Ce dregem

Crosetez. E adictiv.

Ca tot ce faci, zice bărbata-miu: când fumezi se innegreste cerul,  când prinzi 3G / VMCM orbesti, când citesti nu existam, cand alaptezi  nu  se vede sfarsitul. Nu stiu, crosetez.

Când avea fata opt luni am descoperit minunea, am făcut vreo doi metri de perdea imposibila, ireala si oribila, m-a  relaxat teribil. Noroc ca m-am oprit, începea sa arate monstruoasa.

Anul asta am găsit punguta cu crosetul si jumătate de gentuta gata făcută, si am încredere ca sunt mai cu picioarele pe pământ decat acum cinci ani, îmi promit sa o termin, ca tot nu am ceva mai bun de făcut.

Ne uitam la luna plină si portocalie si la stelele spuzite.

Ne miram de zece ori pe zi ca nu asudam, e canicula, dar nu e umezeala de la nivelul mării. Seara vine si umezeala, in nori de roua care ne lasa muiati.

Ascultam greierii, coblitoii si toate lacustele, nu mai avem veverite, nici bufnita, dar vedem zeci de soparle mici cât degetul mic lunecand pe sub pietrele fierbinti.

E primul an când fata zice: "aaa, mi-aduc aminte", referindu-se la aceleași locuri sau întâmplări de anii trecuti.

Vânam iar, cu multă grija, petrecerile copilăresti cu clovni sau teatru de papusi, prin satele pierdute din jur.

Măsuram cu sufletul pinii cât statul de prunc, au vârsta băiatului si cresc nepasatori.

Facem gargara cu infuzie de cimbrisor. Nu știm de ce, dar facem.

Nu schimb statul la tara pe nimic, când eram fără copii uitam cât de bine e si ne apropiam iar de metropola. Ne intorceam fripti, cu sufletul uscat si satui de ciondaneli. Acum păstrăm ca pe ochii din cap echilibrul fragil, un clovn prost inspirat sau o ciocolata falsa pot spulbera plutirea zilei.

La toamna ne-om intalni cu toate cele apocaliptice, deocamdata e paradisul reloated.

Fata sta in apa, toată ziua. Nu reușesc sa-mi iau privirea de la ea. Ce puțin cer de la viața copiii. Lângă noi, o bunica si cinci nepoti cu ea. Toată relaxata, un zambet. Plus istetimea, nu cauta galceava,  danseaza in ritmul lor.

Vine lângă mine o mama de trei băieți, ultimii doi leiti alor mei ca vârsta. Citești? Cum reusesti? Nu te lua după aparente, asta pot face doar aici, acasă nu-i așa. Seara vine iar: crosetezi? Ce nebunie! Eu: n-ai sa ma crezi, sunt la fel de zaluda ca tine, doar ca aici nu trebuie sa bat cimentul in sus si-n jos dupa alte cele, cu odraslele dupa mine.

Spal rufele la mana, ce betie! Am scos si maglul la interval, mi-am adus un sapun potasic din uleiuri vegetale cica, miroase vomitiv dar imi aduce aminte de soponul bunicii, desi al ei era din untura.

A venit un practicant al ramadamului sa ne tunda scaietii si ciulinii inalti de trei metri. Cica nevasta-sa are sorocul saptamana asta, barbata-miu ma baga la inaintare sa-i fiu doula. 

Nu reusesc sa conving baiatul sa inchida gura in apa, ranjeste cu toate fasulelele.

Vreau sa se opreasca timpul aici. Nu-mi arde de apusuri de soare in Bali, nici de nisip alb de pe alte insule paradisiace, oricat de apropiate ar fi, nu ma atrage NY sau orice alte minuni care m-ar impiedica sa ma uit la ei cu incetinitorul. Mi-e mai usor sa nu alerg gafaind prin lume, lifturi, autobuze, avioane.

Am nevoie sa stau la noi in cuib.

Vorbind de cuib, asta-noapte crosetam. Nu ma pot opri, nu-ti zisei? De sus se aude "cataclam!" si un bec aprins, apoi stins. Totul sub control. Urc intr-o buna dimineata, pe la patru, baiatul doarme pe jos pe perna cilindrica de pus la spate cand stau cu el pe-o rana. Toarce dus. Ca restul.  Il iau ca pe-un pisoi si asteptam sa inceapa postul ramadamului, odata cu rasaritul soarelui.

