Wireless

Sper ca se scrie asa.

Am fobia cablelor, sa le vad innodate, incalcite si mirosind a metal, a plastic si a electricitate laolalta ma depaseste.

Azi, pe 35 de grade si cu copiii jucandu-se, mi-am facut curaj. Am stat doua ore si le-am descalcit, curatat, reordonat, bagat in priza in ordine logica si legat snur scurtator cu fundita la fiecare. Mai lipsea sa pun frunza de patrunjel decorativa la sfarsit.

Sunt sigura ca sunt ate speciale din plastic pentru legat cablurile, dar cum nu m-am pregatit, le-am legat cu ata de impletit fular, zi-i lana calduta.

Acum cativa ani aveam un tub gol, al carui rol era sa le cuprinda pe toate, un cablu fals organizator de alte cabluri. Cred ca a murit ingropat in propria glorie.

Nu mi s-au mai parut asa respingatoare, am inteles ca unul e de la router, altul de la microfon, multe de la difuzoare, de la veioza, de la webcam, de la mouse, tastatura, casti, ecran, de la conectori diversi, toate au un sens.

M-am apropiat de ele cu manusi, la propriu, si am terminat surazand cand am priceput ca nu-s asa nesuferite.


Bine-bine, fara cable-fara cabluri, dar ca mai mereu, dualitatea: un accesoriu ca cel al lui Lenny Kravitz ma atrage teribil, ar fi ce-mi mai lipseste ca sa incununez un perfect look Helen Bonham Carter, si nu ma refer tocmai la asta, ci la oricare de-ale ei de zi de zi.

Fobii

Nu am.

O sensibilitate la lumina, inca din copilarie, ma orbeau diminetile, zapada, soarele intens. Traiesc in penumbra, reusesc sa deschid ochii. In Paris, cand lucram la sapte dimineata cu trei barbati superbi, ma asteptau mereu cu cea mai aromata cafea de inalta concentratie. Si se vorbeau sa se sperie de mine in fiecare zi. Lucram pana pe la unsprezece cu ochelari de soare, cand incepeam sa par mai lucida.

O stare de disconfort in parcarile subterane, ma sufoca lipsa ferestrelor, aerul incins, timpul mort, uratul.

Din nebunia asta care s-a terminat in octombrie am iesit un pic atinsa, cred: am mereu senzatia tampita ca-s plina de funigei, de panza de paianjen, pe fata, prin urechi. Afisul de la gradinita fetei despre scoala plina de paduchi nu ajuta, nici conversatia despre purici de saptamana trecuta. Intr-o noapte am visat o amanta vopsita blonda plina de paduchi, dormea intr-un pat si-i vedeam capul plin de paiete vinetii care erau glinzoabe miscatoare, un cosmar in toata regula. Plus corpul meu plin de insecte mici alergand peste tot. Intre funigeii de peste zi si scarbosenia asta de vis, cred ca am stat douazeci si patru de ore dand din maini.

Astept sa-mi revin pe linia de plutire.

Fiica-mea avea pe la doi ani (acum s-a mai linistit) o spaima difuza de gaze zburatoare.

Intr-o vacanta de vara la bunici m-am trezit noaptea ca aveam o urechelnita...desi ne puneam vata in urechi de cate ori dormeam in fan in sura, in casa nu era prevazut.