De iarna

Mama, de ce trebuie sa scriem scrisoarea la Regii Magi?

Ca sa stie ce cadou vrei?

Atunci de ce lui Mos Craciun nu-i scriem scrisoare?

Fata de pocher.

***

Aceeasi intrebare, catre tata-sau, dupa ce s-a mai gandit:

Papa, de ce trebuie sa scriem ce cadouri vrem de la Regii Magi, daca ei stiu tot? (da, si noi le-am zis ca toti astia, Mos Craciun & co, vad din lumea lor cum se comporta copiii. Pe deasupra Regii (aici nu se sarbatoreste Mos Craciun) aduc mai mereu si o bucata de carbune, pe masura obrazniciilor fiecaruia.

***

Parintii sunt Regii Magi

Alta de mesteri

Ma suna unul ca nu gaseste adresa. La cat incaseaza pe deplasare, pot sa dea roata de zece ori la tot orasul.

- Unde vine strada asta?

- E in Gràcia.

- Aha-aha, in Paseo de Gracia.

- Da, dom'le, intre Chanel si Stuart Weitzman, un pic mai sus de Casa Batlló, nu ma-nebuni... Daca locuiam in Paseo de Gracia te mai chemam eu pe tine sa-mi desfunzi mortul pe care mi l-au lasat astia dinainte in tubaraie... 

Cititori

Taica-miu despre blog: copchilarii si fite.
Multumesc, orice critica e binevenita.

Los Manolos

Nu, nu e o postare despre minunatiile facute de Manolo Blahnik, ci despre tatal lui Manolo.

Odata am auzit-o pe soacra-mea utilizand in catalana un cuvant superb: "X mi s-a parut cumva encantat", a carui radacina exista in romaneste intr-un alt cuvant: descantat.

Incantat = vrajit.

Care pare starea permananta a lui Manolo senior.

Intr-o zi urcam impreuna cu ea in lift, duce un tort imens de la cofetaria Bonet, e o zi oarecare. Se justifica zambind: "Sotului meu ii place foarte mult frisca".

Dumnezeule, de cand a zis asta, de fiecare data cand coincideam cu el il vedeam si mai mult asa, deja pe alta lume. Ea are un zambet autocritic, ironic si vinovat in acelasi timp, suspectez ca are licariri de luciditate in legatura cu situatia halucinanta pe care o traiesc, el nu: surade cu o lumina de pe alta lume deja, e dus de tot dincolo, incantat complet, imi arata cumva o farama din celalalt taram de fiecare data cand dam nas in nas.

Sa aud ca e mort dupa frisca e la limita suprarealismului, mi-l inchipui ingurgitand-o in cantitati enorme, ca un inger coborat pe un nor dalinian facut din frisca.  Fara egal.

De cine mi-e dor

De mama lui Manolo.

M-a vizitat in ultimul an de doua ori pe zi, o data la amiaza si o data seara, destul de consecvent.

Am vazut-o acum doua zile pe strada, ma striga: hei, te-a recunoscut cateaua, unde mergi?

Acasa, v-am zis ca ne-am mutat.

Ramane cumva pierduta: Ah, si eu merg acasa, merg bine, nu? (abia iesise din bodega lui fiu-sau, si casa ei e la cincizeci de metri mai sus, la etajul doi, locuiau sub noi.

Suspectam ca inainte traisera la etajul trei, de aceea din obisnuita venea mereu la noi la usa, cu o descumpanire crunta: nu stau aici? La doi, stati la doi.
Odata ne-a vazut incarcati umpland liftul de copii si carucior si ne zice: urc dupa aia, mi-aduci tu liftul inapoi?

O gaseam vanata de nervi la usa de la bloc, incurcata in sapte chei fara sa o gaseasca pe cea potrivita. Mereu puneam cate o bulina rosie in dreptul lui doi la lift, disparea imediat, caci toti vecinii erau terorizati de ce accident pot provoca involuntar si nu ii ajuta nimeni cu nimic, in speranta ca ii muta fiul lor din bloc. Toni  imi zice: sa nu-ti para rau de bucataria aia minunata pe care o aveam, era in pericol teribil, oricand putea exploda cu fericitii astia de dedesubt. El ii ducea de multe ori pana in casa, era socat de inocenta cu care primea cheile in mana, dupa care femeia exclama: ai dreptate, asta e casa mea, uite cateaua, dada, aici stau eu.

Incantatori, si el, si ea.

La patru dimineata mereu era lumina, cum nu stiu ce ora e, traiesc intr-o nepasare continua. La cina, in fiecare seara, sardina sarata la grill, alternand cu biftec sfaraind. Tot dulapul imi miroase a sardina, de la hainele intinse pe balcon.

Si o asteptam in fiecare zi, atat de surazatoare si de incurcata: sunt un dezastru, sunt lela cu capul, imi pare rau.

Incep sa cred ca in ultimul timp ma recunostea, poate si din cauza copiilor.
Odata imi zice: " Ce frumos ca ai si fetita, eu am facut trei baieti". Da, dar aveti nurori (cat. joves). Se uita la mine de parc-as fi nebuna: "Nooo, eu nu mai sunt tanara (cat. jove), nu mai fac copii". Ah.

Am auzit pe cineva spunand ca singurul lucru bun pe care il are Alzheimer e ca poti sa te uiti la Dancing in the rain de o mie de ori ca si cum ar fi mereu pentru prima data. Eu ii vedeam fericiti in izolarea lor, atat de pierduti in real, cu surasul lor fantastic, salvarea intre toate detaliile meschine de care se ciocneau.
Mi-e dor de ea caci suntem atat de singuri in metropole incat poti sta ani in sir fara sa stii cine locuieste pe acelasi palier cu tine. Acasa la mine in anii '80 mergeam o data la trei zile la V. la usa sa-i cer cate ceva, doar fiindca imi dadusem seama ca raspundea la tot "N-am, ca dac-as avea, ti-as da." Imi dai un pic de sare, ai o lingura de faina? N-am, ca dac-as avea, ti-as da.
Doamna Manola, nu stiu ce cautati pe la mine, dar tare mi-ar placea sa ma contagiez cu o farama din optimism, zi-i inconstienta, mi-e totuna, eu vreau sa surad asa. Si imi lipsiti, intr-una din zilele astea o sa incep sa va vizitez eu.

In sus si-n jos

Am schimbat Furtuna florilor pe Bucuros din Sus.

Sunt foarte obisnuita cu toponimele "de sus" si "de jos", Bucovina e impanzita de sate cu numele asa: "Vicovu de Sus", "Brodina de Jos", "Horodnic de Sus", la bunica iesind din curte mergi ba "in sus" spre biserica, ba "in jos" spre moara.

La doar doua strazi mai incolo, cartierul e complet diferit, strazile sunt mai ample, mai aerisite, fara rufe pe balcon, iar lumea nu mai are aerul modest, de fiecare data cand iesim din bloc ma intriga cate ceva: ba vad vreo baba in vizon, ba vreo bona plina de copii, intr-o zi vazui echipament de golf, ca sa nu mai zic de o fata...imi zic, alta bona. Da' de unde, asteptand jos un mester, o vad iesind dupa zece minute cu un caine. Plimbatoare de caini de meserie, asa ceva nu mai vazusem de cand mergeam in Pedralbes...

Acuma, si susul e cu cantec...totul e in panta, ajung cu limba de un cot, caci duc caruciorul ca umbrela.

Deh, panorama are si ea un pret.

Mesterii

E si asta o lume.

In teorie, randamentul profesional ar trebui sa fie la 80%, estimez eu, am indulgenta sa consider ca in cei 20% intra o zi proasta pe care o poate avea oricine.

Sunt ferm convinsa ca aici se lucreaza la 14-27% din capacitate. Daca dai peste un mester care iti lucreaza la 35% tine-l strans sa nu-ti scape, e din raritati.

In orice domeniu ar lucra, prima fraza pe care o zic uitandu-se la ce au de facut e asta: Uuuuui, cum arata asta!!!

Apar in casa pe la 9-9.30, daca vin de mai departe calculeaza 10-11. Dau o raita de recunoastere si spun: coboram dupa material. Intre parcat si urcat materialul, calculeaza aproape o ora.

Cand au plasat sculele se aduna si iti spun senin: mergem sa luam micul dejun. Reapar pe la unsprezece, 11 si zece. Lucreaza pana la doua fix cand lasa tot balta si pleaca la masa. Apar calmi pe la patru si un sfert, pana la sase cand poti sa-i pupi, pana maine nu-i mai vezi.

Singurii care au lucrat impecabil pana acum au fost cei cu mutatul, ma asteptam la niste bestii de hamali murdari si neatenti si au venit trei tipi migalosi, vorbind in soapta o spaniola ininteligibila (erau paraguaieni), tratand totul ca pe cofraje cu oua. Mi-au reparat si bucatarioara fetei, ca usa de la cuptor devenise trambulina pentru baiat. Acum pot sa faca din nou peste la cuptor.

M-a dezamagit complet restauratorul de parchet, care aici se cheama el parchetista si acasa la mine raschetatorul. E considerata o meserie traditionala, asadar foarte respectata. Intr-o zi jumate a castigat cat altii intr-o luna, mi s-a parut flagrant, de altfel imaginea lui dadea mult de gandit, un tanar de pana la treizeci de ani castigand atat amar in atat de putin timp e o situatie foarte periculoasa. Cum nu puteam intra sa verific pe motiv de palux neuscat, mi-am gasit surprizele dupa.  

Dupa toti trebuie sa stai cu megafonul ca sa-i pisalogesti si cu ochiul cat ocheanul, caci lasa totul sub minim. N-as fi in stare sa-mi fac casa din temelii, as innebuni alergand dupa ei.

