"de fapt incerc sa ii vorbesc cat de mult despre cum o sa fie. ca o sa fie bebe f mic, ca nu o sa se poata juca cu el fiind prea mic, ca o sa planga probabil mult si o sa se trezeasca des noaptea, ca o sa faca kk f des... cand o sa vina la spital sa ne viziteze, o sa ii dam un cadou din partea fratiorului... conflicte sigur vor exista. de asemenea ma gandesc sa il implic intr-o masura in ingrijitul celui mic, sa se simta util, sa il laud pentru asta (sa imi aduca un scutec de exemplu, sau o jucarie, etc.). daca mai aveti si alte idei, astept si eu cu interes"
Uh, eu m-am ferit ca dracu de tamaie de toata tarasenia asta...mi s-a parut ca 2 ani jumate e o varsta prea mica pentru un copil sa fie batucit la creier cu ce o sa fie, ca o sa vina si-o sa planga, n-o sa se poata juca cu el, o sa trebuiasca sa ma ajute...cred ca pentru varsta asta o sarcina e ingrozitor de lunga, ei nu au notiunea timpului, 30 si de saptamani in asteptare creeaza o tensiune care dupa aia se poate plati scump, atata asteptare pentru ce? Un bebe mic plangand cu care mama e mereu in brate. Ce plictisitor si ce frustrant! Aici e un bebe inauntru si om trai si om vedea. Ca si cu tandemul, nu-mi faceam visuri deloc pe timp de sarcina, traiam zi dupa zi, daca se intarca se intarca, daca ma doare de nu mai pot, nu mai pot. As sugera multa grija cu ajutatul. Cand o sa se nasca bebe 2 o sa aveti surpriza ca toaaaaaaaaaaate binevoitoarele din familie, matusile de gradul 3, vecinele, babele pisaloage o sa inceapa orice fraza de adresare catre bebe 1 cu "O ajuti mult pe mama, asa-i? si ai multa grija de fratiorul tau, ca el e mic". Numai copilu ala singur stie ce-i in sufletul lui cand aude asta...mai lipseste sa-i invarta cutitul in rana si propria mama...Nu i-am facut nici un cadou sau recompensa cand s-a nascut frate-su.
M-a ajutat si m-a scos din minti dupa cum a dus-o capul de bebelus mare in primele luni de viata ale celui mic. Fericirea ei cea mai mare era sa stea in bratele mele si sa sara pe patul in care dormea bebe...asta era o forma de descarcare fantastica pentru ea. Nu a facut nici o regresie. Lucrurile vin normal: tu esti copilul nostru, si noi doi mai avem un copil. Intre toti ne vom adapta cum ne pricepem mai bine. Viata ne va arata cum.
***
De ce crezi ca o va respinge pe cea mica? Nu-ti subaprecia copilul, sunt foarte inteligenti: stii aia cu daca nu poti dobori inamicul, uneste-te cu el? Fara sa li se indice cum sa se comporte, ei stiu. Nu cred ca pornirea initiala din suflet e respingerea, ci curiozitatea in starea ei cea mai pura, sinceritatea in concentratie foarte inalta, noutatea ca distractie maxima. Nu pierde timpul suferind cu asta. Ai incredere in copilul tau, crede in forta lui de a se adapta situatiei, o sa fii foarte surprinsa sa descoperi ca iti depaseste asteptarile, ca reactioneaza cum nici prin cap nu ti-ar fi trecut ca e capabil. Odata cu perioada de lauzie o sa descoperi ca ai nevoie de oazele tale de singuratate cu bebe mic, e o nevoie foarte intensa si animalica. Cu ocazia asta cel mare va petrece timp si cu alti membri ai familiei,tata, bunicii. Am facut o pauza ca s-a trezit cel mic, si mi-a venit in minte sa comentez ceva la faptul ca e foarte atasat: un copil care se tine mereu de fusta mamei poate fi un copil intr-o etapa a copilariei cand asa ceva e perfect normal (si inainte de 2-3 ani e perfect normal), sau poate fi un copil care a fost indepartat de cate ori cerea sa fie luat de mana, pe ideea du-te singur. Detest imaginea copilului impins de la spate, si mi-am dat seama ca de cate ori am facut asta (hai du-te si danseaza, hai du-te si tu cu ceilalti copii in fata scenei, niciodata nu mi-a iesit bine). Un copil impins se strange si mai tare in mana ta, de aceea de cate ori mi-a cerut mana am luat-o in brate. E o metafora si nu numai. Daca trecem pe langa o bataie si ma ia de mana, (si chiar daca nu ma ia) o iau in brate. Un copil alaptat e mai atasat, da, si sunt tare