Ilie a lui Cartzab

De multe luni vroiam sa scriu despre bunicii mei.

Ilie Cartzab e unul. Unul, sa-l tii minte.

Amintirea vine invaluita de zgomotul castravetilor murati pe care-i manca si de imaginea mirosul sosetelor barbatesti din ciubotele lui de cauciuc.

Ilie era frumos ca un zeu interzis, avea dinti de lup si scrasnea teribil din ei in fiecare noapte, ziceai ca se darama lumea cand scrasnea el, prin somn sau la suparare.

Bunicul meu era Freddy Mercury.
Acelasi facies, parul cu forma si culoarea identice, dintii lungi pe maxilarul superior proeminent, corpul zvelt si fibrat.

Avea un picior mai scurt, i-l retezasera de doua ori, nu stiu cum, era cumva tabu. Mergea iute si foarte masculin, fusese forestier si cred ca odata s-a intamplat ceva in padure, cu mult inainte sa ma nasc eu.
A doua oara iarasi in ceata, stiu ca am mers in vizita la spital.

Sora mea, sa fi avut vreo cinci ani, i-a imitat intr-o vara mersul. La nici o saptamana i-a iesit in mijlocul talpii un buboi enorm, infectie de la vreo aschie. I s-a facut un ou care nu i-a trecut timp de saptamani bune. As jura ca si azi i se mai vede cicatricea.

De la bunicul asta viril, ingrozitor de tanar si un pic datator de spaime nedeslusite mi-a ramas amintirea cea mai tandra, e in cuvinte si suna asa: " 'acu mic - 'acu mic".
E abrevierea din familie pentru "saracu' mic".

Cea mai veche amintire cu "'acu mic" vine din vremea cand stateam la casa "din sus", eu cu el asezati pe marginea patului, uitandu-ne compatimitori  la varu-meu, in puta goala, incercand sa faca pipi la olita. Cred ca il jelea cat e de slab.

Tot bunicul asta a scrasnit odata din dinti cand acelasi verisor s-a impiedicat in iarba din pomat.
A luat coasa si a retezat-o toata ca-n palma.

La halaielile nevestii raspundea cu castraveti murati crocanti si cu ironii fine. Ii placeau cartile despre holocaust, despre dictaturi si dictatori.

Odata, una din fetele lui venita de departe sa petreaca vara s-a gasit sa-i faca morala la el in ograda, pe baza de ceva sport local. Bucovina. Eroarea de calcul a matusa-mii a fost ca-si pusese bigudiuri in ziua aia. Anii '80. "Maricuta, vezi-ti de moatele tale si nu-mi cata mie de grija..."

Cand a venit la noi in vizita, probabil cu ocazia vreunui botez de-al fratilor mei, a stat intins vreo jumate de dupa-amiaza de-a latul patului, dupa ce se uitase de la etajul patru in jos. Era complet socat ca puteam trai in halul ala.

Pe scrisorile pe care le trimiteam bunicii imi zicea mama sa scriu "Silvia X paranteza a lui Ilie", caci in sat la ei sunt doua nume de familie majoritare, si bunicii mei aveau unul din ele. O intrebam pe mama de ce nu scriu Cartzab, era porecla si asta era unica. Nu-i frumos. Chiar si dupa ce nu mai era bunicul, Silvia era a lui Ilie.

In decembrie '89, cand a auzit ca l-au prins pe Ceausescu, a facut stop cardiac.



*

Vocabular regional:

"halaieli": boscorodeli, morala, certuri
De la verbul a halai, cu "a" de la gamalie amândoi. A certa, a bate la cap, a toacă marunt creierii.

"pomat": zona cu pomi a unei case,  livada

"Sa nu cumva sa-l bati"

Vaai ce m-am induiosat: aici

Si mama ne lasa texte pline de iubire si simt practic, mie si lui taicuta, pe coltul vreunui ziar, pe o foaie scrisa in graba la patru dimineata, in chiloti si sutien, inainte sa iasa val-vartej din casa, lasand in urma ei totul luna, bucataria mirosind a rabdare si bunatate.

Imi scria sa iau spuma de pe laptele cu cacao inainte sa le dau fratilor mei, imi lasa hainutele lor pregatite cu instructiunile aferente. Lui tata ii detalia retete si pasi domestici pe care doar ea ii facea corect.

Polka dot

In anii optzeci am fost in vizita doi ani la rand intr-un loc misterios.