Zugravii erau un spectacol, cubanezi mega-relaxati, din ritmul lor nu-i scoteai. Imi zice unul: va vad foarte stresata, doamna. Pai cum, frate, daca mi-ai taiat cablul la ras de perete si dupa aia mi l-ai ingropat in ciment, eu inteleg ca atata te-a dus capul, dar tu ai acasa vreun cablu taiat brusc si ingropat? (sa mai mentionez ca era cel de la compania telefonica?) Nu stiu doamna, nu mi-ati spus sa dau tot jos? Da, veiozele din fier forjat, lemnul negru care imbraca peretii, camerele de filmat de peste tot (demult traia aici un dentist obsedat de hoti, avem si seif care inca miroase a masele de diamante si rubine), cablurile lor aferente, dar cele utile nu, Dragoberto (il chema Rigoberto dar eu ii ziceam asa)...
Barbata-miu zice sa o iau usor, sa consider ca gradul de specializare a mesterilor e invers proportional cu rationamentul lor logic. Cum ar veni sa nu le cer mai mult decat ce au de facut, sa nu le vorbesc tampenii ca nu ma pricepe nimeni. Incep sa cred ca ma iau toti de toanta, ca fac de-aiurea. Cica nu. Asa sunt ei.

Cand au terminat de varuit imi zice unul "Está usted complasiente, señora?"
Mai zice barbata-miu ca cei dinaintea noastra s-au divortat de frig ce e in dormitor, si tine cont ca noi dormim patru in el, si tot degeram. Pana s-a dezvaluit misterul, multumita unuia din cei zece mesteri care au venit deja pentru detaliile mii: cand schimbatorul curelei de la jaluzele (mare mester faur, faurar de aur, pe care a trebuit sa-l chem de doua ori, de bine ce a lucrat prima data) a deschis cutia celei din dormitor, se vede marea, soro, ca se termina blocul si cum ar veni dormim cu picioarele in aer. O gaura cat sa incapa numai bine feciorul meu rostogol. N-am astupat-o cu el, cum o sa ma intelegeti, ci cu doua bucati de carton conglomerat. Ca asta ar mai lipsi, sa ma pun sa repar defectele cladirii, mi-ajunge cu erorile mesteresti din casa.

Si inca n-am inceput nimic, distractia de-acuma vine. Ma fascineaza gradul de specializare: tapiterul doar tapiteaza, nu atinge piciorul scaunului care danseaza, pentru asta mergi la lemnar. Din cei cu mutarea unul monteaza si dezmonteaza, ceilalti cara cutiile. Nu-i cere altuia sa-ti monteze patutul bebelusului, ca o sa-ti cada facut bucati cu copiii in el la ceas de seara. Zugravul de calorifere vopseste asta, doar calorifere. Reparatorul de masina de spalat nu stie nimic despre uscator. Asta cu jaluzelele nu atinge ferestrele, nu-l ameti.
Acum inteleg de ce la vreme de vara, la restaurantul la care mergem, Toni ma atentioneaza mereu: asta cere-i doamnei care stie sa scrie, nu celorlalti chelneri. Pana acum credeam ca glumea.
A, si daca veniti in vizita, tineti cont ca nici sonerie nu mai am, tot Dragoberto i-a retezat cablul. Mi-ati zis sa scot tot, doamna. Asa-mi trebuie, daca ma pun cu mesterii.
Si numele, ce nume frumoase au: Richard, Rigoberto, Adam... si cireasa de pe tort: Americo. Mi-e drag desi inca n-am dat de el, cica e foarte bun in domeniul lui. Nu stiu de ce nu raspunde la nici unul din cele trei numere de telefon...Tainele meseriei.

Ludic

Ne-am mutat  in prag de Craciun - noi suntem asa, de ultimul moment - la doua strazi mai incolo. Orasul asta atat da din el, caci intre mare si munte pe de o parte si satele-dormitor de pe laturi nu se mai poate intinde, terenul e la preturi astronomice si edificarile (blocurile) la idem stratosferice.

Toate astea ca sa spun ca o gasesc pe fiica-mea alaltaieri la bucatarie, dand peste cap clanta rupta de la usa care da in balcon. Vorbeste singura: "Pues si que está fatal aquesta casa" - "Chiar ca arata jalnic casa asta"...

Cand mai dau peste cate o surpriza prin casa "noua" pufnesc in ras de ce a zis ea.

Acuma se joaca serile cu lanternele in bucatarie, cautand comori prin gaurile din faianta de pe pereti. Frate-su incantat de expeditie.

Mizuietii vechi si noi

Cand era fata mica i-am luat papucei de casa cu o pisicuta, aia din Pisicile Aristocrate pe care o chema Musette in subtitularea in romaneste. Eu asa imi amintesc, ca in copilaria mea ii ziceam Musette, desi in v.o. nu aud sa-i zica nimeni asa.

Printr-un fermecator accident dislexic, papuceii de casa au ajuns sa se numeasca mizuietii, nota moldoveneasca inclusa.

I-a mostenit baiatul, si de curand i-am luat si lui, masculini, care sper sa se numeasca la fel. Au toate atuurile sa-si conserve numele, caci toti le zicem asa, pe deasupra el a inceput sa zica apa in catalana aguia in loc de aigua. 

Am repetat experienta pentru ea cu acelasi personaj pisicos, caci concurenta era o alta cotarla pe care n-o suport si o vad peste tot: Hello Kitty.

Mos Craciun

De o luna incoace se joaca cu doua cutii de carton goale, ii doare-n cot de orice altceva. E cea mai buna idee de cadou, se cheltuie averi pe jucarii sofisticate, si ei sunt fericiti cu niste carlige de intins rufe. De cateva zile au primit de la bunica doua lanterne, e spectacol continuu la noi. Faptul ca sunt doi ajuta mult, de unul singur n-ar fi nici pe departe la fel.

Fara de pret

Valoare: pielea de pe outele posesorilor de asa ceva din casa. A, si sanatatea mintala a blogaresei.

Incepe aventura cu mesterii.

Acuma caut popa, preot catolic, calugar budist sau specialista in magie alba, mi-e totuna, cineva care se pricepe la echivalentul curateniei materiale.

Craciun Fericit!

Timp

Ii spun lui frate-miu ca o prietena din Bucovina se plange ca n-are vreme, ca nu-i ajunge ziua. Eu intrigata, credeam ca e exclusiv patologie citadina.

El: n-aveti timp, hai? Da' pe messinger aveti timp sa stati zi lumina.

Pffui, gemeni ii urez. Sa ajunga sa caute viata sociala si prin cotloanele feisbookului.

Nani

Mi-am amintit nu demult de faptul ca Unamuno dormea mult si de excelenta replica data intr-un interviu: aici e rezumata succint.

Si asum la treizeci si cinci de ani (era si vremea) ca merg adormita prin viata, doinindu-mi aproape jeluitor un cantec de leagan cu destinatarul ratat. Cred ca e doar o problema de ritm personal. In liceu nu se putea vorbi cu mine inainte de ora zece, si erau zile cand aveam ore de la sapte (de ce oare?). Ai mei erau inspaimantati ca ma gasea tata la ora trei dupa-masa sforaind in loc sa studiez, dupa ce statusem toata noaptea de veghe. Cu vreo doisprezece ani m-au vazut in stil licurici citind cu o lanterna sub plapuma pe la doua dimineata.

Ritmul meu devine mult mai lucid dupa ora cinci dupa-masa, si sclipitor dupa unsprezece noaptea. Nu ma-ntreba nimic dimineata, nu-mi baga soarele-n ochi, lasa-ma sa ma dezmeticesc.

Imi place noaptea ca toti dorm, mi se pare ca e secretul meu, ca sunt singura care profit de minunea linistii.

Rezultatele sunt dezastruoase la nivel socio-familial: continui sa am nevoie sa ma trezesc tarziu, din fericire nu stiu ce e aia sa ai copii care se trezesc la sase-sapte dimineata, ai mei s-au trezit mereu la noua-zece, si acum doar fiindca asta mare merge la gradinita ne trezim toti mai devreme.

Somnul redus ma ameteste destul, dincolo de proasta dispozitie.

Saptamana asta am adormit in fata calculatorului, uitandu-ma la un video-manual despre ceva ce ma interesa. Cireasa de pe tort. Mi-am adus aminte de mama, si acum inteleg de ce nu se oprea niciodata in timpul zilei: cum se oprea, cum adormea de-a-mpicioarelea. Robotea in continuu, ca  teleghidata. Am adanc inradacinata axioma ei care suna asa: "Ziua cu copii in casa nu se pot face dichiseli." Noaptea se face tot: se spala frigiderul, se calca, se aranjeaza textilele-n dulapuri. Parca nu dormea niciodata. Poate de la cinci la sapte. Si mi-aduc aminte de ea cazuta franta, nu a trecut veci de minutul doi al vreunui film, dormind in masina, picotind pe orice scaun, adormind vorbind la ultima ora a cinei. Oare cum au altele timp sa se plimbe, imi zicea, eu adolescenta fiind.

Nu am chiar deloc forta ei de a trebalui, lenea mi-au cadorisit-o ursitoarele pe primul loc.

Dar exploatez uneori luciditatea nocturna pentru migaleli mii. Ultima data cand a plecat trei nopti barbata-miu am vopsit toate usile din casa, ce mandrie.

Am trait vreo doi ani asa cum am vrut, trezindu-ma la cinci dupa-masa. Cand am iesit din experienta (complicata, de altfel), o prietena foarte rationala mi-a zis: arati mult mai bine decat anul trecut.

Ma duc sa dorm.

Din Bucovina: "Vasile, ce faci?.

Dormeam, ma.

Pai cum asa, te culci treaz?"

Ce m-a emotionat

Povestea unui cantecel de-al Elvirei.

Unul pentru bebelusi, despre partile corpului.

O intreb intr-o ora de unde e, in mod normal sunt traditionale catalane pe care le pot cauta ulterior sa ma familiarizez cu textul etc, asta avea alta melodie si aer.