fericita ca e asa. Ma emotioneaza la fel de mult sa vad un copil care isi tine biberonul in manute cu multa iubire, sau isi suge capatul unei jucarii de plus. Daca cel mic aude in ambianta familiala ca e mare, ca ar trebui sa lase fusta mamei etc, va deveni si mai atasat. Eu strangeam din dinti, o luam strans in brate si ziceam mereu: adevarul e ca noua ne place sa stam asa. Cel mai bun lucru pe care il poti face saptamanile astea, inainte de viata in patru, e sa il acoperi de saruturi pe primul tau copil. Nu fi zgarcita cu imbratisarile, cu bratele deschise, cu lipitul pana la satietate, cu timpul necalculat la piept, in brate. Fa-ti damblaua asta, e cea mai plina sugestie care imi vine acum sa-ti spun. N-o sa-ti para rau, o sa intelegi de ce dupa. Si saruta-l fara sa suferi in legatura cu ce suferi acum, cum va primi el situatia, fiind atat de atasat. Poti avea surpriza ca din preaplinul iubirii pe care i-o poti arata acum, sa-si incarce intr-atat bateriile incat sa se desprinda un pic, doar un pic. Are nevoie de astaacum, si tu la fel. In locul tau l-as saruta din crestet pana-n talpi in fiecare seara, si asta nu e deloc o metafora. Peste cateva luni astept sa-mi spui de ce crezi ca ti-am spus asta. Cand apare bebe 2 se intampla un lucru extrem de delicat in retina mamei, de aceea cred ca e important pentru tine sa ti-l fixezi pe primul tau copil ca bebelus in punctul asta din viata voastra. Pe de alta parte, poate ma insel, dar intuiesc ca ce te preocupa nu e atat ca el va respinge "intrusul" (serios, asa ceva nu am auzit nici virtual nici face to face de la vreo mama, cel mult am auzit de ignorare completa, de falsa indiferenta), cat cum vei organiza tu emotiile tale, intre un copil atasat si un nou nascut continuu la san. E un secret, e surpriza pe care ti-o rezerva viata, ai sa vezi ca se intampla ceva care nu are cale de intoarcere, o sa poti perfect sa cuprinzi situatia, cu toata capacitatea ta pulmonara, e ca un halou de aer si lumina pe care esti capabila sa il respiri inainte de a incepe cursa asta bestiala. Crede-ma, o sa poti, si cand vorbesc de secret nu ma refer la pelteaua cu dragostea de mama se multiplica si o sa-i iubesti pe amandoi fara diferente etc. Normal ca o sa poti sa-i iubesti. E ceva mult mai alienant si mai puternic, nici nu m-ai crede daca ti-as spune acum, mai ales cu copilul atat de atasat pe care il ai (norocoaso!). De aceea repet: acum e linistea dinaintea furtunii. Nu pierde vremea preocupandu-te, faceti-va cadoul asta de iubire exclusiva, e un lux pe care doar primul nascut il are. Simtiti-va bine, nu va jenati sa va faceti toate capriciile care va tuna.
Si ca sa nu fiu complet off topic: Viata, hormonii, Dumnezeu (nu neaparat in ordinea asta) sunt asa de generosi: alaptatul ar fi putut iesi dintr-un brik care se goleste iremediabil, dar nu, functioneaza pe unul din principiile iubirii: cu cat dai mai mult (sau la mai multi, hahaa), cu atat creste. ce lucru simplu si generos.
***
Cu partea a doua e tot pe-acolo, nu e nimic impotriva ta, ci impotriva folclorului popular. E foarte la moda partea cu cadoul pentru cel mare cand se naste cel mic, eu nu am afinitati cu viziunea asta, dar nu trebuie sa coincidem. In schimb sunt tare necajita cu partea cu ajutorul care i se cere peste tot celui mare, el care era regele cerului si al pamantului in familie dintr-o data ceilalti il plaseaza pe rolul de adjudant al mamei. Ce tampenie. el trebuie sa isi traiasca copilaria in continuare, ca destul i-a cazut pe cap surpriza cu bebe doi, si trebuie s-o duca cum poate. Ideea e sa nu subestimam copilul, dar nici sa nu-i cerem mai mult decat poate duce. Sa auzi de n ori pe zi "trebuie sa o ajuti mult pe mama ca cel mic e mic si tu o sa-l iubesti mult" e ca o reteta de viata. El singur va descoperi echilibrul intre a fi gelos si a iubi, intre a-ti aduce un pampers si a-l durea in cot de ajutorul de care ai nevoie, din simplul motiv ca el are alte trebi.
Postări