Il insoteam pe tatal meu. Mi-au ramas foarte clare cateva detalii, poate si fiindca le-am trait repetate la interval asa scurt.

Simteam foarte puternic caracterul special al situatiei: nimeni nu vorbea, era ciudat si infasat in secrete, ca aerul dintr-o biserica. Nu e nevoie sa mai spun ca nimeni nu s-a gandit sa-mi explice nimic.

Vedeam prea bine ca eram impartiti: unde ma tinea tata de mana eram toti barbati.

Cred ca a fost momentul in care am fost cel mai clar de partea lor: nu intelegeam nimic din ce se intampla, eram complet debusolata, ma termina curiozitatea in legatura cu ce se intampla dincolo.

Miroseau a frig, a metal, a sosete barbatesti, a sube vesele. Mai mult de unul era fericit in ziua aia. Erau frumosi, tineri, cu expresia aia chinuito-destinsa pe care ti-o dau doua beri suspect de spumoase. Toti taraiau stangaci, teribil de incomozi, fara exceptie, trei lalele sau trei garoafe blegite.

Stateam buluc, la o coada tampita ca cele la care eram toti prea bine obisnuiti. Ce naiba se vindea dincolo?

Nimeni nu se impingea. Asta nu pricepeam, erau toti incurcati, li se taiase piuitul.

Dincolo incepea dupa o usa gri (verzuie?), cu un gemulet ca la puscarie. Mare cat un caiet mic, patrat.

La ghiseul ala halucinant apareau una dupa alta ele. Erau infricosatoare: cu parul ca de canepa, stoarse la fata, vinete-galbui. Mi se pareau mult mai batrane decat ei, cred ca erau doar lesinate de anemice. Pana a venit a noastra, moment care mi s-a sters complet din memorie, m-am invrednicit sa trag singura concluzia ca erau inchise acolo intr-o colonie de vampiri, erau fara strop de sange si vlaga in ele.

Vorbeau in perechi, in soapta, ei emotionati, ele cu un suras de pe alta lume, pareau nebune, cumva amar si dulce la un loc.

Li se vedea doar capul si partea de sus, ca niste prepeleci uscati.

Cel mai frumos lucru din toata scena mi s-au parut halatele lor: erau grena sau albastru sters, cu buline. Toate la fel, cu panza aia incrucisata pe ele.

Scriind aici imi dau seama ca acum vreun an mi-am luat o rochie imposibila cu buline doar fiindca era identica halatului din Maternitate. Panza, marimea bulinelor. Bineinteles ca n-o pot purta, dar e un detaliu lipsit de importanta.

Sigur am o poza cu ea:

Leaganul

Tanti M. lucra la Leagan, zi-i orfelinatul din orasul meu, in anii ’80 la inceput.

Pe cand inca nu aveam frati, mi-aduc aminte perfect ca am mers la ea la serviciu, era bucatareasa cresei. Cred ca am intrat impreuna pe usa, au inceput sa tipe TOTI copiii demential: mamaaa mamaaaa.

Dupa aia am vazut ca oricine intra sau iesea era intampinat la fel.

Glascioarele alea subtiri si nenumarate, plus manutele zeci raschirate in sus din leaganele de metal erau terorizante, poate aveam sase ani, m-au socat teribil.

Tanti M. avea sufletul siroaie mereu, mila si bunatatea curgeau pe ea ca mirosul de tocanita sau de salata de varza sau de clatite stravezii care o insoteau mereu.

Mainile ii luceau tot timpul si erau rosii, uneori miroseau a dezinfectant. 

Era o femeie calda (inca este, barbatul meu a ramas impresionat de sarutul tocanit pe care i l-a dat pe obraz in toamna), atat de miloasa incat sunt sigura ca ii imbratisa pe cati putea din copiii aia la pieptul ei.

In Leagan mirosea a clor, a pelinci umede albite cu produsul ala care se punea la fiertul lenjeriei, nu-mi aduc aminte cum se chema, venea intr-un flacon unitar, a tocana si a lapte praf.

Dar era ingrozitor de extenuant emotional, nu cred sa fi luat pe nimeni in brate la varsta aia, insa am ramas cu un sentiment tampit ca ti se cersea/pretindea cumva violent iubirea cu un aspirator cu o forta de absorbtie industriala. Care iti sugea creierul, corpul, lacrimile si grimasa de neputinta.

Era desirant interior, acuma nu stiu de ce mi-am amintit asta, dar numai si numai fiindca am inca vie forta asta aproape fizica sunt de acord cu ce zicea calugarita aceea despre avort.