Ne spune ca l-a adaptat ea, dintr-un film clasic francez din anii '70, in care o tanara baby-sitter ii canta asa copilului de care are grija, incercand sa ozonizeze durerea ca si-a lasat propriul bebelus singur in casa pentru a putea lucra.

Ce s-a inrourat Elvira dezvaluind sursa.

Nu

Din seria "Si eu eram o mama excelenta inainte de a avea copii":

Heruvimul meu auriu si carliontat s-a transformat peste noapte intr-un ionescian declarat.

Vrei calare sau pe jos?

Nu.

Ai mancat supa?

Nu.

Mergem dupa Ana?

Nu.

De-ar fi numai asta...ma priveste pe sub sprancene, metalizeaza buzele si ma fâsâie ca un motan zgândarit, dupa care ma impinge/ bate apasat.

Vreau dulceata mea de bebelus inapoi, ala care nu stia inca faza cu eu nu sunt tu.

Dupa ce am terminat peregrinajul cotidian si ajungem in sfarsit la ultimul popas, puiul pentru supa, sunt complet depasita de situatie, abia pot sa-l mai stapanesc sa nu se infiga-n rotisor. Vanzatorul ma dojeneste indirect pentru indulgenta, bagand nota autoritara: domnisorul sa se urce in carucior, flacaiandrul asta care ieri statea lipit in brate sa fie cuminte bla bla bla bla. El nu stie ca avem in spate zeci de minute in magazinul cu detergenti si rafturi colorate, aprozarul, brutaria si parcul cu proprietari de tentatii la fel de atosi ca baiatul meu.

Sa-i dea Dumnezeu curand nepoti, ca repede mai uitam!

Vorba unui psiholog, care ar putea fi in egala masura vorba unei prostituate: "Strada e grea".

Totusi, oare cum fac altii de le stau odraslele infofolite pana-n dinti in carucior fara sa cracneasca, ai mei n-au stat veci impasibili, ca sa nu mai zic de dormit. Undeva am dat-o-n bara. Mai cercetez.

Imi iubesc condurii

Puénting

Mi-am facut blog ca sa scriu intrarea asta.

Se numea asa inainte sa aiba nume locul ce urma sa o gazduiasca.

Nici pana azi nu stiu cum sa pun in cuvinte ce as vrea sa stea sub titlu.

E un termen in spanglish. Inseamna exact ce arata imaginea.

Cred ca ar trebui sa incep spunand ca e o lectie pe care am invatat-o foarte bine: cand depind altii de tine nu mai poti sa-ti permiti senzatii tari, de genul sa mori un pic, sa patesti ceva, sa sari de pe sine.

N-as putea spune ca mi-am facut de cap, mai degraba m-am aruncat cu capul inainte.

Si busitura n-ar durea mai mult decat de obicei, daca n-ar fi fiindca tragi dupa tine pe cei mai dragi, aia pe care n-ai vrea sa-i vezi nicicand suferind, d'apoi sa-i faci tocmai tu sa sufere.

Cand aveam bebelusi mici si a trebuit in rare ocazii  sa ii las cu altcineva, nu mi-a placut mai niciodata cu cine ii lasam. Intre ameteala hormonala a lehuziei si dezorientarea de mamifer fara prunc, bantuiam pe strada repetandu-mi: nu am voie sa patesc nimic, depinde de mine cineva.

Undeva in primul an de maternitate dubla n-am mai avut vreme sa ma gandesc la ce mi se intampla, cei ce depindeau de mine ma cereau intensiv.

Si acuma, de la distanta timpului, cred ca singuratatea m-a durut. Nu cea fizica, cealalta.
Socrella: "Las' ca te descurci tu, toate s-au descurcat";

Maicuta: "Esti nebuna, nimeni nu face ca tine, tu chiar crezi ca celelalte fac asa cum spun, fii serioasa";

Barbatul: "Coboara asteptarile";

Tata: "Pfui, eu cum puteam cu trei!" (?!) Care trei ca eu aveam opt ani cand s-a nascut sora-mea si zece cand frate-miu, mi-am petrecut intre 8 si 18 ani jubiland de fericire cu ei doi.

N-am mai putut, cu exigentele Craciunului, cu toatele. Am facut o boala foarte interesanta (si foarte dureroasa), un ZZ, ca o petala cat unghia langa sanul stang. Care m-a tintuit la pat doua saptamani inainte sa o somatizez, urland de migrene inexplicabile la ora fixa.

Si dupa aceea am invatat de la viata ca mama nu are dreptul sa planga, sa oboseasca, sa o doara, sa nu fie atenta pana unde i se intinde coarda, sa moara, sa devina neoperativa, caci pe langa neajunsurile directe, ii trage pe cei ce coboara din ea dupa ea, in cadere.

Herpesul zoster le-a dat varicela alor mei, intai fetei, apoi baiatului.

M-am crucit de invinovatire, de durere, de suferinta lor. Acum partea fizica mi se pare anecdotica, la urma urmei e o boala a copilariei deloc periculoasa, doar incomoda.

Stiu bine ca rostul ei era sa ma puna pe ganduri.

A fost ca un aviz, ca o mustruluiala.

Ii multumesc medicului care mi-a spus ca noroc ca le-am dat-o eu, cine altcineva mai potrivit.

Si lor ca au trecut cu seninatate peste zilele scarpinatoare.

Si sunt mandra ca ma simt mai bine in singuratatea mea care incepe sa fie minoritate, ca e o alegere, ca stiu ce e de partea cealalta si nu cred ca as fi mai intreaga afectiv, moral, dimpotriva. Ma bucur sa vad ca parca nici ceilalti nu mai arunca asa comentarii in vant, c-or fi vazut ca ma dor la ficati. Am mai si coborat din (auto)exigenta, desi imi prinde bine oricand un umar la cele trebi lumesti.

Si ii multumesc persoanei care ma intelege ca nimeni altcineva pe lumea asta, caci priveste cu mine prin ocheanul meu, surprinsa si fermecata de diferenta.

Dupa bureti

Iubesc poza asta, se cheama: Fluierand a paguba.

Bibliografie ca sa tii Nordul

• Françoise Dolto, am citit-o in adolescenta, au ajuns cu mine pana aici nu stiu cum doua carti de-ale ei, le-am recitit prin 2007;
• Laura Gutman, mie mi-a placut asta;
• What Mothers Do;
• Under Pressure;
• oricare a lui Michel Odent;
• Asta am citit-o in saptamana 39, m-a ajutat cat 20 de ani de viata. In editia spaniola apare scrisa de doua autoare.

Blu-Tack 2

Catre tata-su: Mama nu stie de unde sa-mi cumpere blu-tack. Aiurea, e santaj catre el, eu nu i-am zis ca nu stiu, doar nu i-am promis vreo data.

Tu stii, langa scoala este un magazin unde a cumparat Teresa pentru noi, acolo mergi tu cu mine intr-o zi sa cumparam.

La libraria aia din fata?

Nu, la enganxaderia. (in adaptare: lipicitoria)

Tita

Autobuz.

Ti-ta.

Nici nu discut, ca-mi face un circ de nu ma vad. Ii dau si gata, solutia cea mai discreta.

De pe scaunul din spate, un domn la vreo saizeci de ani vorbeste ca singur: "Tita. Asta-i somniferul, nu?"
Ii raspund fara sa gandesc: "Somniferul, anestezia si Prozacul".

Al treilea copil

Am crezut ca daca-mi fac blog multe din gandurile care-mi vajaie prin cap in timpul din limbul adormirilor o sa se depresurizeze cumva, si-o sa profit iar de miraculoasele efecte hormonale ale tzatzei, iubirii & co, ca pe vremea cand aveam bebelusi de doua saptamani si adormeam bolovan langa ei inmarmurita de indragostire.

Am crezut ca daca scriu asa, aleatoriu, incalcit si dezechilibrat, o sa compensez in linearitate emotionala, o sa fiu mai coerenta in viata exterioara.

Pe naiba, acuma ma trezesc preocupandu-ma pe tot parcursul zilei despre ce si cum am scris, de ce am scris textul nu stiu care in momentul ala atat de neinspirat, despre cand sa-mi fac vreme sa scriu despre asta, despre daca exista cuvantul "descomunal" in romaneste, cine stie ce greseli de neiertat am putut sa produc, si mai rau, nici sa nu-mi dau seama pana saptamani mai tarziu ca nu e corect asa.

E ca un tamagochi care aparte de a fi online, mai sta si pe hard-ul meu, rotindu-se in gol iar si iar. Trebuie sa am grija de el/ de mine, sa-l hranesc (si pe asta), ma suge mintal exact ca astilalti doi.

Fetele care au trecut prin experienta o sa priceapa expresia: uneori ai senzatia fizica de creier aspirat, odata cu laptele.

Fiecare primeste ce merita. Cum atat de mult imi placea sa despic firul in paispe, am primit cadou minute mii in care sa ma pot gandi la ce vreau.

O medie de doua ore zilnic (nu m-a iertat nici o zi niciunul) timp de mai bine de patru ani da timp pentru multe deliruri interioare.

Cel mai frustrant e ca, de cand mi-am facut blog, mereu imi vin idei stralucitoare in timpul in care nu ma pot misca din pat. La vremea verticala au disparut complet, rasar doar fraze ciuntite si penibile. Si ce bine le legam cand eram legata de tzatza si de pat.

In imaginarul meu, blogul asta cu titlu frivol (dezacordat in ultimul timp de cateva note grave) e ca un port maritim, o glosa a vietii duble a capitanului: viata terestra, care incepe undeva dincolo de port, si viata pe mare: fabulatorie, imaginara, interioara, fluida, ancorata partial in locul asta.

