Gradinita

De-acum doi ani:

Cum toata lumea e uimita ca “ce lucrez?!”:

Mereu am visat sa lucrez cu copii, sa ii am in preajma.

E jobul care reuneste, desi parea imposibil, tot ce cautam in epoca asta: sa fie aproape, cu lume colorata, ore nu multe, si brrr, cel mai delicat: s-o iau pe fiica-mea cu mine la lucru.

Mi-a zis o fata: "Esti nebuna cautand asta... Singurul caz posibil ar fi o gradinita". Cand a intrat pe usa cu baietelul ei la Ludo cateva luni mai tarziu a ramas gura casca "Ai gasit ce-ai vrut..."

De fapt n-am cautat, a venit un mail in decembrie, de la o tipa din cercul de mame de cand aveam bebelusi mai mici.

Sunt cea care intampina copiii si parintii la gradinita, e un loc de joaca unde-ti poti lasa copilul la ore, 2, 3 sau 5 pe zi, dar si o gradinita, unde sunt 40 de copii intre 0 si 3 ani de la 9 la 5 dupa-masa, plus cei care vin pe ore, unii zilnic, altii de doua trei ori pe saptamana sau rar de tot.
E un job foarte feminin, mai mult, matern, tipa care are gradinita vroia clar ca cea care primeste bebelusul in brate de la mama lui sa fie la randul ei mama, nu putea pune la intrare o educatoare de 19 ani care e convinsa ca cel mai important in viata unui bebe e respectarea orarelor.

O medie de 40 de copii zilnic: cu carucioarele lor, cu babeticile, saculetele, mic dejunurile, cu cele 40 de sertarase cu pampersi, dodoti &co, si, cel mai interesant, delicat si extraordinar: copilasii cu care macar accidental tot te intalnesti in timpul zilei, in afara de la intrare dimineata sau la iesire seara, cu ai lor 80 de parinti.

Totul e cultural: un baiat de 3 ani al unei italience plange desconsolat daca nu are pasta zilnic, baietelul evreicii (care culmea vorbeste o moldoveneasca perfecta caci parintii ei sunt din Iasi, ea nascuta in Israel) parca are totul mostenit de la Itzic, la scara mica, iaurturile baietelului de nemtoaica nu trebuie nicicand scrise cu numele lui, caci mama le scrie de acasa, nu ca altele care n-au vreme sau le e totuna ca tu cauti prin saculet, bifezi, insemnezi pe papuci, pe batistute, pe copil...
Intre 3 mese pe zi, nani de la amiaza si schimburile de pampersi de rigoare, putin timp mai ramane pentru activitati. Am descoperit cu ocazia asta ca cel mai bun lucru pe care l-am facut a fost sa stau cu fiica-mea acasa pana acum. Azi a facut doi ani.

Fiecare parinte e o lume, nimeni n-are chef sa piarda sticluta cu apa, bluzita sau ciorapelul, si se pierde o medie de 20 de de toate zilnic. Intre cazaturi, oboseala, mofturi, dor de mama, uitari de oribile animale de plus la gradinita si inevitabilele complicatiil generate “n-a putut dormi asta-noapte ca si-a uitat pe Makako sau pe Fret sau pe Shampoo aici…”, fiecare zi e o expeditie uluitoare, de o intensitate ce ma tine emotionata seara.

Imi place sa vad cum reactioneaza copiii, parintii, sa o vad pe a mea langa mine. Cei mai bine se simt la gradinita cei de 3 ani. Sunt stapani pe situatie, nu plang, cei mici isi aduc aminte punctual si inevitabil, la ora mesei sau mai dramatic, la ora somnului, de mama, sau au nevoie continua de ea.

Imi place sa lucrez cu mamele, ma pierde sa le vad dimineata sau seara, tatii la fel, ce interesant cum reactioneaza toti, cu motivatiile lor, cu felul lor de a se desparti, de a veni dupa copil, de a-ti multumi (sau nu), de a fi atenti (sau nu).
E un job de vara, care mi-a cazut ca un dar. Barbata-miu imi zice: credeam ca daca lucrezi cu ei nu mai vorbesti atata doar despre asta. Ma opresc.

000

Doi ani mai tarziu:

A fost o experienta superba si foarte intensa. M-a fascinat sa descopar cum fac celelalte mame, aparenta siguranta de sine a tuturor e un bluff total. Principalul e ca fiecare face cum crede ca e mai bine si in acel caz asa si e.

Eram in alerta interioara continua acolo, caci mi se parea o responsabilitate crunta. Ma soca starea neutra, calmul teribil al proprietarei, care are un baiat de-o seama cu fata mea. Era mereu impasibila, chiar cand erau incidente serioase, ca intarziatul mancarii, certurile intre educatoare, cazaturi cu capul spart. In ziua cand baietelul ei a cazut am vazut-o traversand in diagonala ca in zbor toata gradinita, si atunci am inteles: nu era deloc calma: ii era totuna de tot. Lucrurile mergeau normal din inertie, ca prin miracol, dar pentru copilul ei era ca noi toatele: o leoaica.

Am invatat cat de important e limbajul corporal, caci o mama care iti "preda" copilul in brate te scruteaza pana in mijlocul creierului si sufletului in clipita aceea, cred ca e gestul cel mai delicat si periculos pe care il poate face o femeie, sa ia sugarul alteia intre maini. E ca scena din Teleenciclopedia in care intuiai ca acea camera de filmat atinge limita nepermis de apropiata de familia de feline.

Am cunoscut mame de mii de straluciri, mame grabite, mame cu remuscari, mame depasite de evenimente, toate extraordinare, unice.

Am cunoscut bebelusi superbi dintre care vreau sa scriu despre cat mi-a emotionat diminetile unul din ei: T. e cel mai dragastos copil pe care am putut sa-l cunosc. Cand il luam in brate, de pe la 8 luni cand l-am cunoscut, mi se lipea automat cu capul de umar, intr-o dulceata a gestului care ma infioara si acum, amintindu-mi. Avea doi parinti cel putin ticniti, cumva hiperactivi, apucati, dar fericiti in ritmul lor frenetic. Copilul parea esenta cea mai concentrata a tandretii absente din ei. Intr-o dimineata au intrat amandoi cu el in carucior, adormit. Le spun ca doarme (nu-l vedeau din spatele caruciorului), ca o sa-l duc mai tarziu la ceilalti. Mama, intr-o secunda, zgaltaie energic caruciorul: gata, s-a trezit. Si el iar mi s-a lipit de umar. Din cand in cand ma vad cu toti trei, par la fel de fericiti. Baiatul a devenit mult mai rezervat in tandrete. Sunt o norocoasa ca l-am cunoscut cand inca nu se cenzura.

Cand mi se pune al meu pe umar, cand il vad atat de dulce cu ceilalti, mi-aduc aminte de copilul asta.

Mi-am facut complet damblaua, multumesc.