci si sase ani.

L-am gasit nu de mult, cu peste zece ani, plangand sfasietor, ca de sfarsitul lumii.

Ce este? De ce plangi, ce te doare?

Mamaaa, nu reusesc...sa-mi aduc aminte... de ce n-am mai vrut tzatza."

La mana a doua

Papa, iaia nu-i ca noi.

Cum nu-i ca noi?

Ea zice galetes salades in loc de galetas saladas.

*

In masina, cu Ramstein de fond: Papa, ce canta monstrii astia?

*

In baie, insotita de bunica-sa, dupa o mustruluiala cu public (imi pare rau de mor): Iaia, eu sunt asa.

*

Dupa o scena de strigaturi la amiaza si pana la urma fara somn, catre tata-su, in secret: Azi am urlat diferit.

***

Am certat-o. Pentru o tura de racnete la cumparaturi, finca finca vreiam patateeeee buaaaaaaa. Mi-am pierdut cumpatul asa de tare ca am batut-o la cap dupa aia in fata bunica-sii doua ore. Seara, la vremea soaptelor, continui autist cu recitalul meu. Ea: mama, hai sa nu mai vorbim despre asta. Hai sa vorbim despre ceva frumos.

Sunt meserii sau situatii care te apropie cumva abrupt de marginea haului, pe punctul de a te lasa absorbit de cruzimea din oglinda.

Abia de vreo doua luni am aflat si eu ca moasa de la nasterea baiatului meu e mult mai tanara decat mine. I-as fi dat 38-40 de ani sigur. Noptile albe, viata despuiata, in forma cea mai cruda, dau o umbra de intelepciune, de figura "trecuta", consumata.

Ortrud ne-a spus odata ca ei pot oferi si serviciul de a insoti in trecerea dincolo, nu doar inspre lume. Ca se ocupa de nasterea acasa, dar ca pot fi prezenti, daca cineva doreste, si la moarte. Situatii care din fericire nu au coincis niciodata.

C. a stat mereu in preajma senectutii. In ultimii ani a insotit doua nonagenare pana in ultimul moment. Mi-a ramas povestea batranei care ii spunea, cu 99 de ani, inaintea fiecarui suspin: "acuma...acuma....aaaaaaaaaaaaaah.............ah, nu. Pe mine o sa trebuiasca sa ma omoare, eu nu mor". Fiul ei (la randul lui octogenar) i-a dat un ultimatum: "Mama, o suta fie, dar 101, nu. Mama, nu." La 101 a trecut.

Fetitei mea incep sa-i licareasca in minte umbrele nedumeririlor: cand eram in burtica eram mica mica asa de petita? Si cum am intrat? Si cum a venit Eduard acasa? Mama da' eu vreiam sa vad cum venea cand era bebelus mic. Sau, la fel de descumpanitor: Mama daca imi curge sange din buba asta "am se me mor"? Mama mi-a zis iaia (bunica-sa) ca daca pun mana uda pe intrerupator "am se me mor". Mama da' eu nu vreau sa raman fara bebelus. (cand ii pune perna-n cap si-i spun ca trebuie sa-l lase sa respire). Da, finca mie imi place sa respir (dupa ce-i explic).

Intr-un ginecolog, ne-a spus odata Ortrud, sa nu aveti niciodata incredere (si ea e unul din ei) cand e vorba de o nastere. Nu uitati ca un ginecolog e, in ultima instanta, chirurg. In fata temei, are atuul bisturiului. In timp ce el s-a scolit invatand cum sa intervina, moasa a invatat cum sa astepte.

Unii considera ca important e rezultatul. Eu chiar cred ca drumul are si el rostul lui.

August

Dimineata de inceput de august.

Ii tai baiatului bucatele minuscule de pui.

Cealalta se uita la desene animate.

Dupa primele imbucaturi de foame, ne uitam siderati cum ia in penseta degetelelor o bucatica, si in cealalta manuta alte doua, se duce sfoara la sora-sa si i le baga in gura, intai pe cea dintre degete, apoi comoara din pumn.