Tin sa fac un plan al zonelor portuare, delimitate pe digurile si cheiurile si plajele artificiale special amenajate:

• zona de cargo, grea, cu tonelaj impunator, rezistenta, intr-un fel ratiunea de a fi a portului: maternitatea, declicul care a provocat nevoia de a pune in cuvinte ocupatii si preocupari;
•  zona de marché en gros, cotidianul colorat, in fierbere continua, fara alta relevanta ulterioara decat cea de jurnal: lunile si anii care trec peste prunci si progenitoare, pozele, textele despre gangureli, limba, muzica, serbari, sarbatori si sarbatoriti;
•  zona de containere, omologate dupa normativa ISO: amintirea in containerele ei translucide, lasand uneori sa se filtreze dinauntru si dinspre inafara reflexe ingeresti de lumina difuza, prezentul in continentul lui reciclabil pentru mai tarziu sau pentru alte utilitati paralele, nehotararile, bajbaielile si stangaciile in containere facute din rafturi, bucuriile in containere de lemn, carga toxica in incaperile etanse, stocate inevitabil tot in port;
• zona de cimitir industrial: deseurile (durerea, frustrarile, renuntarea);
• zona de douane: autocenzura;

Ma incalcesc destul in portul meu, si credeam ca dimpotriva, ma va depana in fluiditate, coerenta, trafic mintal rarefiat. M-am inselat.

Scrisoare deschisa ei

Ea: fata mea, sau prietena/perechea/sotia baiatului meu, atunci cand vor avea nevoie de ajutor si nu vor sti pe unde sa iasa la liman.

Intrarea asta vrusesem s-o scriu in septembrie, dar mi-am innodat degetele.

Bineinteles ca voi fi extrem de ocupata. O sa fac tot ce-mi trece prin cap, o sa am o agenda de nebuni, intre tai-chi, pilates, inot, rusa, sesiuni cosmetice, cafele cu prietenele, salsa, shopping, escapade misterioase à la Catherine Millet, pe mine sa nu ma-ncurcati.

N-am timp de voi si de scancetele copiilor vostri, imi traiesc in sfarsit viata asa cum vreau (si merit).

Mai mult, va anunt de pe acum: o sa dispar din peisaj unde si-a-ntarcat dracu' copiii, n-o sa fiu de gasit nici cu gps-ul de la N.A.S.A. Si daca intuiti unde am tulit-o, foarte bine, stiti ca nu ma puteti deranja.

Dar, si aici vine minuscula doza de modestie si distanta, sper sper sper din tot sufletul sa pot sa ma abtin (sau macar sa-mi amintesc) sa ciripesc cat sunt de ocupata, cate lucruri fac intr-o zi, in ce ritm trepidant traiesc.

Mi-s dori sa invat macar asta de la viata.

VBAC

O prietena "virtuala" a trait un VBAC intre aseara cand am vorbit cu ea si azi.

Cand mi-a scris acum cateva saptamani ca abia asteapta sa nasca fiindca e din nebunele care viseaza la durerile facerii, am stiut ca va reusi, in tara, la o distanta mica intre cele doua sarcini, cu toti impotriva. E de-a mea. Acum vreo luna am vazut a nu stiu cata oara cat de puternice sunt retelele de femei, cum acelasi sentiment poate pune laolalta fete din medii sociale, culturale foarte diferite, cum in cuvinte dureros de simple coincidem toate.

Sunt fericita pentru ea ca pentru mine, si pentru bebe si mai mult, caci o mama bine in pielea ei fericeste pruncul.
Am tot vorbit cu ea saptamanile astea, cat de tanara, la varsta ei eu inca mergeam lipita de cladiri, cat de capoasa si citita, atoasa cu toti. A putut, ca noi toate.

Ce iubesc in cartier

Ca inainte era un satuc lipit de metropola.

Ca pe strada Joan Blanques este o academie de engleza care se cheama John White.

Provincialismul locuitorilor.

Petrecerile de pe Carrer Argentona, la fiecare doua luni vecinii isi fac de cap in mijlocul strazii organizand o masa de sezon (fideuà, bureti, fasole, paella, calçots), cu dans, bingo si cafea pana seara.

Merceria pe care am gasit-o acum opt ani pe strada mea, cu proprietara iesita parca dintr-un scenariu. A disparut in mai putin de un an, era de asteptat.

Bodega lui Manolo, numita Bodega Manolo. Manolo insusi.

Parintii lui Manolo, revelatia anului 2010, bucuria pe care mi-a dat-o prezenta lor, sunt vecinii mei de dedesubt.

Ah, iarasi, ca sa nu ma repet, scriu Cafè Flanders, unde le spéculose vine de chez soi, unde gasesti hoegaarden si vezi anotimpurile trecand. Ai putea trai in mijlocul ei, nu-ti lipseste nimic.

Ascutitorul de cutite care trece pe strazi cu roata de ascutit, fluierand ca sa-si anunte prezenta si serviciile.

Vanzatorul de butelii de aragaz, care bate in butelie ca sa stim ca distribuie. Asa ceva n-am pomenit acasa din anii saptezeci.

Papucarul (ala rapid, tot invitandu-ma sa revin maine) care s-a intimidat teribil luni cand i-am spus evaziv ca ma bucur ca il vad, dupa ce a stat in analize suspect de cancer de prin iulie.

Vecinii secreti pe care o sa-i fotografiez.

Casa Fuster, am bagat de seama ca-i place si lui Woody Allen, vine din cand in cand sa faca jazz.

Vizavi de Casa Fuster si un pic mai sus, cel mai frumos balcon cu vitralii din toata Barcelona. Il rateaza toti turistii care urca spre parcul Güell, caci stau in autobuz cu nasul bagat in ghiduri.

Plaça de la Virreina, se danseaza swing in fiecare ultima duminica din luna.
Vicioasele alea mici de la Pastisseria Bonet, o schija inalta si bruneta cu pielea de portelan dantelata cu tatuaje nelinistitoare si cealalta blonda, pin-up de un metru cincizeci, cu botinele ei sexy.

Totul. Imi place cartierul meu, m-as simti straina in Eixample, sau oriunde altundeva. Daca ar fi sa aleg, raman cu Gràcia.

Septembrie

A fost atat de greu, incat de cate ori urc cu caruciorul cu copiii pe Joan Blanques, ma gandesc la asta: cum de-am putut. De-acum inainte, voi asocia Joan Blanques cu luna septembrie, cand ma urcam dinspre piata-parc John Lennon spre casa, cu ei doi extenuati, flamanzi, satui de a fi amagiti ca am stat sa ne jucam, cand de fapt evitam sa intram in casa.

Barbata-miu imi zisese sa o iau ca pe un servici, trecerea prin greul asta. Consider ca am intrat de cateva zile in concediu, ca mi-am incheiat misiunea pe postul asta.

Nimeni din cei carora le-as explica n-ar intelege. Doar pruncii mei au trait pe pielea lor timp lung o situatie anticopilareasca, caci era o preocupare continua sa nu faca aia sau ailalta, respectiv nimic. Am fost o mama stramba lunile astea, si sper sa reusesc sa repar.

Deocamdata incerc sa ma repar pe mine. Cum. Lasandu-ma sa traiesc fara grijile pe care le aveam acum doua saptamani: casa impecabila. Imi dau voie sa ma balacesc in dezordine, sa nu mai imi fac griji sa bag tot ce e personal prin dulapuri.

Am mai invatat - a cata oara - ca in momentele cele mai grele, la ora adevarului, esti singur, singur cu adevarat, nimeni nu te poate ajuta, nimeni nu poate muri in locul tau, trece prin asta in locul tau.

Am putut, nu stiu cum. N-as repeta experienta veci. Prin august, cand miroseam ce ma astepta, am vrut sa dispar din peisaj, sa ma ascund o vreme cu copiii, acasa la mama. Al meu nu m-a lasat, si acum trei zile mi-a zis: nu oricine poate rezista.

Dupa delirul cu toate detaliile perfecte, am nevoie sa stau in casa traita, cu harmalaie si toate alandala. Ma oblig sa le accept, sa-mi scot reflexul ordinii din cap. S-a terminat, putem trai normal in casa.

Fizic, si nu numai, cred ca imi permit prabusirea. Saptamana trecuta inca m-am tinut tare, de cateva zile hoitul m-a lasat balta, nu mai pot juca. Caut asternut sa ma intind.

Fobii

Nu am.

O sensibilitate la lumina, inca din copilarie, ma orbeau diminetile, zapada, soarele intens. Traiesc in penumbra, reusesc sa deschid ochii. In Paris, cand lucram la sapte dimineata cu trei barbati superbi, ma asteptau mereu cu cea mai aromata cafea de inalta concentratie. Si se vorbeau sa se sperie de mine in fiecare zi. Lucram pana pe la unsprezece cu ochelari de soare, cand incepeam sa par mai lucida.

O stare de disconfort in parcarile subterane, ma sufoca lipsa ferestrelor, aerul incins, timpul mort, uratul.

Din nebunia asta care s-a terminat in octombrie am iesit un pic atinsa, cred: am mereu senzatia tampita ca-s plina de funigei, de panza de paianjen, pe fata, prin urechi. Afisul de la gradinita fetei despre scoala plina de paduchi nu ajuta, nici conversatia despre purici de saptamana trecuta. Intr-o noapte am visat o amanta vopsita blonda plina de paduchi, dormea intr-un pat si-i vedeam capul plin de paiete vinetii care erau glinzoabe miscatoare, un cosmar in toata regula. Plus corpul meu plin de insecte mici alergand peste tot. Intre funigeii de peste zi si scarbosenia asta de vis, cred ca am stat douazeci si patru de ore dand din maini.

Astept sa-mi revin pe linia de plutire.

Fiica-mea avea pe la doi ani (acum s-a mai linistit) o spaima difuza de gaze zburatoare.

Intr-o vacanta de vara la bunici m-am trezit noaptea ca aveam o urechelnita...desi ne puneam vata in urechi de cate ori dormeam in fan in sura, in casa nu era prevazut.

Ochii

Ai vazut si tu documentarul ala in care ni se arata in cateva secunde cum e viata unei flori sau a unui fluture, de la tulpina verde, mugure, boboc, floare pe toata pirueta, ofilire?