Ieri am gasit o nuca, am taiat-o sa-mi aduca aminte mirosul ala de verde care pateaza galben.

Ne-au invadat melcii de munte, stau ciorchini peste tot, unde calci sunt cate trei. Sunt minusculi si suna a gaoace de ou.

Asteptam sa se coaca smochinele.

Nu-i graba.

Zece

Uf! Nu ajung. In ultimul moment ca de obicei.

Azi s-au facut 10 ani de cand sunt aici.

Am venit cu o floare in ghiveci. Cand am coborat din tren la Perpignan mi s-a parut ca imi da cineva cu uscatorul de par in plina figura.

Mai tarziu, in august, am facut iar drumul dus-intors, BCN - le Palais, de data asta in masina, ca sa ma conving ca vin de-a binelea.

La intoarcere ne-am jurat sa nu mai cumparam mustar de Dijon, caci n-a fost chip sa putem dormi in Dijon.

Ce-am facut in astia zece ani: doi copii.

Ce-am facut azi: ordine in jucarii (ordinea generala, aia de o data la cateva luni). Am facut-o ca atunci cand ne intoarcem din vacanta sa gasim jucariile luminoase si cat de cat pe categorii. Inca e mare parte de pus la loc...

In timp ce terminam sortatul i-am pus pe ei la masa; eroare teribila: jumate de peste a terminat firimituri prin toata bucataria, mi-a luat o ora sa limpezesc dupa aia, cand ei dormeau.

Dupa-masa a trebuit sa merg la sesiunea de smirghel oficiala, soleil oblige.

N-aveam cu cine ii lasa, au venit cu mine, cu motocicleta respectiv trotineta.

S-au trantit pe jos printre cucoanele cu hartie de aluminiu in cap.

Dupa aia am fost in parcul John Lennon.

Pana acuma ne-am uitat in pat la dansuri din desene animate diverse.

Ar fi cazul sa pun de-un ceai romantic cu perechea. Sunt prastie.

Mult-putin, atata m-a dus capul.

Imbratisarea

Nu stiu de cand, in ultimul an, nu mai alint pe nimeni cand are buba cu gestul ala atat de repetat de mine. 

A fost atat de instinctiv incat nici nu mi-am dat seama decat azi ca suntem in alt moment: baiatul ma intampina cu o imbratisare calda, datatoare de fiori, cuibarita intre sub ureche si clavicula, stampilata cu un zambet de la masele la masele. Ma imbratiseaza dulce sa-l absorb prin camasuta murdara, printre necunoscuti si in locuri nesimtite.

M-a luat cu un acces de panica: in curand, si asta o sa se dizolve in vremile ce vor sa vina, n-o sa mai stiu sa ma apropii nici macar asa. Si aseara mi-am vazut pancarta scrisa cu litere de tipar: N-o sa lucrez niciodata intr-o multinationala, ca acolo n-au vazut nici umbra unei puneri la san, nici vreo imbratisare.

Si mai stiu de ce nu mai stiu sa scriu ca in Crochiu: fiindca mi-a secat putina dulceata din fire, mi s-a scurs vremea de mamica de prunci mici. Aproape ca m-am innacrit din nou.

Stau langa mama unei colege de-a fetei mele. Avem copiii de-aceleasi varste, ne cunoastem de cand eram gravide prima data, desi n-am vorbit decat rareori.

Baietelul ei, de-o seama cu al meu, are o zi delicata, cere in brate, o calca pe picioare, i se suie la ceafa, vrea hais cand mergem cea.

Ne asezam in parc si ea explodeaza: Te invidiez, esti atat de linistita, si copiii tai atat de independenti, se joaca singuri, ai mei sunt mereu calare pe mine.

"Am exact aceeasi impresie despre tine".

Ce diferit se vad lucrurile la a treia persoana.

Ce-am vazut clar era baiatul ei, in sfarsit acceptat pe genunchii mult ravniti ai mamei, cerandu-i sanii: "Mama, te rog, un pic, numai un pic arata-mii, dupa aia ti-i dau inapoi!"

