Agitatia sau zgariatul cu unghia pe tabla (la mine ar fi pe chiuveta)

Inteleg perfect ce spui.

Mi se pare foarte util si curajos pentru tine/din partea ta sa pui asta in cuvinte.

Printre altele fiindca poti primi raspunsuri din care poti afla ca nu esti singura care a trecut prin asta.

Mai mult, are si nume ce traiesti tu, se cheama asa si e descris aici : http://www.llli.org/llleaderweb/lv/lvaugsep03p90.html

Cautand dupa denumirea situatiei pe care o descrii poti gasi experiente similare.

Te-am inteles perfect mai ales atunci cand vorbesti de epuizarea psihica.

Cred ca o parte din sentimentele contradictorii pe care le traiesti s-ar putea atenua vorbindu-i copilului mare despre cum te simti. Despre de ce ai nevoie de o reducere a timpului. Copiii inteleg foarte bine ce le spunem, daca le explicam cu inima deschisa.

Pe de alta parte, alaptatul e o aventura in doi, cu asta vreau sa spun ca orice decizie, a ta sau a lui, e la fel de valabila. Ai dreptul sa fii obosita, sa te simti asa, sa vrei sa-i dai mai putin timp, asa cum el are dreptul sa ceara continuu, sa faca greva foamei, sa fie insistent si asta sa te depaseasca pe tine.

Cu un copil marisor se poate negocia. Cam pe la varsta pe care o are al tau mare i-am zis baiatului meu mic intr-o seara, dupa o sesiune de vreo doua ore: E timpul de dormit. Ti-am dat muuuuulta vreme, acuma un pic si dormim, bine? Stii ce-a facut? S-a uitat la mine si a lasat-o balta cu tzatza, a adormit instantaneu. Uneori dam mesaje contradictorii: vrem sa gata, si fizic nu ne induram. Copiii au nevoie de coerenta, o pot accepta. Parca astepta cumva sa-i pun in cuvinte ce simtea ca ascund fizic (tensiunea minutelor acumulate, extenuarea mea).

Sper sa te ajute faptul ca nu esti doar tu cu sentimentele astea.

E normal ce simti.

Puénting

Mi-am facut blog ca sa scriu intrarea asta.

Se numea asa inainte sa aiba nume locul ce urma sa o gazduiasca.

Nici pana azi nu stiu cum sa pun in cuvinte ce as vrea sa stea sub titlu.

E un termen in spanglish. Inseamna exact ce arata imaginea.

Cred ca ar trebui sa incep spunand ca e o lectie pe care am invatat-o foarte bine: cand depind altii de tine nu mai poti sa-ti permiti senzatii tari, de genul sa mori un pic, sa patesti ceva, sa sari de pe sine.

N-as putea spune ca mi-am facut de cap, mai degraba m-am aruncat cu capul inainte.

Si busitura n-ar durea mai mult decat de obicei, daca n-ar fi fiindca tragi dupa tine pe cei mai dragi, aia pe care n-ai vrea sa-i vezi nicicand suferind, d'apoi sa-i faci tocmai tu sa sufere.

Cand aveam bebelusi mici si a trebuit in rare ocazii  sa ii las cu altcineva, nu mi-a placut mai niciodata cu cine ii lasam. Intre ameteala hormonala a lehuziei si dezorientarea de mamifer fara prunc, bantuiam pe strada repetandu-mi: nu am voie sa patesc nimic, depinde de mine cineva.

Undeva in primul an de maternitate dubla n-am mai avut vreme sa ma gandesc la ce mi se intampla, cei ce depindeau de mine ma cereau intensiv.

Si acuma, de la distanta timpului, cred ca singuratatea m-a durut. Nu cea fizica, cealalta.
Socrella: "Las' ca te descurci tu, toate s-au descurcat";

Maicuta: "Esti nebuna, nimeni nu face ca tine, tu chiar crezi ca celelalte fac asa cum spun, fii serioasa";

Barbatul: "Coboara asteptarile";

Tata: "Pfui, eu cum puteam cu trei!" (?!) Care trei ca eu aveam opt ani cand s-a nascut sora-mea si zece cand frate-miu, mi-am petrecut intre 8 si 18 ani jubiland de fericire cu ei doi.

N-am mai putut, cu exigentele Craciunului, cu toatele. Am facut o boala foarte interesanta (si foarte dureroasa), un ZZ, ca o petala cat unghia langa sanul stang. Care m-a tintuit la pat doua saptamani inainte sa o somatizez, urland de migrene inexplicabile la ora fixa.

Si dupa aceea am invatat de la viata ca mama nu are dreptul sa planga, sa oboseasca, sa o doara, sa nu fie atenta pana unde i se intinde coarda, sa moara, sa devina neoperativa, caci pe langa neajunsurile directe, ii trage pe cei ce coboara din ea dupa ea, in cadere.

Herpesul zoster le-a dat varicela alor mei, intai fetei, apoi baiatului.

M-am crucit de invinovatire, de durere, de suferinta lor. Acum partea fizica mi se pare anecdotica, la urma urmei e o boala a copilariei deloc periculoasa, doar incomoda.

Stiu bine ca rostul ei era sa ma puna pe ganduri.

A fost ca un aviz, ca o mustruluiala.

Ii multumesc medicului care mi-a spus ca noroc ca le-am dat-o eu, cine altcineva mai potrivit.

Si lor ca au trecut cu seninatate peste zilele scarpinatoare.

Si sunt mandra ca ma simt mai bine in singuratatea mea care incepe sa fie minoritate, ca e o alegere, ca stiu ce e de partea cealalta si nu cred ca as fi mai intreaga afectiv, moral, dimpotriva. Ma bucur sa vad ca parca nici ceilalti nu mai arunca asa comentarii in vant, c-or fi vazut ca ma dor la ficati. Am mai si coborat din (auto)exigenta, desi imi prinde bine oricand un umar la cele trebi lumesti.

Si ii multumesc persoanei care ma intelege ca nimeni altcineva pe lumea asta, caci priveste cu mine prin ocheanul meu, surprinsa si fermecata de diferenta.

Tandem

Am gasit asta scris acum mai putin de o luna, nici nu ma recunosc, simtul umorului:

Draga mea,

Nu stiu ce sa-ti zic, privit din afara si la prima impresie, pare ca ai o problema de logistica. Nu ma bag sa-ti dau nici un sfat, stii cum e cu cate bordeie atatea obicee, doar incearca sa vezi ce-ti poate fi de folos in cazul tau:

In primul rand tu ai doi bebelusi, al tau cel mare e mult prea mic pentru a putea sa te organizezi cu el asteapta-ma juma' de ora ca o adorm pe sora-ta si acus vin. E prea mic.

Daca pentru tine e destul de mare incat il vezi capabil sa stea in camera lui, dar in acelasi timp te vezi depasita de evenimente, poate ar trebui sa intervina altcineva (ideal tatal) sa ii faca incalzirea de adormire seara, ca tu sa te ocupi de cea mica. E de preferat decat sa-i dai laptele tau celei mici in biberon (parca asa am inteles, asta e cam aiurea). Nu cred ca ai dat doi ani tzatza de la sursa celui mare ca s-o stalcesti acuma cu biberonul pentru cea mica. Biberonul cu laptele tau e o solutie pentru cand lucrezi, pentru cand ti-a fost imposibil sa dai piept, nu e cazul tau din cate vad.
Sa-l tina tata-su de vorba seara cu o poveste etc, pana poti veni tu cu el.

Daca in schimb, accepti o situatie clara: nu e atat de mare cum credeti cei care l-ati pus in camera lui, ci, date circumstantele (trebuie sa-l adormi la san etc) e inca un bebe, solutia e practica si drastica: tu si ei doi intr-o camera. Daca il tin tatanile, tatal cu voi, daca nu, in alta camera. El e deja marisor, poate dormi singur.
Dincolo de glume, dormitul cu copiii se face si din simt practic. Tu crezi ca eu as fi rezistat sa ma plimb dintr-o camera in alta? Fie si dand biberon, e mai simplu asa. Nu stiu de fapt daca baiatul se mai trezeste si noaptea, banuiesc ca da, macar o data, parca asa se intelege, ca esti stresata sa nu se trezeasca in acelasi timp amandoi.
Iti spun cum am facut eu, poate ajuta: toata Scandinavia si multe alte parti folosesc ceea ce se cheama un patut-atas, patutul de copil legat de patul adultilor. Eu nu mi-am luat un patut special, ci am scos zabrelele de pe o parte si am pus patutul lipit de perete, apoi patul nostru. Acolo a dormit fata cu doi ani jumate, lipita de noi, pana s-a nascut baiatul dormea intre noi in pat, baiatul i-a luat locul. Concluzie, un copil intr-o parte, unul in alta si tu te imparti cum poti: adormi bebe mic, faci un masaj in acelasi timp la cel mare (neaparat perne bune pentru tine pentru tot spatele) si cand adoarme bebe te intorci inspre cel mare. Macar nu trebuie sa te deplasezi ca o stafie. Ce castigi cu asta: bebe mare te are un pic aproape, eviti urletele caci un masaj sau o mana pe piept calmeaza, un cantecel inganat tampeste pana adoarme.
Incearca sa eviti cat poti sa-i zici asteapta ca sunt cu asta mica. Eu spuneam mereu: acum nu pot sunt ocupata. Retine: SUNT OCUPATA, un moment, niciodata stai ca tu esti mare, ea e mica.
Doi ani e o varsta cand sug ca descreieratii, e ca si cum li se scurge toata viata prin asta, e crunt. Calmeaza-te, e ultimul zvacnet, inainte de stingere, niciodata n-o sa mai suga cu atata forta ca acum. La tine se multiplica cu revenirea cantitatii de care baiatul profita, cu venirea in casa a sora-sii care il afecteaza, cu totul: e si mai si decat daca ar fi fost doar fiindca la doi ani sug asa, incearca cumva sa nu-l respingi, stiu e foarte greu.

Ce-as face eu: as pune baiatul in pozitia lui de dormit la san, si fata pe deasupra ta, ea e mica si incape si nu te apasa, cateva saptamani pana se calmeaza baiatul poate iti foloseste asta. Si clar, eu as alege sa-i pun la somn in aceeasi camera cu mine, asta sigur, altfel as innebuni cu plimbarile si stresul cu deplasarile.

Te inteleg perfect cu "Insa statul prelungit la san ma consuma foarte mult, atat fizic, cat si psihic".
Stiu exact ce ai vrut sa spui, nu esti singura. Te inteleg. E extenuant, e alienant, senzatia ca nu ai identitate fizica, trupul nu-ti apartine, timpul, minutele si orele petrecute adormind copii, fara sa poti citi o carte, mintea care despica firul in patru multiplicat cu patrusprezece. Sunt lucruri care sunt prea intime ca sa fie spuse pe aici, doar vreau sa-ti spun ca stiu prin ce treci. A fost o epoca in viata mea cand imi petreceam toata ziua adormind cand pe unul, cand pe altul. Era foarte tare faza. Si cand imi auzeam prietenele cu povestile lor profesionale, cu viata normala, parea ca n-am scapare.

Cel mare merge la gradinita, sta cu el in afara casei cineva care sa nu fii tu? In curand va avea nevoie sa respire un pic si altceva decat aerul dintre voi trei, ii prinde bine o iesire scurta.

Nu iti pot spune mare lucru, doar ca sunt doua drumuri, esti intr-o rascruce: ori il consideri mare si incepi sa-l ajuti sa adoarma cu ajutorul cuiva care n-are tzatza, si tu mergi doar in ultimul moment, daca mai poti (multe nopti n-o sa mai ajungi, caci ba s-a conformat, ba a plans intr-atat cu tata-su dupa tine incat nu se merita sa-l mai intorci la tine), ori, drumul doi: accepti ca e inca foarte mic, ca adormitul cu tine il calmeaza si accepti realitatea crunta, dar practica si mult mai simpla: ii adormi pe amandoi in acelasi loc, se molipsesc cu respiratia, iti aud amandoi vocea in acelasi timp, poti intinde o mana daca nu o tzatza la cel mai napastuit, incepi sa fii mama caracatita, nu mama calatoare.
Tu alegi, ori te plimbi din loc in loc, ori te perfectionezi in abilitatea extremitatilor. Eu sunt capabila sa-mi acopar cu patura tot neamul cu ajutorul piciorului, sa dau tzatza, sa fac masaj fetei cu mana stanga, sa-i fac din ochi barbatului ca ne mai intalnim noi pe traseu, ca noaptea-i lunga si avem certuri de incheiat, si sa vorbesc la telefon cu sora-mea sa ma trateze frumos, ca numai eu stiu prin ce trec. Toate in acelasi timp.

Nu dispera. Sa nu ai regrete, situatia pe care o traiesti ai ales-o tu, in oarecare masura. Peste o vreme o sa-ti fie dor de clipele astea. Nu ma injura, e purul adevar.

Tandem

Din ce am trait, imi permit sa spun ca nu prea ai nevoie de nici un video sau imagine de tandem. Foarte important e sa pui bine bebe mic la san, el trebuie sa fie mufat atent caci el si tu trebuie sa va invatati unul cu altul.

Ca mame veterane, pare ca daca am dat san atatea luni (sau ani) unui copil, cel de-al doilea vine cu lectia invatata. Adica iti vine sa-l pui la piept oricum, ca pe ala mare. Tu centreaza-te in cel mic. Cel "mare" o sa suga cum si cand poate, facand podul, din genunchi, stand in cap, furandu-te cand te prinde intr-o clipa libera...Pe de alta parte, tandem nu inseamna neaparat 2 tzatze ocupate simultan, cel mai adesea e consecutiv (si intensiv)...Recunosc ca a-mi vedea fetita bagandu-i lui frate-su de doua zile tzatza in gura in timp ce ea sugea la greu si radea in hohote e una din imaginile cele mai bestiale din toata viata mea.

Felicitari pentru preferintele baiatului, esti una din norocoasele carora nu li s-au intarcat copilul pe timpul celei de-a doua sarcini: desi s-a micsorat simtitor (si vizibil) productia prin luna a cincea, desi iti sun sanii foarte sensibili, desi nu ai auzit din folclor nici o experienta ne-virtuala, desi presiunea sociala (si familiala uneori) v-au repetat, tie si copilului, ca "ce rusine", desi ati stat niste zile separati, desi gustul s-a schimbat complet (sanii se pregatesc treptat sa faca iar calostru), el mai vrea. Si tu mai vrei. E decizia voastra, sunteti singurele parti implicate direct, si numai de unul din voi doi depinde pana unde mergeti. De aceea nu cred ca ai nevoie de vreo bibliografie. Cand baiatul avea 2 zile, fata m-a privit adanc in ochi si mi-a zis stralucind de fericire: "Mama, este muuuuuuuult lapte". Uau! A valorat cat toate studiile. Tot in primele zile m-am uimit ca baiatul n-a facut icter, ca toti nou-nascutii. Cum sa faca, daca nu trebuia face aproape nici un efort ca sa scoata lapte, multumita fetei lui ii venea pica para malaiata! Pana sa caut nu cunosteam nici eu pe nimeni care sa alapteze dupa un an, acum cunosc vreo 3 care au alaptat in tandem, asta personal, ca dupa aia asa de la distanta cunosc destule. Oricum sa stai foarte linistita: pe cel mic nu il privezi de nimic dand lapte celui mare, dimpotriva. (Am niste grafice de compozitie a laptelui in tandem comparat cu alaptat 1 copil, daca te intereseaza ti le pot trimite). Nici cand e in burta, nici dupa ce se naste. Eu care eram disperata sa nasc (am asteptat pana la 42+2) te asigur ca faptul ca fata sugea nu mi-a provocat nici o amarata de contractie cu efect. Iar dupa ce se naste totul sunt beneficii, pana cand te tin baierele inimii pentru tandem. Pe mine m-au tinut 8 luni, pana de Craciun (2009). Sa fiti fericiti cat dureaza! E solicitant, dar merita! Si oricum totul e foarte relativ, pentru mine solicitant ar fi sa culc 2 bebelusi in 2 camere diferite si sa ma ridic sa pregatesc + incalzesc biberoane pe timp de noapte pentru a le distribui in stanga si-n dreapta, in schimb e foarte practic sa-mi anesteziez copiii cu tzatza, in 2 minute adormeau. Dar asa sunt eu, mai putoare.