Asa am trait acum vreun an trecerea timpului peste mine. Intr-o buna zi am simtit cum imbatranesc, in secundele alea interminabile mi s-a pus stampila pe ultimul cincinal.

Ochii au primit medalia. Dintr-o data - cum altfel, intr-o dimineata - am simtit un laser cu mii de intepaturi precise si foarte iuti pe pielea pleoapelor, ma durea panza fina de pe ochi ca un atac de insecte minuscule incarcate de cruzime. In fata oglizii am vazut reportajul pe pielea mea: in sapte secunde m-am umplut de riduri, semnul tuturor noptilor dantuite.

N-am fost deloc la chefuri cand eram tanara. Nu ma plang, am recuperat cu varf si indesat.

De cand am vazut creponarea asta in oglinda am inteles ca toate cremele din tinerete erau o tampenie. Acuma da, sunt justificate.

Babesti

Sunt obosita. Am ramas destul de busita dupa bolirea de la Craciunul trecut, inca nu mi-a disparut senzatia de carapace de testoasa de pe omoplatul stang, ca o palariuta pusa pisicher pe schinarea catarului din mine.

Variaza cu note adaugite, depinzand de zi: uneori parca as avea clavicula rupta, alte zile mi-e tot umarul amortit, dar punctul ala ca un crater ars ramane cumva necrozat, nu stiu cum sa-l alint sa treaca.

Plus stralucirea ascutita a cuiului din craniu. Uneori dipare ca o naluca, vreo luna chiar crezusem ca scapasem, pfui, in septembrie s-a intors.

Am nevoie sa dorm o noapte singura, eucaliptul din mine s-a trezit ieri cu totul rasucit: chilotii, camasa, sanii, trunchiul de picioare. Cer cinci minute dimineata pentru mine, ca sa pot sa-mi intru-n piele, nu e de putoare ca ma ridic ultima din pat, am nevoie sa ma gasesc, sa stiu ca trupul imi apartine, ca nu trage nimeni de el. Uneori am o anestezie pe toata partea stanga, o sa incerc sa-mi schimb orientarea.

Urasc diminetile.

Apâ

In trei zile a trecut de la apa/agua la racnitul apâ. Degeaba mai incerc sa-l corectez, apâ apâ ramane.

A inceput sa zica si numele colegilor sora-sii, Eriiiiiic (strigat exact ca bunica copilului), Marta (cum poate), Paula (asta sunt eu) si Toni. Ana e Ana.

Si titi a devenit tita, impertinent. Tita!

Blu-Tack

De cateva zile imi cere sa-i cumpar blutage, imi inchipuiam ce e.
Am gasit-o la frigider luand din branza topita bumbuti de surogat de blu tack pe care ii lipeste convinsa de mobila, ca sa-si poata expune desenele.
Ca de obicei, adultul e de vina.

Tandem

Am gasit asta scris acum mai putin de o luna, nici nu ma recunosc, simtul umorului:

Draga mea,

Nu stiu ce sa-ti zic, privit din afara si la prima impresie, pare ca ai o problema de logistica. Nu ma bag sa-ti dau nici un sfat, stii cum e cu cate bordeie atatea obicee, doar incearca sa vezi ce-ti poate fi de folos in cazul tau:

In primul rand tu ai doi bebelusi, al tau cel mare e mult prea mic pentru a putea sa te organizezi cu el asteapta-ma juma' de ora ca o adorm pe sora-ta si acus vin. E prea mic.

Daca pentru tine e destul de mare incat il vezi capabil sa stea in camera lui, dar in acelasi timp te vezi depasita de evenimente, poate ar trebui sa intervina altcineva (ideal tatal) sa ii faca incalzirea de adormire seara, ca tu sa te ocupi de cea mica. E de preferat decat sa-i dai laptele tau celei mici in biberon (parca asa am inteles, asta e cam aiurea). Nu cred ca ai dat doi ani tzatza de la sursa celui mare ca s-o stalcesti acuma cu biberonul pentru cea mica. Biberonul cu laptele tau e o solutie pentru cand lucrezi, pentru cand ti-a fost imposibil sa dai piept, nu e cazul tau din cate vad.
Sa-l tina tata-su de vorba seara cu o poveste etc, pana poti veni tu cu el.

Daca in schimb, accepti o situatie clara: nu e atat de mare cum credeti cei care l-ati pus in camera lui, ci, date circumstantele (trebuie sa-l adormi la san etc) e inca un bebe, solutia e practica si drastica: tu si ei doi intr-o camera. Daca il tin tatanile, tatal cu voi, daca nu, in alta camera. El e deja marisor, poate dormi singur.
Dincolo de glume, dormitul cu copiii se face si din simt practic. Tu crezi ca eu as fi rezistat sa ma plimb dintr-o camera in alta? Fie si dand biberon, e mai simplu asa. Nu stiu de fapt daca baiatul se mai trezeste si noaptea, banuiesc ca da, macar o data, parca asa se intelege, ca esti stresata sa nu se trezeasca in acelasi timp amandoi.
Iti spun cum am facut eu, poate ajuta: toata Scandinavia si multe alte parti folosesc ceea ce se cheama un patut-atas, patutul de copil legat de patul adultilor. Eu nu mi-am luat un patut special, ci am scos zabrelele de pe o parte si am pus patutul lipit de perete, apoi patul nostru. Acolo a dormit fata cu doi ani jumate, lipita de noi, pana s-a nascut baiatul dormea intre noi in pat, baiatul i-a luat locul. Concluzie, un copil intr-o parte, unul in alta si tu te imparti cum poti: adormi bebe mic, faci un masaj in acelasi timp la cel mare (neaparat perne bune pentru tine pentru tot spatele) si cand adoarme bebe te intorci inspre cel mare. Macar nu trebuie sa te deplasezi ca o stafie. Ce castigi cu asta: bebe mare te are un pic aproape, eviti urletele caci un masaj sau o mana pe piept calmeaza, un cantecel inganat tampeste pana adoarme.
Incearca sa eviti cat poti sa-i zici asteapta ca sunt cu asta mica. Eu spuneam mereu: acum nu pot sunt ocupata. Retine: SUNT OCUPATA, un moment, niciodata stai ca tu esti mare, ea e mica.
Doi ani e o varsta cand sug ca descreieratii, e ca si cum li se scurge toata viata prin asta, e crunt. Calmeaza-te, e ultimul zvacnet, inainte de stingere, niciodata n-o sa mai suga cu atata forta ca acum. La tine se multiplica cu revenirea cantitatii de care baiatul profita, cu venirea in casa a sora-sii care il afecteaza, cu totul: e si mai si decat daca ar fi fost doar fiindca la doi ani sug asa, incearca cumva sa nu-l respingi, stiu e foarte greu.

Ce-as face eu: as pune baiatul in pozitia lui de dormit la san, si fata pe deasupra ta, ea e mica si incape si nu te apasa, cateva saptamani pana se calmeaza baiatul poate iti foloseste asta. Si clar, eu as alege sa-i pun la somn in aceeasi camera cu mine, asta sigur, altfel as innebuni cu plimbarile si stresul cu deplasarile.

Te inteleg perfect cu "Insa statul prelungit la san ma consuma foarte mult, atat fizic, cat si psihic".
Stiu exact ce ai vrut sa spui, nu esti singura. Te inteleg. E extenuant, e alienant, senzatia ca nu ai identitate fizica, trupul nu-ti apartine, timpul, minutele si orele petrecute adormind copii, fara sa poti citi o carte, mintea care despica firul in patru multiplicat cu patrusprezece. Sunt lucruri care sunt prea intime ca sa fie spuse pe aici, doar vreau sa-ti spun ca stiu prin ce treci. A fost o epoca in viata mea cand imi petreceam toata ziua adormind cand pe unul, cand pe altul. Era foarte tare faza. Si cand imi auzeam prietenele cu povestile lor profesionale, cu viata normala, parea ca n-am scapare.

Cel mare merge la gradinita, sta cu el in afara casei cineva care sa nu fii tu? In curand va avea nevoie sa respire un pic si altceva decat aerul dintre voi trei, ii prinde bine o iesire scurta.

Nu iti pot spune mare lucru, doar ca sunt doua drumuri, esti intr-o rascruce: ori il consideri mare si incepi sa-l ajuti sa adoarma cu ajutorul cuiva care n-are tzatza, si tu mergi doar in ultimul moment, daca mai poti (multe nopti n-o sa mai ajungi, caci ba s-a conformat, ba a plans intr-atat cu tata-su dupa tine incat nu se merita sa-l mai intorci la tine), ori, drumul doi: accepti ca e inca foarte mic, ca adormitul cu tine il calmeaza si accepti realitatea crunta, dar practica si mult mai simpla: ii adormi pe amandoi in acelasi loc, se molipsesc cu respiratia, iti aud amandoi vocea in acelasi timp, poti intinde o mana daca nu o tzatza la cel mai napastuit, incepi sa fii mama caracatita, nu mama calatoare.
Tu alegi, ori te plimbi din loc in loc, ori te perfectionezi in abilitatea extremitatilor. Eu sunt capabila sa-mi acopar cu patura tot neamul cu ajutorul piciorului, sa dau tzatza, sa fac masaj fetei cu mana stanga, sa-i fac din ochi barbatului ca ne mai intalnim noi pe traseu, ca noaptea-i lunga si avem certuri de incheiat, si sa vorbesc la telefon cu sora-mea sa ma trateze frumos, ca numai eu stiu prin ce trec. Toate in acelasi timp.

Nu dispera. Sa nu ai regrete, situatia pe care o traiesti ai ales-o tu, in oarecare masura. Peste o vreme o sa-ti fie dor de clipele astea. Nu ma injura, e purul adevar.