O intreb: inca e alaptat?
Nuhu! Nu stiu ce l-a luat.

Cine-cine pe lumea asta ma face din nou sa nu-mi mai doresc nici reafirmante, nici sutiene push-up, nici anticelulitice, nici gene incondeiate. 

Nimeni. Singuri ei au alergat ca fratele meu in copilarie, spre poarta pe care aparea mama in vacanta, sa-i ceara tzatza, dupa doua saptamani de luna lui cuptor la bunici.

Au alergat sa ma indulceasca, sa ma faca buna, sa ma invete sa surad, sa imbratisez.

Si acum se fac mici in departare, pe masura ce se fac mari.

Spoiler!

De fapt nu, nu e obligatoriu sa se intample asa. Poate tu o sa stii sa nu te arunci cu capul inainte, uitand de tine pana in pelincile albe. Poate ai zece ani mai putin decat mine, poate te recuperezi intre un suvoi de prolactina si altul, poate o sa ai (alta) masura. Sigur.

Nici nu stiu cum sa spun.

Ca Bogdana, ca Sabina, ca Alina, ma simt - ele poate doar uneori - extenuata.

Undeva din anii astia nebuni.

Si nu am trei copii, nici nu compun muzica, nu fac poze care sa-ti taie respiratia, nu fac mare branza, de fapt nu fac nimic toata ziua, si cu toate astea nu-mi revin.
N-am fost superwoman, n-am lucrat ca mama 18 cu 24, am fluierat uitandu-ma cum alor mei le curgeau mucii, am trait in ritmul lor.

Ma simt, fizic, daramata.

Analizele zic ca sunt sanatoasa tun, arat ca un stejar de neclintit, mi-am facut examen la cap ca-n House, cica sunt bine.

Toti zic ca sunt sanatoasa, si eu ma tarai. Nu-mi revin; uneori dimineata, dupa somn, nu ma doare nimic, o vreme. Apoi incepe.

Nu trece, si sunt mai odihnita ca alte luni, ani.

Habar n-am, am ajuns sa ma bucur la prima ora a diminetii, cand inca nu ma doare tot. Asa repede am devenit baba? Deja?! Ieri ieseam din spital cu un prunc in pelinci si azi am parul alb si-s hodorogita.

Ca Harap-Alb, care creştea într-un an cât alţii în zece. 

Ce sa zic, nu doresc numanui. 

Stai!

Timp, opreste-te!

In primavara trecuta mergeam intr-o dimineata spre gradinita cu amandoi in carucior si mi-a fost rusine sa cer cuiva sa-mi faca o poza, ce rau imi pare. Ramane poza mea nedevelopata.

Caut de luni de zile desenele alea animate in care e un sir indian de copii si ultimul din sir e un bebelus care merge pe jos, piciorusele stau ca intr-un saculet, pare un viermisor cu funduletul in sus. Are suzeta in gura. Cineva ma ajuta cu o idee: nu era "The Simpsons"? Nu.  Baiatul meu seamana inca, desi pentru foarte foarte putin timp, cu personajul ala.

Am citit pe un blog minunat ce-a zis Salma Hayek despre alaptat, si acuma am spaime de genul: daca se intarca spontan maine, sau luna viitoare? 

"I'm like an alcoholic. It is like, I don't care if I cry, I don't care if I am fat, I am just going to do it for one more week, one more month, and then when I see how much good it is doing her and I can't stop. It is a very powerful thing, you know."

Ce ma fac?

A inceput deja sa spuna la tot :"io io, tu tu". Dejaaaaaa? Ce ma fac eu fara un copil in brate, ce-o sa fie de mine cand o sa raman ca fara un brat? Incotro?

Timp

Ii spun lui frate-miu ca o prietena din Bucovina se plange ca n-are vreme, ca nu-i ajunge ziua. Eu intrigata, credeam ca e exclusiv patologie citadina.

El: n-aveti timp, hai? Da' pe messinger aveti timp sa stati zi lumina.

Pffui, gemeni ii urez. Sa ajunga sa caute viata sociala si prin cotloanele feisbookului.