Banuiesc ca prin intermediul lui tanti M. a ajuns la noi acasa un «leagan» de la Leaganul de copii. Un patut din metal cu un grilaj frontal care se putea da jos. Mi-aduc aminte perfect de forma firului conductor de metal in partea de sus, avea asa o bucla, sa se poata cobori un lateral.

Pentru fratii mei mici mama mai avea un patut din lemn in bucatarie, in care ii gaseam uneori cand veneam de la scoala, ridicandu-se pe varfuri, incercand sa faca primii pasi. In cel din metal, alb, in noaptea cand s-a nascut fratele meu, dormeam eu, ghemuita. A venit tata sa ma anunte, fericit cum nu l-am vazut nicicand. Cred ca dormeam acolo la anii aia fiindca eu vroiam, probabil mi se parea amuzant.

Asa cum la sapte ani i-am cerut bunicii din Bucovina sa-mi aduca leaganul adevarat din lemn din tinda si mi-a ras in nas ca ce mare sunt ce-mi trebuie leagan. M-a durut ingrozitor, cred ca am plans ca de sfarsit de lume. Freddy Mercury Bunicul meu, cu piciorul schiop, mi l-a adus ("'Acu mic-‘acu mic! Mai fimeie, n-ai minte nici cat copcilita asta"), inseninandu-mi drama.

Asta e cu patutul alb, sa-l vad in secventa din film mi-a dezmortit tot aerul din Leagan si bucuria tatalui meu la nasterea pruncului.

Elvira preda Didactica muzicii la Facultatea de Invatatoare, scoala aia care la noi se chema Liceul Pedagogic, care aici era pana nu demult o postliceala de trei ani, iar acum e ditamai Facultatea de patru.

Si chilipirul de paispe mii de Auros-lebros-leuros €€€.

Elvira calatoreste ocazional peste tot in tara sa ii invete pe studenti cum sa le infiripe emotia si interesul copiilor fata de muzica.

Printre alte ocupatii, in Barcelona da ore de muzica pentru bebelusi si copii mici, de la 0 la 3 ani.

Am avut luxul sa ne putem bucura de minunile ei atat cu fata, cat si cu baiatul.

Multe din expresiile, cuvintele si traditiile catalane le-am invatat de la ea.

Mai mult, pot sa cant doar cu accentul ei, de interior. E din Lleida, cuvintele sunt cu e in loc de a, de genul: [BarsElonE] in loc de [Barçalona]. Exact invers de cum vorbeste baiatul meu, care pronunta toate e-urile ca si cum ar fi a-uri.

Soacra-mea e din aceeasi regiune, si desi vorbeste cu accent de metropola castigat in jumatate de veac trait aici, am invatat sa aud cand pronunta cu e ca la ea in zona natala. La fel, sotul meu si fata vorbesc, prin influenta ei, cu multe e-uri. Un fotbalist din Barça care e tot de acolo e imitat minunat de exagerat vorbind ca din LleidE.

Nu pot evita sa pun aici una din imitatii, caci apare si Pep Guardiola, asa se vede cum e inteles de compatrioti un antrenor care-si iubeste copiii, zic fotbalistii. La sfarsit e vizibil de tot, caci fotbalistul striga "RijkEEEEEEEEEEErd tornEEEE!" in loc de "Rijkaaaaaaaaard (antrenorul anterior) torna!"

Paranteza: e totusi o minune sa pot scrie aici despre un antrenor de fotbal care citeste, e uman, pedagog pozitiv cu sportivii, excelenta figura paterna. Nu simt ca e off topic. La fel, primul gand cand l-am vazut pe Mou bagandu-i degetul in ochi omului aluia a fost "ce rusine fata de copiii lui, ca il vad facand asta".

Ce-am ras, in secventa asta (face parte dintr-o emisiune saptamanala) Guardiola citeste Borges si vorbeste despre discursul narativ al lui Paul Auster, se pregateste sa mearga la cinema-ul Verdi (am mai scris despre el aici, e unul din putinele care pun filmele in V.O. subtitulata), ca ruleaza un ciclu Passolini.

Toata povestea asta ca sa spun ca pot sa cant muzica infantila catalana doar cu e-uri, cam asa:

LEs oquEs van dEscalçEs dEscalçEs dEscalçEs

LEs oquEs van dEscalçEs

I Els anEcs tambE

Poseu-los-hi sabatEs sabatEs sabatEs

Poseu-los-hi sabatEs

I mitjons tambE.

Sau, din cantecul care e obiectul incalcelii intrarii de azi:

QuinEs manEtEs quE tinc jo

PEtitEs i blanquEtEs

M’agradEn molt.

Cu accent dinauntrul orasului s-ar pronunta cu a (un fel de a de la gamalie la noi) in loc de E.

Asta e, am fost atenta la ce si cum canta Elvira, mai mereu, caci imi prindea bine, in afara de partea cu muzica, jocul, copilul. Era mereu emotionata, facea muzica de parca maine murea sau dispareau toti pruncii care se uitau cu gura cascata la ea sau s-ar fi pus mamele sa palavrageasca fara noima fara s-o asculte.

De fapt ne uitam toti la ea vrajiti, era frumos sa mori. Intre fata si baiat, Elvira a devenit si mai emotionanta si emotionata, poate fiindca a trecut printr-un concediu medical sumbru.

S-a intors plina de iubire, si eu la fel, cu alt prunc in brate.

In tabloul asta, odata s-a induiosat pana la lacrimi, de fapt am scris aici. La un cantecel de leagan despre care n-am banuit niciodata ca ascundea povestea asta, caci deja mergeam cu baiatul, asadar il cantasem de zeci de ori cu fata fara sa intuiesc ce ne-a dezvaluit in ziua aceea: “cantecul asta l-am creat eu, pe melodia si aerul unui cantec dintr-un film trist, trist. Cu o mama care isi lasa puiul sau intr-un Leagan ca sa grijuiasca de altul. Mi s-a parut ca pot sa fac un cantecel dulce pe o tesatura atat de dureroasa ca cea din film.”

Acuma, intamplator, am dat peste secventa de care ne vorbea. In care apare “leaganul”- patut din copilaria mea. Ce mi-a trezit amintirea asta teribila din Leaganul de copii al lui tanti M., cu nevoia de dragoste ca un cilindru de aer puternic care iti aspira cugetul, durerea, sufletul farami.

Si toata partea cu accentul in catalana e ca sa pun filmul in care le cantam aceeasi melodie copiilor, acum un an si ceva.

Indiferenta/ignoranta la povestea aflata ulterior, cu tonul, vocea, cuvintele Elvirei, cu pronuntia ei unica. Si copiii mei. E un film pentru noi, ca sa nu uitam tempo-ul. Imi cer scuze pentru didactica situatiei/tonului, e ca si cum l-as fi notat intr-un carnetel, cu norocul fara de pret ca fiica-mea il leagana pe frate-su in scranci. Deja mi se pare preistorie, ii vad atat de mici pe amandoi, si e din 2010 la sfarsit.

Ce ratacisem

Si-am regasit: mirosul tau de bebelus.

Undeva intre casa "veche" si cea "noua", intre cutii, camere necunoscute si renuntari la suavizante, Mimosini, balsamuri de haine sau cum s-or fi chemand in limba mea, nu mai stiam cum sau daca mai miroseai a bebelus.

Acuma, cu povestea cu valizele, m-a inundat dintr-o data valiza cu miros de Paris, aia din care nu pot scoate damful de praf uscat si deprimat din Palais, orice as face. Si am inchis iar geamantanul tineretii (e doar un album unitematic de aroma, nu mai poate fi folosit pentru haine de fix un deceniu) ca sa ma scufund la intoarcerea din calatorie in dulceata ta, amestec de saliva, lapte, piele dulce, uimire, lacrimi si muci.

Stiu prea bine ca ceilalti te vad flacaiandru inalt, tocmai de aceea e si mai nou pentru mine sa redescopar acuma caldura din tricouasul cu roboti.

E. frecandu-si mainile fericita in ultima zi: uite, miroase a bebelus!, dupa ce acum cateva luni imi spusese "ce ciudat ca nu pot spune asta".

Poate toate mirosurile diferite si exotice (chiar, de ce turta dulce de acasa are o aroma atat de neadevarata amintirii mele, de pare iesita din Bollywood?) m-au ametit intr-atat incat a trebuit sa trec prin sinuzita asta ca sa te regasesc pentru o clipa, inainte sa incepi sa mirosi a flacau care nu mai vrea in brate la mama.
Nu am spus nimanui secretul meu. Doar sora-sii: asa miroseai si tu. Acum mirosi a codite, a colegi cu ochelari, a ciorapi rupti in genunchi, a carioci si a majuscule. Seara, in pijamale lenese si ingramadite, parca-parca toti suntem prunci. sssh. Sa nu se spulbere.

A pod

Il intreb pe frate-miu ce mai face.

"Prin raion."

Ah, de cand nu mai auzisem cuvantul asta, miroase ca in pod la bunica vara.

Texturi si parfumuri

Grinzile acoperisului casei sub picioarele desculte: calde, lucioase, netede, bune, acoperite cu praf fin. Nobletea lemnului, asortarea perfecta cu talpa mea goala, aproape facand ventuza de bine ce se dau una pe alta, barna si talpa.

Fuiorul bunicii pe care il dansa mana ei iute si uscata, vrajindu-l pana a scoate din el un fir aspru, fin si foarte rezistent. Fusul splendid, lucios si jucaus de atata trebaluire, forma perfecta.

Piatra ponce de acasa, trainica pana la a trezi ura din noi. Neschimbata de-a lungul anilor. La mintea de acum incep sa cred ca era facuta din ceva transgenic.

Sticlele de lapte din anii optzeci: clinchetul lor dimineata, goale si apoi pline, dupa coada pe ger napraznic. Uneori inghetate si chiar pleznite.

Pielea pistruiata a lui Grumazeasca, cu parul roscat si starea intriganta de gravida cu respiratia sacadata de efort.

Paltonul mamei, de parca toata tandretea din ea s-ar fi ghemuit in paltonul acela mirosind atat de bine a curat, a cald, a limpede, a lumina. Valurile in care cadea si intrebarea ei, inainte de a iesi pe usa: Am ceva pe palton? N-am priceput niciodata de ce ma intreba asta, nu vedeam nicicand nici o scama amarata.

Clatitele cu dulceata de cirese amare de-acasa de la Flori, aproape transparente, vinetii de la cirese, facute dintr-o compozitie complet diferita decat a noastra, pareau dantela filigranata, nu clatite.

Camasile lui cand ne vedeam in Lille, toate din aceeasi tesatura, usor de calcat, atat de desuete.

Paturile aspre de lana, imposibil sa faci ceva cu ele, eventual un peeling agresiv.

Teaca din piele in care punea bunicul piatra cu care ascutea coasa. Faaarsht.

Manerul galetii de la fantana, pe care o lasam sa coboare liber, impregnand in palma mirosul de metal rece.

Pietrele de rau, lunecoase de mâl sau matasea broastei.

Firul de taiat mamaliga, rigid ca facut cu apret, infasurat intr-una din balamalele ferestruicii ca de turta dulce.

Rumegusul de pe la casele celor ce lucrau in lemn: carlionti de rumegus de calibre si variatii mii, aroma intepatoare.

Penarul bestial al Loretei Silvas, atat de burdusit si de lucios, bine intretinut, demn de invidie.

Pielea lui care stralucea si ma tinea nopti intregi cu ochii holbati, ca o sezatoare de milioane de licurici, fara sa pot lipi geana pe geana de teama ca se poate topi.
Bulbucii unei furtuni varatice, contradictorii, grei si spumanti laolalta.

I-am stricat ziua maica-mii ieri.

Am sunat sa vorbeasca baiatul meu cu ea. A tacut la telefon, in timp ce de dincolo i se dadea conversatie. Inchid, daca nu zicea nimica... Si incepe sa planga, din adancuri, serios, de durere. Sun din nou: cred ca te-a recunoscut. Si bebelusul, cu voce de bibilica panicata, repeta minute in sir, fara oprire: mama. mama. mama. mama. mama. mama. mama.

Ca atunci cand mi-a dat un cap in dinti de mi-a zgaltait creierii, si la reactia mea de durere a inceput sa strige disperat mamamamammamamamma.

Ce m-am emotionat. Eu, dar el, dar mama, sigur am lasat-o cu inima zdrente pe toata noaptea.

Cand a regasit-o ultima data, in ianuarie, la fel a facut, avea mai putin de un an si ne asteptam sa o recunoasca, sa se bucure. A recunoscut-o, dar i s-a creponat sufletelul, i-a venit sa planga, in semn de repros: mi-a fost dor.

Cand fata zicea foarte putine cuvinte, a invatat din Bambi in spaniola sa-mi zica mamita, caci dublajul e facut in mexicana, cred. Vreo doua luni din mamita nu m-a scos.

Maicuta, mamica, mamita, sa nu patesti nimic. Sunt rumegus fara tine.