Texturi si parfumuri

Grinzile acoperisului casei sub picioarele desculte: calde, lucioase, netede, bune, acoperite cu praf fin. Nobletea lemnului, asortarea perfecta cu talpa mea goala, aproape facand ventuza de bine ce se dau una pe alta, barna si talpa.

Fuiorul bunicii pe care il dansa mana ei iute si uscata, vrajindu-l pana a scoate din el un fir aspru, fin si foarte rezistent. Fusul splendid, lucios si jucaus de atata trebaluire, forma perfecta.

Piatra ponce de acasa, trainica pana la a trezi ura din noi. Neschimbata de-a lungul anilor. La mintea de acum incep sa cred ca era facuta din ceva transgenic.

Sticlele de lapte din anii optzeci: clinchetul lor dimineata, goale si apoi pline, dupa coada pe ger napraznic. Uneori inghetate si chiar pleznite.

Pielea pistruiata a lui Grumazeasca, cu parul roscat si starea intriganta de gravida cu respiratia sacadata de efort.

Paltonul mamei, de parca toata tandretea din ea s-ar fi ghemuit in paltonul acela mirosind atat de bine a curat, a cald, a limpede, a lumina. Valurile in care cadea si intrebarea ei, inainte de a iesi pe usa: Am ceva pe palton? N-am priceput niciodata de ce ma intreba asta, nu vedeam nicicand nici o scama amarata.

Clatitele cu dulceata de cirese amare de-acasa de la Flori, aproape transparente, vinetii de la cirese, facute dintr-o compozitie complet diferita decat a noastra, pareau dantela filigranata, nu clatite.

Camasile lui cand ne vedeam in Lille, toate din aceeasi tesatura, usor de calcat, atat de desuete.

Paturile aspre de lana, imposibil sa faci ceva cu ele, eventual un peeling agresiv.

Teaca din piele in care punea bunicul piatra cu care ascutea coasa. Faaarsht.

Manerul galetii de la fantana, pe care o lasam sa coboare liber, impregnand in palma mirosul de metal rece.

Pietrele de rau, lunecoase de mâl sau matasea broastei.

Firul de taiat mamaliga, rigid ca facut cu apret, infasurat intr-una din balamalele ferestruicii ca de turta dulce.

Rumegusul de pe la casele celor ce lucrau in lemn: carlionti de rumegus de calibre si variatii mii, aroma intepatoare.

Penarul bestial al Loretei Silvas, atat de burdusit si de lucios, bine intretinut, demn de invidie.

Pielea lui care stralucea si ma tinea nopti intregi cu ochii holbati, ca o sezatoare de milioane de licurici, fara sa pot lipi geana pe geana de teama ca se poate topi.
Bulbucii unei furtuni varatice, contradictorii, grei si spumanti laolalta.

Paracioasa

Maica-mea, catre nepoata, smiorcaindu-se:
Eduard m-a batut...
Fata mea, incepand sa planga si ea:
Si de ce nu-i spui lui mama?

My It Bag

De la bunica paterna am mostenit o doza buna de testosterona.

Si talentul sa ma bag in mijlocul valtorilor celor mai namoloase, sa fiu mereu in ebulitie emotionala, sa-i trag pe cei din jur dupa mine, sa-i incurc in lianele pe care le duc agatate din cine stie ce poveste rocambolesca, tot eu sa-i deznod si iar sa-i leg, sa-mi storc mereu camesa de pe mine intr-o continua rasturnare de situatie - citeste stare sufleteasca.

Din oficiu, imaginea de bunica e asexuata, insa bunica de care scriu era mai ales barbata. La cealalta materna sesizam razlete tuse feminine: i-am vazut uneori coditele gri fine, impletite si rasucite ca o coronita, avea pasiunea tulpanelelor, acum am aceeasi sani ca ai ei, mirosea cald si cunoscut.

Dincolo de pasul iute si sec, de barbat, de forta emotionala si fizica descomunale, de fizicul neutru (nu am vazut-o veci jeluindu-se de nici o durere muiereasca, nu stiu cum are sanii), de puterea vrajitoreasca de a ne strange pe toti din familie si de a ne risipi ca intr-o furtuna electrica in aceeasi fraza, avea ceva innebunitor de feminin, care e obiectul textului acestuia: poseta.

Inconstient, de aproape treizeci de ani, caut acea poseta: din lac negru ametitor de frumos, numai gandindu-ma imi vine sa lesin de puterea amintirii, ca un trapez cu baza spatioasa, cu lateralele protejand concav pliul pielii, cu toata acea parte de sus a trapezului pe care n-am reusit s-o gasesc asijderea in nici un loc pana acum: metalica pe amandoua partile, suprapunandu-se intr-o inchizatura din acelea cu doi bumbi, si ei argintii, destul de mari. Uneori gasesc inchizatura si ii lipseste forma, alteori tipul de piele din lac sau un detaliu din toarta ori cureaua ei, niciodata toate impreuna.

Nici nu ma simt in stare sa descriu poseta asa cum e ea in imaginarul meu feminin, stiu doar ca de-as vedea-o mi-ar fulgera inima.

Sunt pe zi ce trece mai optimista: de cand se reinventeaza "doctor bag" si modelele anilor cincizeci, simt ca in oricare din zilele astea o s-o vad expusa, fara preaviz.

Sau, ceva mai complicat: as putea s-o sun pe proprietara. Dac-o mai are? Oh, nici nu indraznesc sa ma gandesc, mi s-ar opri respiratia la telefon.

Adevarul e ca mi-e cumva frica de ea. Nu stiu de ce, toate femeile din familie o evitam, fiecare din motive puternice si intemeiate. (mai putin una din nurori, care se intampla sa fie maica-mea.) Si, compensatoriu, o adora toti barbatii. Cred ca, in ce ma priveste, refuz sa ma uit in oglinda.

Vulturoaica, masculina, castratoare, puternica, niciodata obosita sau fragila, generoasa in iubire pana la sufocare, infantila, fara reactie la durere, autosuficienta, teatrala, solitara, in capul turmei.

Sunt ca ea.

Imi mai lipseste poseta.

Eggs & bacon

Diferenta dintre a participa si a te implica: in scrobul cu slanina, gaina participa si porcu se implica.

Primele cuvinte

Scriu pentru mine, imi cer scuze ca sunt atat de fara sare.

In afara de mama a-na papa pipi de mai demult.
Acum vreo doua luni era totul laka-laka. Ne intelegeam perfect, el zicea la tot laka-laka si noi dupa el laka-laka, ne mai si zambea autoironic.
A inceput acum cateva saptamani cu acarrrrrr, strident. Pana la urma ne-am dat seama ca avea mai mereu de-a face cu cererea de a deschide: o usa, o cutie, tot ce se poate deschide.
Intr-o dimineata ma pregatesc sa iesim, ii spun ca plecam si ca de obicei se urca singurel in carucior si ma asteapta mandru sa culeg: cutia cu grisine, dodotul, apa, schimburile de haine, gunoiul, ochelarii, portofelul, cheiile, papucii lui si ai mei (da, inca iesim desculti din casa asa cum inca ne pieptanam in lift si ne machiem pe strada si ne incaltam doar cand e pericol iminent de coborat din carucior, deocamdata n-am ajuns sa batem trotuarele desculti à la Kate Moss). Repeta rugator, apoi disperat acau acau acau, eu continui maratonul miilor de detalii pe care trebuie sa le iau ca sa putem iesi odata din casa. Imi zic, bleah, acau, auzi-l si pe asta, o schimbat acarrr pe acau fara pic de mila. Ajung in fata lui, incarcata ca un brad de Craciun, se arunca pe mine aratand cu degetul, cu lacrimile curgand deja: a cau!
Mi-a cazut cerul pe mine: imi cerea la clau, cheia, sa se poata juca linistit la broasca usii, pana termin eu tevatura.
Iart-o pe mama, ca e dusa!
Dupa episodul asta foarte intim a invatat sa se exprime mai bine. Mai bine pentru cele optsprezece luni ale lui inseamna mai usor de inteles pentru tontii astia care il inconjuram. Solutia pe care a gasit-o: sa zica tot (alea trei vorbe pe care le stie) de doua ori, in doua limbi.

Si ma lasa gura casca:

acoló - allí/aquí

a cau/cheia. Zice bine si razand cu toata strungareata, ca a vazut ce-a patit.

agua agua/apa. La perechea asta mi-am dat seama ca setea l-a impins sa se faca inteles, sa se exprime bilingv.

Mai zice:

na-na-na - banana

ansias (gràcies)

papi/mami. Nu stiu de unde le-a scos, ca fata nu-mi zice mami, el din mami nu ma scoate in ultimele zile.

titi. abia astept sa zica romaneste, titi suna cumva diminutiv...

mniam mniam. Toata ziua face mniam mniam. Ba ii e foame, mananca, se uita le tv cum fac altii mancare, ba se joaca la bucatarioara lor, sau scoate oalele din dulapuri.

In afara de vorbit canta. Toata ziua, singur, isi canta cand se plimba, isi canta nani, fredoneaza aleatoriu, aproape in soapta.

Si mai raspunde zii de cate ori pricepe ca e o intrebare, la tot zice zii, cu limba intre dinti.

Ce mi-a luat mintile

Optzeci si una de vizite.

Masculin

Anii saptezeci, sigur eu aveam cel mult doi, una dintre primele prime amintiri.

Langa o tejghea luxoasa, stil kitsch sufocant de vapor de croaziera, cu decor din lemn maro intens, lacuit, diurn dar cumva izolati de restul zilei in interiorul barului cu reflexe albastrii, insotesc trei-patru adulti, surazatori, luminosi.

Si pe neasteptate, mi se strange inima vazandu-l: atat de neinchipuit de frumos si mai ales atragator fara alta explicatie, EL. Pentru tot restul vietii. Dialogul fermecat, inaltarea la nivelul de adult (m-or fi suit pe tejghea?), buclele mele, zambetul, aerul indragostit dintre noi.