Ochii

Ai vazut si tu documentarul ala in care ni se arata in cateva secunde cum e viata unei flori sau a unui fluture, de la tulpina verde, mugure, boboc, floare pe toata pirueta, ofilire?

Asa am trait acum vreun an trecerea timpului peste mine. Intr-o buna zi am simtit cum imbatranesc, in secundele alea interminabile mi s-a pus stampila pe ultimul cincinal.

Ochii au primit medalia. Dintr-o data - cum altfel, intr-o dimineata - am simtit un laser cu mii de intepaturi precise si foarte iuti pe pielea pleoapelor, ma durea panza fina de pe ochi ca un atac de insecte minuscule incarcate de cruzime. In fata oglizii am vazut reportajul pe pielea mea: in sapte secunde m-am umplut de riduri, semnul tuturor noptilor dantuite.

N-am fost deloc la chefuri cand eram tanara. Nu ma plang, am recuperat cu varf si indesat.

De cand am vazut creponarea asta in oglinda am inteles ca toate cremele din tinerete erau o tampenie. Acuma da, sunt justificate.

Babesti

Sunt obosita. Am ramas destul de busita dupa bolirea de la Craciunul trecut, inca nu mi-a disparut senzatia de carapace de testoasa de pe omoplatul stang, ca o palariuta pusa pisicher pe schinarea catarului din mine.

Variaza cu note adaugite, depinzand de zi: uneori parca as avea clavicula rupta, alte zile mi-e tot umarul amortit, dar punctul ala ca un crater ars ramane cumva necrozat, nu stiu cum sa-l alint sa treaca.

Plus stralucirea ascutita a cuiului din craniu. Uneori dipare ca o naluca, vreo luna chiar crezusem ca scapasem, pfui, in septembrie s-a intors.

Am nevoie sa dorm o noapte singura, eucaliptul din mine s-a trezit ieri cu totul rasucit: chilotii, camasa, sanii, trunchiul de picioare. Cer cinci minute dimineata pentru mine, ca sa pot sa-mi intru-n piele, nu e de putoare ca ma ridic ultima din pat, am nevoie sa ma gasesc, sa stiu ca trupul imi apartine, ca nu trage nimeni de el. Uneori am o anestezie pe toata partea stanga, o sa incerc sa-mi schimb orientarea.

Urasc diminetile.

Mare

Ca foite subtiri din faina de orez, te desprinzi imperceptibil cate un fir pe zi ce trece.
Mai mare, mai tu, mai departe de mine.
Definitiv, sunt mama de proaspat nascuti. Starea cea mai impacata, mai echilibrata si mai in pielea mea e cea de femeie cu prunc inca nedezlipit in brate.

Ceea ce pentru altele e nerabdare de a trece spre altceva, mai matur, mai cu dinti, mai alergand, mai vorbind, mai incolo, pentru mine e paradisul. Nu stiu de ce, nu stiu cand mi-a fost gravat asa in gene.
Totul dupa devine mai complicat. Simplu e inceputul, la locul lui, perfect, nu ii lipseste nimic.
Am avut privilegiul sa stam impreuna inainte de decolare, pana mi-ai scapat. Sa te aud cu intonatii aduse de la alti copii de la gradinita, cu cuvinte si gesturi si desene si secrete noi e mandrie si bucurie, dar si nostalgia de a nu mai sta langa sufletelul tau.

A trecut ca prin vis.

In ultima vreme ai un suras pe buze, cumva sagalnic, de parca ai sti ceva amuzant si inconfesabil, ma face sa ma simt si mai straina de toata lumea asta a gradinitei. Ce noroc sa stau cu tine pana la trei ani, ce excentricitate aici!

Intarcat

Pentru caracterul de exceptie la "regula" si pentru clipa cand incepi sa ai nostalgii de "om mare":

"Am alaptat legat timp de unsprezece ani. Intai pe unul... apoi pe doi...mai tarziu pe trei...iara pe doi...si din nou pe unul..."

Cand s-a nascut al doilea copil eram paralizata la gandul cum va reactiona cel mare vazand un intrus in bratele mele. M-am pregatit sa-l astept cum merita in situatia deloc usoara pentru el: lasandu-i libera tzatza care stiam ca-i place; l-am pus pe nou-nascut la cealalta. Primul lucru pe care i l-a spus lui frate-su a fost: Nu fi fraier, aia buna e ailalta.