Noroc ca am vazut amandoi scena asta, altfel cine m-ar crede am asistat la un moment atat de fratern? Care de fapt e doar jucaus.

Tot dimineata.

Din adezive cu ochi, nas, sprancene, par, gura, construieste o figura umana.

Catre tata-sau: Acuma o sa-i pun un zambet tamp (sonrisa tonta).

Peste doua minute: Si o privire trista.

Ce mai, total look de vacanta pe sfarsite.

***

Iara dimineata, cand reusesc sa-mi urnesc oasele din pat, paracioasa mea preferata: Mama, a venit un planeta din astia...

Glosa la informatie:

• planeta in cat/sp e masculin;
• a venit un muncitor, ceea ce la mine acasa se numeste un meserias, sa repare la bucatarie;
• in spaniola se numeste fontanero, in catalana paleta. Pe o prietena din Madrid o distreaza teribil echivalentul din catalana; adevarul e ca n-am auzit niciodata pe aici zicand fontanero, cei ce vorbesc spaniola (si toti vorbesc spaniola in domeniul asta) isi zic tot paleta. Si beau trifazice la 9 dimineata si incep orice fraza asa: " Ehhhque...doamna...cine v-a reparat dumneavoastra asta inainte? Aici trebuie refacut tot";
• Tot inceputul lui august a dat roata planeta pe la noi. Mi-am zis ca a venit momentul sa vorbim de constelatii cu fata mea, si m-am trezit intreband daca Pamantul e o planeta. Nu pricep cum de simplul fapt de a sta agatata de Calea Lactee echivaleaza cu o spalare de creier. Pana la urma avea dreptate barbata-miu ca fanaticele astea cu tzatza suntem de fapt o secta.

Gradinita

De-acum doi ani:

Cum toata lumea e uimita ca “ce lucrez?!”:

Mereu am visat sa lucrez cu copii, sa ii am in preajma.

E jobul care reuneste, desi parea imposibil, tot ce cautam in epoca asta: sa fie aproape, cu lume colorata, ore nu multe, si brrr, cel mai delicat: s-o iau pe fiica-mea cu mine la lucru.

Mi-a zis o fata: "Esti nebuna cautand asta... Singurul caz posibil ar fi o gradinita". Cand a intrat pe usa cu baietelul ei la Ludo cateva luni mai tarziu a ramas gura casca "Ai gasit ce-ai vrut..."

De fapt n-am cautat, a venit un mail in decembrie, de la o tipa din cercul de mame de cand aveam bebelusi mai mici.

Sunt cea care intampina copiii si parintii la gradinita, e un loc de joaca unde-ti poti lasa copilul la ore, 2, 3 sau 5 pe zi, dar si o gradinita, unde sunt 40 de copii intre 0 si 3 ani de la 9 la 5 dupa-masa, plus cei care vin pe ore, unii zilnic, altii de doua trei ori pe saptamana sau rar de tot.
E un job foarte feminin, mai mult, matern, tipa care are gradinita vroia clar ca cea care primeste bebelusul in brate de la mama lui sa fie la randul ei mama, nu putea pune la intrare o educatoare de 19 ani care e convinsa ca cel mai important in viata unui bebe e respectarea orarelor.

O medie de 40 de copii zilnic: cu carucioarele lor, cu babeticile, saculetele, mic dejunurile, cu cele 40 de sertarase cu pampersi, dodoti &co, si, cel mai interesant, delicat si extraordinar: copilasii cu care macar accidental tot te intalnesti in timpul zilei, in afara de la intrare dimineata sau la iesire seara, cu ai lor 80 de parinti.

Totul e cultural: un baiat de 3 ani al unei italience plange desconsolat daca nu are pasta zilnic, baietelul evreicii (care culmea vorbeste o moldoveneasca perfecta caci parintii ei sunt din Iasi, ea nascuta in Israel) parca are totul mostenit de la Itzic, la scara mica, iaurturile baietelului de nemtoaica nu trebuie nicicand scrise cu numele lui, caci mama le scrie de acasa, nu ca altele care n-au vreme sau le e totuna ca tu cauti prin saculet, bifezi, insemnezi pe papuci, pe batistute, pe copil...
Intre 3 mese pe zi, nani de la amiaza si schimburile de pampersi de rigoare, putin timp mai ramane pentru activitati. Am descoperit cu ocazia asta ca cel mai bun lucru pe care l-am facut a fost sa stau cu fiica-mea acasa pana acum. Azi a facut doi ani.

Fiecare parinte e o lume, nimeni n-are chef sa piarda sticluta cu apa, bluzita sau ciorapelul, si se pierde o medie de 20 de de toate zilnic. Intre cazaturi, oboseala, mofturi, dor de mama, uitari de oribile animale de plus la gradinita si inevitabilele complicatiil generate “n-a putut dormi asta-noapte ca si-a uitat pe Makako sau pe Fret sau pe Shampoo aici…”, fiecare zi e o expeditie uluitoare, de o intensitate ce ma tine emotionata seara.

Imi place sa vad cum reactioneaza copiii, parintii, sa o vad pe a mea langa mine. Cei mai bine se simt la gradinita cei de 3 ani. Sunt stapani pe situatie, nu plang, cei mici isi aduc aminte punctual si inevitabil, la ora mesei sau mai dramatic, la ora somnului, de mama, sau au nevoie continua de ea.

Imi place sa lucrez cu mamele, ma pierde sa le vad dimineata sau seara, tatii la fel, ce interesant cum reactioneaza toti, cu motivatiile lor, cu felul lor de a se desparti, de a veni dupa copil, de a-ti multumi (sau nu), de a fi atenti (sau nu).
E un job de vara, care mi-a cazut ca un dar. Barbata-miu imi zice: credeam ca daca lucrezi cu ei nu mai vorbesti atata doar despre asta. Ma opresc.

000

Doi ani mai tarziu:

A fost o experienta superba si foarte intensa. M-a fascinat sa descopar cum fac celelalte mame, aparenta siguranta de sine a tuturor e un bluff total. Principalul e ca fiecare face cum crede ca e mai bine si in acel caz asa si e.

Eram in alerta interioara continua acolo, caci mi se parea o responsabilitate crunta. Ma soca starea neutra, calmul teribil al proprietarei, care are un baiat de-o seama cu fata mea. Era mereu impasibila, chiar cand erau incidente serioase, ca intarziatul mancarii, certurile intre educatoare, cazaturi cu capul spart. In ziua cand baietelul ei a cazut am vazut-o traversand in diagonala ca in zbor toata gradinita, si atunci am inteles: nu era deloc calma: ii era totuna de tot. Lucrurile mergeau normal din inertie, ca prin miracol, dar pentru copilul ei era ca noi toatele: o leoaica.

Am invatat cat de important e limbajul corporal, caci o mama care iti "preda" copilul in brate te scruteaza pana in mijlocul creierului si sufletului in clipita aceea, cred ca e gestul cel mai delicat si periculos pe care il poate face o femeie, sa ia sugarul alteia intre maini. E ca scena din Teleenciclopedia in care intuiai ca acea camera de filmat atinge limita nepermis de apropiata de familia de feline.

Am cunoscut mame de mii de straluciri, mame grabite, mame cu remuscari, mame depasite de evenimente, toate extraordinare, unice.

Am cunoscut bebelusi superbi dintre care vreau sa scriu despre cat mi-a emotionat diminetile unul din ei: T. e cel mai dragastos copil pe care am putut sa-l cunosc. Cand il luam in brate, de pe la 8 luni cand l-am cunoscut, mi se lipea automat cu capul de umar, intr-o dulceata a gestului care ma infioara si acum, amintindu-mi. Avea doi parinti cel putin ticniti, cumva hiperactivi, apucati, dar fericiti in ritmul lor frenetic. Copilul parea esenta cea mai concentrata a tandretii absente din ei. Intr-o dimineata au intrat amandoi cu el in carucior, adormit. Le spun ca doarme (nu-l vedeau din spatele caruciorului), ca o sa-l duc mai tarziu la ceilalti. Mama, intr-o secunda, zgaltaie energic caruciorul: gata, s-a trezit. Si el iar mi s-a lipit de umar. Din cand in cand ma vad cu toti trei, par la fel de fericiti. Baiatul a devenit mult mai rezervat in tandrete. Sunt o norocoasa ca l-am cunoscut cand inca nu se cenzura.