Ca un cromozom tardiv decis si inscris in codul meu, sunt sigura ca acea naluca de intalnire fortuita si aproape ilegala mi-a trasat - foarte putin permisiv - area de interes in lumea masculina.

Ca secventa din The Hours in care un baiat se uita de sub masa la rochiile anii cincizeci pe care le poarta fermecatoarele prietene ale mamei lui, sau ca B. care mi-a explicat balbait si imbujorat de ce nu s-ar simti veci atras de o tipa ca alea care il innebuneau pe Gainsbourg.

Mai puternic decat uzul ratiunii. Vine din vremea cand oasele erau cartilagii si prima emotie le conditioneaza pe toate celelalte. Ce vor fi sa vina sau vor lipsi fara mare fast.

Mare

Ca foite subtiri din faina de orez, te desprinzi imperceptibil cate un fir pe zi ce trece.
Mai mare, mai tu, mai departe de mine.
Definitiv, sunt mama de proaspat nascuti. Starea cea mai impacata, mai echilibrata si mai in pielea mea e cea de femeie cu prunc inca nedezlipit in brate.

Ceea ce pentru altele e nerabdare de a trece spre altceva, mai matur, mai cu dinti, mai alergand, mai vorbind, mai incolo, pentru mine e paradisul. Nu stiu de ce, nu stiu cand mi-a fost gravat asa in gene.
Totul dupa devine mai complicat. Simplu e inceputul, la locul lui, perfect, nu ii lipseste nimic.
Am avut privilegiul sa stam impreuna inainte de decolare, pana mi-ai scapat. Sa te aud cu intonatii aduse de la alti copii de la gradinita, cu cuvinte si gesturi si desene si secrete noi e mandrie si bucurie, dar si nostalgia de a nu mai sta langa sufletelul tau.

A trecut ca prin vis.

In ultima vreme ai un suras pe buze, cumva sagalnic, de parca ai sti ceva amuzant si inconfesabil, ma face sa ma simt si mai straina de toata lumea asta a gradinitei. Ce noroc sa stau cu tine pana la trei ani, ce excentricitate aici!

Lectie

Treci la tzatza cealalta, e mai mult lapte.
Stau aici, nu vreau lapte, vreau numai tzatza.

Divina

Bunica are un omofon in catalana, care se scrie bonica si inseamna frumusica, draguta, e echivalentul lui bonita din spaniola.

O nonagenara incantatoare ma intreaba din cand in cand : Ce face....(mereu uita) Divina? Asa i-a zis demult si de-arunci rade juvenil cautand cuvantul si continua sa-i zica asa.

Pana si barbata-miu are fumuri: M-am ajuns: soacra-mea e divina.

Painea cea de toate zilele

Care cu siguranta ar trebui redusa, Ferran Adrià zice ca a slabit vreo cincisprezece kilograme doar reducand sandviciurile-gourmet pe care si le impana in La Boqueria.

Universul meu socio-cultural se reduce la discursul vanzatoarei de la chioscul de ziare, al farmacistului, al celui de la piata, al celorlalte peregrine pe la aceleasi magazine pe care le calc eu...

Brutaria la care merg zilnic e un cuib de hohote de ras. Uneori amare, strambe si mai ales cam verzi. A fost data si la ziar acum vreun an, pe motiv de simtul umorului vanzatoarelor. E cumva doza de umor zilnic. Necesara.

Sunt mereu minim trei vanzatoare, si o coada de cinci-zece, depinde de ora.

Din gagurile brutareselor:

*

Pe asta mi-au zis-o mie: intru complet blocata, cu un lumbago oribil, aveam partea de sus a corpului spre dreapta si de la talie in jos spre stanga, ma simteam si aratam ca trunchiul unui eucalipt.

- Ce ai?

- Ii zic.

- Aaa, la asta se pricepe colega mea, ea a trecut prin dureri crunte, imagineaza-ti cat de tare o durea daca a trebuit sa se lase de sex, si pentru ea asa ceva e ca aerul.

A reusit sa ma faca ca pufnesc in ras, expresia colegei nu avea pret pe lume, ramasese cumva paralizata de ce-i cazuse pe cap fara sa-si caute de lucru.

*

Vanzatoarea: Ia uite-i pe aia, se dezbraca acolo.

Intoarcem capul, toti de la coada, pe celalalt trotuar doi baieti isi dadeau jos gecile.

Ea: Ar putea veni sa se dezbrace aici, nu?

*

Catre o cucoana: Ce-ai patit?

Eh, etc etc (necazuri cotidiene)

Vanzatoarea: Asta e, azi e asa, maine altfel, nu-i asa, tinere? (catre un octogenar de la rand)

Domnul, elegant: Nu eram atent, nu stiu ce-ai spus.

Ea, saltand de dupa tejghea: Asa-i ca-s frumoasa?

*

Vad intr-o zi niste painici minunate, integralo-verzi, original. Cer.

Imi zice: Astea se elibereaza doar cu reteta medicala.

Eu: muta.

Ea: Nu vreau sa ma mai injure nimeni dupa ce am patit cu ala care a venit urland ca s-a cacat pe el trei zile de la painea asta. Si aici era plin de lume. (ca si azi, cand imi dai explicatia asta...)

*

Brutaria plina, vanzatoarea catre o doamna din fata: Cum, tu nu stiai ca eu sunt vaduva? Uite cum sta treaba: eram pe punctul de-a ma divorta. Imi zice o prietena: nu fi fraiera, baga-l in groapa. L-am omorat.

Deja figurile noastre oscilau intre soc, zambet si gura cascata. Barbatii, acuma ca ma gandesc, n-au schitat nici o umbra de suras stramb.

Asa cum iti zic, l-am omorat. Fata mea, care e psiholog, s-a prins la un moment dat. Mi-a zis: Mama, intr-o zi o sa sune la usa politia sa te ia pentru ce-ai facut. Mai, deocamdata, eu stiu una si buna: pe data de 25, in fiecare luna, mie-mi vine pensia de vaduva. De treisprezece ani in continuu, n-au uitat niciodata.

*

Vizavi de brutarie, aprozarul. Strazile sunt atat de inguste, incat se aude tot. Si se molipseste bucuria. La aprozar totul e perisabil in ritm de viata de fluture, de aceea mereu e cineva care creeaza oferte spontane, strigand din mijlocul frunzelor: conopida la un euro, piersici la un euro...

Vanzatorul insira vreo cinci produse, lumea pare ca nu asculta monotonia cantecului.

-Doua avioane la un euro! Ne dezmeticim din morocaneala.

*

O cucoana pretentioasa, catre vanzator: Sunt buni strugurii?

El: Buni ca mine, doamna.

*

Coada enorma, se baga in functie a doua casa de platit, vanzatorul striga: O fata tanara si frumoasa de la coada sa vina incoace!

*

Monotonie. Baiatul striga: Am banane din Albacete! ne uitam unii la altii, deja zambim. (Albacete e o zona de interior, s-or fi culegand multe, dar banane sigur nu)

*

La carnisseria. Cand traiam doar viata de cuplu, nu cumparam niciodata carne rosie. Atat eu cat si el am ramas cativa ani buni scufundati in repulsie din cauza pasiunii francezilor pentru carnea saignante.

De cand cumpar pentru astia mici, nu prididesc sa ma minunez de plasticitatea si varietatea vocabularului care defineste tipurile de carne. E cam ca terminologia cafegeasca, sau ca cea despre varietatile de zapada, pe care o au in vocabular laponii. Pentru culoare: filetul saracului, cap de mort, mantoul reginei (Lady GaGa total asta ultima).

*

Papucarul. Aici se cheama Rapido, magazinul de reparat incaltaminte. Numele nu reflecta deloc prestatia serviciului. E primul stabiliment in care am calcat cand am coborat din Paris, aveam multe incaltari excentrice, si cum nu vorbeam o boaba, am zis s-o iau incet, moldoveneste, intai imi repar tocurile si dupa aia mai vedem ce e cu locul asta.

Il intreb cand sa vin dupa ele.

Mañana.

A doua zi ma duc. (cata naivitate!)

Mañana.

Insist in punctualitatea pretinsa, la urma urmei.

Mañana.

Incep sa ma derutez, ceva nu-i in regula.

Ii spun prietenului meu. El: Bine ai venit in tara lui "maine". Mai tarziu (varianta indefinita a lui mañana) o sa-ti explic cum functioneaza.

Surpriza

Scenariile imaginate sunt complet depasite calitativ de culoarea vietii.

Am facut ce m-a taiat capul sa incerc sa indulcesc un lucru pentru care - credeam eu - ma pregatisem mental: gelozia fetei fata de baiat. Si nu stiu daca felul ei de a fi, tipul de viata pe care am dus-o impreuna pana la venirea baiatului pe lume, (si) ce am facut eu intre ei doi, sau toate impreuna mi-au aratat o fetita deloc prabusita de pe piedestal odata cu venirea celuilalt.

In schimb, nu ma pregatisem deloc pentru ce se intampla de vreo cateva luni incoace: gelozia baiatului fata de fata. Nici prin cap nu-mi trecuse macar umbra vreunui gand in directia asta.

Cand e trista, indurerata sau pur si simplu vrea alintata, o iau in brate cu totul, lung, ca pe vremuri. Si vine el, gelos, dar de-adevaratelea, ma trage, de bretele, de maneca, de ochelari, de sora-sa, vrea el, chiraie, se umfla si protesteaza. Ea rade.

Sa-mi stea mintea in loc.

Mama, oi ca nu vroiam sa ma spal pe cap cand eram mica?
Da.
Finca eram mica, aveam trei ani.