Mai tarziu am aflat ca toti trei baieti ai mei aveau o preferinta clara pentru sanul stang. La dreptul, curios si poate nu intamplator, am facut la un moment dat un cancer.

Pe cel mare l-am intarcat la sase ani, de ziua lui. Am stabilit cu el data si ii repetam pana la satietate ca dupa nu mai are dezlegare la san. N-a mai indraznit sa ceara nici o data.

Pe al doilea n-a fost nevoie sa-l convingem de nimic. S-a ocupat frate-su cel mare de asta, repetand in urma lui amenintator: cand faci sase ani s-a terminat, nici o zi in plus.

Si ultimul, caruia i-as fi putut da fara sa stabilesc o data limita, pana cand ar fi vrut el si, de ce sa nu recunosc, si bucuria din mine adunata in toti anii astia, s-a intarcat spontan undeva intre cinci si sase ani.

L-am gasit nu de mult, cu peste zece ani, plangand sfasietor, ca de sfarsitul lumii.

Ce este? De ce plangi, ce te doare?

Mamaaa, nu reusesc...sa-mi aduc aminte... de ce n-am mai vrut tzatza."

Quina hora és?

La o intrebare simpla ca asta raspunsul e asa de incalcit in catalana, de-ti pierzi si cusma de pe cap.

"Tres quarts menys cinq de la una".

Daca as fi intrebat in spaniola mi-ar fi raspuns fara sa ma zdruncine mental: unu fara douazeci.

Am si banuiala ca ar fi trebuit sa zica "Tres quarts menys cinq de l'una" (nu sunt sigura). Pe strada se vorbeste aiurea, cu multe calcuri dupa spaniola etc.

Literal suna asa: "Trei sferturi fara cinci spre unu."

Cand am inceput sa aud cat e ceasul spus asa in toate formele (trec sapte minute de un sfert spre doua, doua sferturi si cinci spre opt, trei sferturi si zece spre patru), am reincorporat drept proprie o forma de a spune ora pe care am auzit-o doar in Bucovina:

" Cat e ceasul?"

"Jumata' la shesa."

Cinci jumate.

Bine, Vasile, tomnai la tanc pentru tuica de five o'clock.

Azi-maine o sa le pricepi mai clar

La prima ora: mama, azi nu-i maine, nu?
Nu. Azi e acuma si maine e maine.

Cu o seara inainte: maine mergem la scoala?
Da.

Five o'clock

E ora iesirii de la gradinita a fiica-mii.
Baiatul l-am mutat de vreo luna in carucior, bolirea m-a lasat destul de lovita pe-o parte.
Asteptam 450 de parinti, bunici, baby-sitters, ce-o mai fi, sa deschida poarta. Zumzaiala e frumoasa.
Biberanu' reactioneaza rapid, incepe sa se foiasca, sa chiuie, Pavlov mai fumeaza satisfacut un trabuc in cosciug*. Uneori, doar iesind din casa, spune ana-ana. Rade cu strungareatza lui si face ecou pe casa scarii.
Unul din cele mai intense momente ale zilei.
Ca toata dupa-amiaza, intre 17 si 22 nu cunosc pe nimeni.
Nu credeam c-o sa vina ziua in care sa nu raspund la telefon. Nu ma puteam abtine, as fi iesit si din dus. Acuma ma suna nu stiu cine, de luni incoace nu mai ridic receptorul in momente de criza ale zilei. Una m-a sunat 7 ori intre saptamana trecuta si asta. Ce-o fi crezand.

Din categoria ce "mambreau" pe lumea asta

As vrea sa fiu ca Shiva, sa pot prinde tot ce vreau cu mainile. (trebile, copilul care inca mai vrea, ca fata n-o mai prinzi in brate decat la ocazie de lux).Vreo pereche mi-o cer in plus, asa, de moft, sa stea la program non stop de dat cu oja, incondeiat gene, flup flup de creme pe body si pudrat obrajii cu pulberi irizate si imponderabile. Si mai vreau ziua de 30 de ore, din somn nu mai am de unde taia.