Cand mi se pune al meu pe umar, cand il vad atat de dulce cu ceilalti, mi-aduc aminte de copilul asta.

Mi-am facut complet damblaua, multumesc.

Integrated simultaneous interpreter

Asta are fata mea in capusorul ei.

Anul asta si-a facut un prieten de inot. Unul din atuurile atat de fragile ale copilariei e usurinta de a-ti face un prieten. Vrei sa fii prietenul meu? Asa de simplu.

In afara de umorul involuntar si atat de fermecator al dialogurilor (el catre ea: Vii cu mine la baie sa fac pipi ?, ea catre mine: Intr-o zi o sa merg acasa la el. Eu: Ce sa faci? ridica din umeri), m-a interesat de data asta si un alt detaliu: prietenul ei e basc, dupa accent. Vorbeste in spaniola cu ea. Si ea, cu o limpezime si o naturalete care ma fascineaza in fiecare zi, ii vorbeste in catalana.

Se inteleg perfect. Mentin nonsalant dansul dialogului, si in paralel al inotului, salturilor, piruetelor in apa, scufundarilor, concursurilor in doi cu frenezia celor patru ani.

Acum cativa ani la un modul de didactica, profesoara, nativa franceza, ne-a spus ca ea intuieste ca un copil nu constientizeaza in ce limba vorbeste. Ca al ei de sapte ani si-a dat seama ca stie doua limbi diferite intr-o vacanta de vara la bunici, cand aia nu-l intelegeau in catalana.

Din pacate eu nu m-am putut abtine tentatiei de a atrage atentia, din cand in cand. Ii mai spun: asta ce-mi spui e in catalana. Sau o indemn: Eduard vorbeste in romaneste (aici cred ca n-am scapare, tare ma tem ca intre ei doi vor vorbi catalana, si eu cu fiecare din ei in romaneste).

Si oricum, ea ne-a demonstrat nu de mult intr-o singura fraza ca stie perfect cine si ce: (catre bunica-sa paterna): "Papa nu stie romaneste. Bunica nu stie catalana. Mama stie tot".

Tind sa o cred totusi pe Corinne: eu vorbesc in spaniola cu barbata-miu, din motive de integritate mentala: m-am cunoscut cu el in franceza, mai mult, ne-am cunsocut dandu-i ore de franceza, si am supravietuit unei mutari spre spaniola. Cand am venit aici stiam sa spun doua cuvinte: Doctor Manchón. A fost momentul in care am regretat ca nu urmarisem telenovele.

O a doua transladare, catre catalana, ar fi prea alienant. Cu ceilalti nu ma deranjeaza, am schimbat relativ usor.

Cand a inceput sa imite colegi de la gradinita care vorbesc in spaniola, o facea cu o voce ciudata. Pentru mine e dovada clara ca nu era deloc constienta cum vorbim noi.

Aici am vazut prima data la televizor cum intr-o emisiune cu n interlocutori, jumatate vorbesc spaniola, jumatate catalana, si se inteleg, dezbat, isi raspund fara sa aiba nevoie de interpret. In primii ani ma fascinau programele astea. Sa traiesc asta acum cu fata mi se pare la fel de surprinzator. Niciunul din cei doi nu arata ca ar fi constienti de diferenta in vreun moment.

Invidiez elasticitatea asta a creierului infantil. Care se deformeaza reumatic la maturitate: iesita prima data din tara, cand am ajuns in Courtrai, la cativa km de Lille, destinatia, am ramas blocati in tren caci cineva se sinucisese pe calea ferata. Mi-a fost imposibil sa articulez orice intebare, mi-a fost peste puteri sa pricep o boaba din ce se anunta repetitiv prin megafonie. In viata mea n-am mai simtit atat de fizic anchilozarea aia a creierului, neputinta totala de a iesi din paralizia aceea pre-verbala. Nici macar nu puteam auzi ce se spunea, d'apoi sa articulez ORICE din ce invatasem atata amar de ore de franceza academica. E ca si cum discursul de megafon avea alta frecventa de radio, la care nu ma puteam cupla, pe care o percepeam ca o bazaiala diforma. Si ce e mai grav, nu eram singura, fata care ma insotea traia aceeasi senzatie de lobotomie, desi teoretic sigur stia o franceza mai buna ca a mea. Shock status.

Cateva saptamani mai tarziu, mi-am pus un tel: cand o sa inteleg ce vorbesc fetele din fata mea in metrou (un grup de frantuzoiace de "deuxième génération", c'est-à dire de origine maghrebina, asta inseamna o franceza cu o vibratie a frecventei terrribila, la urmarit si la reprodus) o sa pot zice ca stiu franceza. Zicea asta una care citise Cioran la saptesprezece ani, e adevarat ca in romaneste si in ritmul publicarii la Humanitas...

La fel, cand am venit in Barcelona, mi-am petrecut saptamani in sir facand zapping, intrebandu-l ca un copil pisalog pe atunci prietenul, azi co-progenitorul de descendenti trilingvi: astia vorbesc in catalana? e spaniola? Eram atat de surda mental, incat nu reuseam sa fac distinctia intre una si alta, imi erau la fel de straine.

Momentul ala din viata mea e oglindirea inversa a ceea ce jongleaza intre conexiunile neuronale Ariadna. Nu stie nici ea daca e in catalana sau in spaniola, din simplul (si tolerantul) motiv cultural ca le are incorporate pe amandoua.

La capitolul toleranta, m-a intrigat constant superbia de colonizator a francezilor: au asumat toti, inclusiv (sau si mai flagrant) imigrantii, ca orice altceva decat franceza e inferior. In metrou (da, cred in transportul public) se uita toti chioras cand vorbesti altceva. Si ne desfasuram pe indelete cu Mishu a mea, pe toate liniile pariziene: indulceam moldoveneste romaneasca, sporovaind fara noima, in autobuz raspundea la telefon in spaniola (ea da, facuse franceza-spaniola la Iasi, nu ca altele...), o suna pe "Natashinka, milaia maia, t'és où, ma chérie?), spre panica si ochii holbati ai celorlalti.

Panica simtea cineva in fata exigentei francezilor.

In fiecare dimineata, din acelasi loc, de multe ori de la acceasi persoana, timp de luni de zile, incerca sa cumpere un croissant, s'il vous plaît.

Raspunsul, cu taisul fin al ipocriziei: C'est quoi?

Catalan, nu doar accentul, ci si autoironia: Un...croisant?...croussant?...crousant?...crissoun?... soucroun?...in cele din urma, aratand australopitec cu degetul: Çaaaaaaaaaaaaaaa!

Sunt fericita ca traiesc intr-un loc unde, chiar daca unul zice croussaing iar celalalt croissant, n-au nevoie de traducator, dimpotriva, pot continua sa inoate netulburati, caci nici macar nu stiu ca din afara ii vedem cum coincid onduland pe aceeasi unda scurta. Si splendid de inocenta.

Usturoies

Spania trazneste a usturoi. Victoria Beckham dixit.
In august, casa mea e axioma de la ma'am Vicky.

Izolati departe de freamatul miscarii centrifuge, de orasul ce se aseaza cu coatele in Mediterana, ma delectez cu gestul prin excelenta pisicher de a bucatari cu usturoi.

Cand descoperi usturoiul, viata are alt sclipici, e ca un pumn de paiete multicolore, dada un pic kitsch, spulberate peste o tinuta decenta.

Cultural, de la canadieni pana la asiatici, sa traiesti aici include sa adopti usturoiului ca ingredient de baza in bucatarie. E ca si cum, daca India ar fi o destinatie ideala pentru natiile de expatriati (hahaaaa), toti auslanderii ar incorpora curry-ul in orice fel de mancare.

Bucataria e un spatiu creativ prin excelenta, autonom si egocentric.
Nu cred in munca in echipa. Imi place sa fac singura lucrurile, nu reusesc sa ma combin cu nimeni. Autonom in sensul ca in epoca asta, cand ma simt atat de trasa de poale continuu, ragazul din preajma sobei de gatit e un spatiu de gratie, o zona de ras interior, de fericire si de creatie. Imi place sa inventez, imi plac mixurile, spontaneitatea, jocul intamplarii, timpul aleatoriu, verdele, culorile toate, viata bulbucind, precizia farmaceutica a ingredientelor, si mai presus de toate, libertatea. Libertatea de a gresi, de a o da in bara total, de a scoate la iveala ca un prestidigitator din palarie produsul terminat pe care nici eu nu il banuiam asijderea.

Mi-ar placea sa ma dezbar de parte din bagajul mostenit: bunica era bucatareasa, si intre lucrurile bune furate de la ea, nu mai incape defectul de a ma insela in cantitati, doar fiindca unitatea de masura vine prin zestre pantagruelica. Bucatarea pentru nunti, si una din amintirile cele mai mirositoare ale copilariei e cea a pregatirilor de nunta, unde ea era sefa ceremoniilor prenuptiale, de luni pana sambata noaptea, cand era momentul petrecerii. Un stol de femei harnice si excelent organizate de generalul meu se miscau sub ordinele ei chirurgic-stralucitoare. Lunea si martea pregatirea logistica: spalatul oalelor pentru supe, racituri, adunarea tavilor pentru prajituri si torturi, asortarea farfuriilor si paharelor, a tacamurilor. Miercurea blaturile pentru torturi. Joia raciturile si deserturile mii, de toate culorile, in foi, cu ingrediente numai de ele stiute. Vinerea si sambata partea cea mai perisabila, intai supele, in ultimul moment friptura pentru doua-trei sute de persoane, tuica fierband, bucuria, chiotele femeilor, rasetele verzi si descumpanirea mea de preadolescenta. Nu banuiam de ce, nimic.

Darnicia dintre plite, eleganta unei femei africane in a distribui cele mai exclusive ingrediente pe platou, dezinvoltura feminina, muzica interioara, intuitia, masura "la ochi", curatenia, viata colorata, surasul sufletului, asta ma fascineaza in bucatarie.

De ce dau tzatza

Exercitiu: inlocuiti tzatza cu biberon si reciproc in textul urmator:

Eu n-am putut sa dau biberon. N-am reusit, nu stiu de ce.

D'apai da, na, ce sa-i fac (vorba bunicului), sa ma omor?

Asta e.

Stau linistita. Si cu tzatza cresc la fel de frumos.

***

Ideea de a scrie asta mi-a dat-o un I like it de-al Alexandrei (pe care, desi nu vorbim niciodata, o iubesc) pe Facebook, catre Blogul mediocru, unde o fata scrie despre privirea catre biberon ca normalitate. Si mai scrie asa: cu cat esti mai culta si mai instarita, cu atat ai sanse sa dai mai mult timp tzatza, concluzie a unui studiu american. Hait, ce ti-e si cu studiile astea: nici una, nici alta.

Adevarul e ca ma simt pe zi e trece mai taranca, undeva intre africana si daneza.

Si in acelasi adevar intra ca dau tzatza numai si numai fiindca imi place de mor. Acum doi sau trei ani as fi zis: OMS recomanda, Academia Americana de Pediatrie zice, studiile arata ca, azi imi iau pruncul in caus si recunosc fara rusine: noua ne place. In ziua cand baiatul meu n-o sa-mi mai ceara, ceva din sufletul meu va ramane iremediabil necrozat. Noroc cu amintirea.