Mama, dar eu vroiam sa sunt baietel.
Dupa mutenia interioara: E bine sa fii si fetita.
Plangand: Es que eu vroiam sa fiu baietel tot timpul.
Iti place sa te joci cu baieteii.
Nu, vreau sa fac pipi din picioare.
Fetitele fac asezate. (i-am zis-o)
Plangand si mai dihai: Eu nu vreau sa fiu fetita.
Fiindca faceti pipi la gradinita fetite cu baietei?
Nu, facem fetite cu baietei, fetite cu fetite, baietei cu fetite, baietei cu baietei...
Maine ii spunem lui papa sa stie si el, bine? (pe unde era sa mai scot camasa?!)

Printesele nu fac asa. (la nu mai retin ce minune de-a ei).
Es que eu nu sunt printesa, mama.

Continuum

Din cartea lui Jean Liedloff, Conceptul de continuum, scrisa cam incalcit si nesistematic (asa mi s-a parut acum vreo trei ani cand am citit-o), mi-au placut in mod special doua idei (in afara de marea majoritate cantate si prin alte locuri si asumate de la inceput).

Nu au nimic de-a face una cu alta, dar prefer sa le notez aici:

1. Cu cat purtatorul bebelusului in faza de tinut in brate e mai activ, cu atat bebelusul e mai linistit. Mi-a placut enorm si am experimentat pe pielea mea de doua ori. Vorbind tare la telefon, alergand pe strada, carand cumparaturile, spaland oalele, facand mancare, aspirator, aplecat in genunchi, ras in hohote, mers iute, certuri, strofocari, camesa asudata, prasit (ho, asta e intrus), goana dupa autobuz, bucuria de a gesticula, cu atat doarme mai adanc. Erau incantati, mai ales baiatul, ca sigur am alergat mai mult. Eu in fibrilatie continua, el in suras tamp instalat definitiv pe fata.

Zice ca nou nascutii nu au supapa prin care sa descarce energiile, ca utilizeaza procesul de depurare al adultului care il poarta in brate pentru a se dezbara de tensiuni.

La ceva trebuia sa foloseasca si agitatia mea continua...

2. E o idee foarte controversata, pana si in interiorul meu. Spune ca instinctul de autoconservare e atat de puternic incat pe marginea unei prapastii au simtul asta activat, ca e imposibil sa cada. Cine are prunci sigur sigur (bag mana-n foc ca e asa, ca nu sunt singura care am trait paranoia asta) a simtit spaima aia blestemata trecand prin fata unei ferestre cu bebelusul in brate, aici intervine instinctul de conservare al mamei, care traieste irational momentul ala de nedescris). Asta e extremul, mie mi-e ingrozitor de frica de trotuarele inguste din cartier, de circulatia nebuna, si e o zona mentala in care prefer sa nu am incredere in instinctul de conservare al copilului. In schimb, sunt foarte relaxata cu mare parte din ustensilele domestice. Nu i-as da aparatul de barbierit pe care uita zilnic sa-l puna in alt sertar, mai sus, tata-su (e primul lucru pe care il fac eu dimineata), in schimb nu ma deranjeaza sa se joace in bucatarie cu obiecte considerate strict periculoase si deloc ludice: furculite adulte, cutite (nu sunt un grand chef, am niste amarate de cutite care implora sa fie ascutite), tirbuson cu spirala intepatoare, foarfece inspaimantator si real, andrele de juma' de metru, cuptor (inchis) duduind de caldura. Am incredere ca are grija, ca daca se inteapa/frige/taie o data n-o sa se repete. Am vazut de curand in privirea altor adulti (literal: "am murit si am inviat de n ori zilele astea privindu-te cum te descurci cu copiii") ca sunt foarte socati de aparenta mea nepasare. Cred/am incredere ca se descurca in aventura de explorare, si desi pare ca nu il vad jucandu-se, am ochii holbati in gura lui cascata de fascinatie.

Fitita, mai?

O domnisoara de sinci ani a aflat, in sfarsit, ca asteapta, peste mai putin de o luna, o surioara. Nu se vedea pana acum ce e.
Si mi-am adus aminte de cand am sunat eu la matusa-mea sa-i spun ce am aflat. A raspuns barbata-su, oltean de felul lui. Paulush, shi fashi, mai fatuca?
Ii spun.
O fititza, mai?, ironic si tandru cumva, inganand vorba de bucovinence lente, la urma urmei el se indragostise de una...
Si eu, toata buimacita, fericita, asumand in sfarsit visul nerostit: evitam sa ma uit la rochite, sa nu sufar, caci ma vedeam -nu stiu de ce- mama de baietei.

Ii spun: stii ca o sa fie mica? Ea: daaa, pitita pitita, si imi arata cu manutzele cat crede ca va fi surioara. Una din primele iesiri din casa, la Plaça Rovira, tot ea a venit in goana: "A nascut ja, el bebè? Pot sa ma uit la el?"

N-o sa ratez faza sa-i fac acelasi lucru. Maica-sa era innebunita sa faca al doilea copil, care nu aparea. Si pentru ca in ultima vreme cunosc destule femei care trec prin situatia asta, le doresc ce viseaza, dezlegare la fitite si baitai.

Am putut!

Intr-o zi de paralizie totala, ne-am intalnit cu descendentii din dotare (x2) doua din cele care nu putem face greva generala. Si am mers in parcul ala cu topoganul ca un sarpe enorm pentru care vroia sa ma paraseasca fiica-mea acum cateva luni.

Cu prietena mea nu e nevoie de ipocrizie, de realitate machiata: ne vedem atat de rar incat suntem sincere, fara ocolisuri, in legatura cu situatii si zone interioare pe care nu le scoti la soare in conditii normale.

Joc

Pentru mame cu maini de aur, din fetru si scai.

La noi echilibreaza momentele in care a' mare il capseaza pe cel mic.

L-am vazut intai la Elvira, cantand. E o minune, multumim de cadou.

De la altii

A. are un joc nou cu frate-sau: de nici o luna de cand a inceput gradinita, striga ascutit catre el toata dupa-amiaza: castigat! castigat! castigat! Cu fata la perete! Nu te misti de pe scaun!

***

Mama de trei copii, rusinos (rusinea mea) de tanara, complet depasita de situatie: "Viata noastra nu e a noastra!".

Mi-a zis ca o ajuta frate-su adolescent. Inainte o ajuta un cumnat cu copiii, tot foarte tanar. Intre sindromul lui Ulise si nebunia de alergat dupa prunci, cred ca a dat in depresie si i-a parasit. Am vorbit odata cu el, l-am intrebat de ce e trist. Mi-a spus ca e foarte greu si in acel moment s-a trezit al treilea, din carucior. Mi-a zis atunci: acum devine si mai greu. Ii era dor de tara lui.

Literal: "Mi-e dor de mama. Daca e mama, e soare, fara ea e totul in umbra". Uneori oamenii cei mai simpli, cu un vocabular minim (ca sa zica umbra mi-a aratat cerul innorat, ca nu stia) scot niste bombe de te trezesc din apatie.

***

El osito Lulú

O sa ramana un scurt metraj din topul personal. Un coleg de-al fetei vine urland catre bunica-sa, improscand din plans faramituri de chec incleiate de ciocolata, ininteligibil, intre gura plina si necaz, jumatate in catalana, jumatate in spaniola: "M'han destrossat el ositoooo!", cu ursuletul ciuntit in mana.

Ma fascineaza porcariile pe care pot da banii adultii, si eu sunt prima care am ajuns sa cumpar ciudatenii despre care nici nu stiam ca exista: iaurt lichid - de ce?! -, râme care trebuie bagate in congelator ca sa devina comestibile)...

***

Acum cateva saptamani, in statia de autobuz, un monsieur impunator ii vorbeste in franceza baiatului: "Daca n-ar fi pentru ca voi existati, viata n-ar avea sens. O sa traiesti regeste. Cand o sa fii tu mare o sa treaca autobuzele unul dupa altul. Pacat ca deranjati noaptea. Si biberoanele, si piureurile..."

Ah, si ce bine incepuseti...

***

La sedinta cu parintii ne-a spus educatoarea ca invata mult de la copii cand ii lasa sa se joace liber in ludoteca: fetitele cumpara ca bezmeticele din super, produse la gramada aruncate cu bratul in carucior, in timp ce vorbesc (hmhm, citeste racnesc) la telefon si mai si zgaltaie o papusa pe umar. Ne-a mai zis sa stam linistiti, ca generatiile masculine viitoare vin in forta: toti baieteii calca, se ocupa cu bucataritul si cu tinut bebelusii in brate.

A inceput sa-mi placa de educatoare, incepusem sa cred ca nu avea timp sa priveasca, intre atatea pedepseli.

Spatiu

Intre spectacularele camere individuale de aici, baile diminute din Amsterdam, unde in chiuveta incap doar varfurile degetelor iar in ansamblu pot face concurenta oricarui WC aerian al vreunei companii low-cost, si parizienele "petites chambres du sixième", cu fereastra spanzurata halucinant in tavan, ca un hublou de submarin, in acelasi edificiu cu Catherine Deneuve, doar ca "sans ascenseur", raman, definitiv, cu Straja.

In Bucovina adevarata casele sunt liliputane.

Insa:

in pomat,

in gang,

la fantana,

sura (ea insasi triplicand volumul casei),

pe gradina,

la camp,

la parleaz,

in ograda (unde veneau Joienele in vizita "la buhaiul" mamucai, episod interzis noua, orasenilor - injustitie! - in timp ce tot batalionul copiilor din vecini se uita de dupa gard,
"in sus" la biserica,
"in gios" la moara,
la apa,

in prund,

in Hof (?!),

la fan,

in Phaeton cu Slaninau,

la munte dupa urda,

la cules de afine,

la bulboana,

la desfacat papusoi,

"la mort" la priveghi,

in padure,

la ferari,

dupa carlani,

dupa "gânste",

la magazin (a carui aroma dementiala, de bumboane si farina amestecata cu turta dulce) am regasit-o aproape aceeasi intr-un sat andaluz,

in livada,

in grajd...

Dintre toate dependintele domestice, m-am suit (prin ricoseu de amintire, multumesc) in pod si am coborat (prin asociere) in beci: