Imi iubesc condurii

Puénting

Mi-am facut blog ca sa scriu intrarea asta.

Se numea asa inainte sa aiba nume locul ce urma sa o gazduiasca.

Nici pana azi nu stiu cum sa pun in cuvinte ce as vrea sa stea sub titlu.

E un termen in spanglish. Inseamna exact ce arata imaginea.

Cred ca ar trebui sa incep spunand ca e o lectie pe care am invatat-o foarte bine: cand depind altii de tine nu mai poti sa-ti permiti senzatii tari, de genul sa mori un pic, sa patesti ceva, sa sari de pe sine.

N-as putea spune ca mi-am facut de cap, mai degraba m-am aruncat cu capul inainte.

Si busitura n-ar durea mai mult decat de obicei, daca n-ar fi fiindca tragi dupa tine pe cei mai dragi, aia pe care n-ai vrea sa-i vezi nicicand suferind, d'apoi sa-i faci tocmai tu sa sufere.

Cand aveam bebelusi mici si a trebuit in rare ocazii  sa ii las cu altcineva, nu mi-a placut mai niciodata cu cine ii lasam. Intre ameteala hormonala a lehuziei si dezorientarea de mamifer fara prunc, bantuiam pe strada repetandu-mi: nu am voie sa patesc nimic, depinde de mine cineva.

Undeva in primul an de maternitate dubla n-am mai avut vreme sa ma gandesc la ce mi se intampla, cei ce depindeau de mine ma cereau intensiv.

Si acuma, de la distanta timpului, cred ca singuratatea m-a durut. Nu cea fizica, cealalta.
Socrella: "Las' ca te descurci tu, toate s-au descurcat";

Maicuta: "Esti nebuna, nimeni nu face ca tine, tu chiar crezi ca celelalte fac asa cum spun, fii serioasa";

Barbatul: "Coboara asteptarile";

Tata: "Pfui, eu cum puteam cu trei!" (?!) Care trei ca eu aveam opt ani cand s-a nascut sora-mea si zece cand frate-miu, mi-am petrecut intre 8 si 18 ani jubiland de fericire cu ei doi.

N-am mai putut, cu exigentele Craciunului, cu toatele. Am facut o boala foarte interesanta (si foarte dureroasa), un ZZ, ca o petala cat unghia langa sanul stang. Care m-a tintuit la pat doua saptamani inainte sa o somatizez, urland de migrene inexplicabile la ora fixa.

Si dupa aceea am invatat de la viata ca mama nu are dreptul sa planga, sa oboseasca, sa o doara, sa nu fie atenta pana unde i se intinde coarda, sa moara, sa devina neoperativa, caci pe langa neajunsurile directe, ii trage pe cei ce coboara din ea dupa ea, in cadere.

Herpesul zoster le-a dat varicela alor mei, intai fetei, apoi baiatului.

M-am crucit de invinovatire, de durere, de suferinta lor. Acum partea fizica mi se pare anecdotica, la urma urmei e o boala a copilariei deloc periculoasa, doar incomoda.

Stiu bine ca rostul ei era sa ma puna pe ganduri.

A fost ca un aviz, ca o mustruluiala.

Ii multumesc medicului care mi-a spus ca noroc ca le-am dat-o eu, cine altcineva mai potrivit.

Si lor ca au trecut cu seninatate peste zilele scarpinatoare.

Si sunt mandra ca ma simt mai bine in singuratatea mea care incepe sa fie minoritate, ca e o alegere, ca stiu ce e de partea cealalta si nu cred ca as fi mai intreaga afectiv, moral, dimpotriva. Ma bucur sa vad ca parca nici ceilalti nu mai arunca asa comentarii in vant, c-or fi vazut ca ma dor la ficati. Am mai si coborat din (auto)exigenta, desi imi prinde bine oricand un umar la cele trebi lumesti.

Si ii multumesc persoanei care ma intelege ca nimeni altcineva pe lumea asta, caci priveste cu mine prin ocheanul meu, surprinsa si fermecata de diferenta.

Dupa bureti

Iubesc poza asta, se cheama: Fluierand a paguba.

Bibliografie ca sa tii Nordul

• Françoise Dolto, am citit-o in adolescenta, au ajuns cu mine pana aici nu stiu cum doua carti de-ale ei, le-am recitit prin 2007;
• Laura Gutman, mie mi-a placut asta;
• What Mothers Do;
• Under Pressure;
• oricare a lui Michel Odent;
• Asta am citit-o in saptamana 39, m-a ajutat cat 20 de ani de viata. In editia spaniola apare scrisa de doua autoare.

Blu-Tack 2

Catre tata-su: Mama nu stie de unde sa-mi cumpere blu-tack. Aiurea, e santaj catre el, eu nu i-am zis ca nu stiu, doar nu i-am promis vreo data.

Tu stii, langa scoala este un magazin unde a cumparat Teresa pentru noi, acolo mergi tu cu mine intr-o zi sa cumparam.

La libraria aia din fata?

Nu, la enganxaderia. (in adaptare: lipicitoria)

Tita

Autobuz.

Ti-ta.

Nici nu discut, ca-mi face un circ de nu ma vad. Ii dau si gata, solutia cea mai discreta.

De pe scaunul din spate, un domn la vreo saizeci de ani vorbeste ca singur: "Tita. Asta-i somniferul, nu?"
Ii raspund fara sa gandesc: "Somniferul, anestezia si Prozacul".

Al treilea copil

Am crezut ca daca-mi fac blog multe din gandurile care-mi vajaie prin cap in timpul din limbul adormirilor o sa se depresurizeze cumva, si-o sa profit iar de miraculoasele efecte hormonale ale tzatzei, iubirii & co, ca pe vremea cand aveam bebelusi de doua saptamani si adormeam bolovan langa ei inmarmurita de indragostire.

Am crezut ca daca scriu asa, aleatoriu, incalcit si dezechilibrat, o sa compensez in linearitate emotionala, o sa fiu mai coerenta in viata exterioara.

Pe naiba, acuma ma trezesc preocupandu-ma pe tot parcursul zilei despre ce si cum am scris, de ce am scris textul nu stiu care in momentul ala atat de neinspirat, despre cand sa-mi fac vreme sa scriu despre asta, despre daca exista cuvantul "descomunal" in romaneste, cine stie ce greseli de neiertat am putut sa produc, si mai rau, nici sa nu-mi dau seama pana saptamani mai tarziu ca nu e corect asa.

E ca un tamagochi care aparte de a fi online, mai sta si pe hard-ul meu, rotindu-se in gol iar si iar. Trebuie sa am grija de el/ de mine, sa-l hranesc (si pe asta), ma suge mintal exact ca astilalti doi.

Fetele care au trecut prin experienta o sa priceapa expresia: uneori ai senzatia fizica de creier aspirat, odata cu laptele.

Fiecare primeste ce merita. Cum atat de mult imi placea sa despic firul in paispe, am primit cadou minute mii in care sa ma pot gandi la ce vreau.

O medie de doua ore zilnic (nu m-a iertat nici o zi niciunul) timp de mai bine de patru ani da timp pentru multe deliruri interioare.

Cel mai frustrant e ca, de cand mi-am facut blog, mereu imi vin idei stralucitoare in timpul in care nu ma pot misca din pat. La vremea verticala au disparut complet, rasar doar fraze ciuntite si penibile. Si ce bine le legam cand eram legata de tzatza si de pat.

In imaginarul meu, blogul asta cu titlu frivol (dezacordat in ultimul timp de cateva note grave) e ca un port maritim, o glosa a vietii duble a capitanului: viata terestra, care incepe undeva dincolo de port, si viata pe mare: fabulatorie, imaginara, interioara, fluida, ancorata partial in locul asta.

Tin sa fac un plan al zonelor portuare, delimitate pe digurile si cheiurile si plajele artificiale special amenajate:

• zona de cargo, grea, cu tonelaj impunator, rezistenta, intr-un fel ratiunea de a fi a portului: maternitatea, declicul care a provocat nevoia de a pune in cuvinte ocupatii si preocupari;
•  zona de marché en gros, cotidianul colorat, in fierbere continua, fara alta relevanta ulterioara decat cea de jurnal: lunile si anii care trec peste prunci si progenitoare, pozele, textele despre gangureli, limba, muzica, serbari, sarbatori si sarbatoriti;
•  zona de containere, omologate dupa normativa ISO: amintirea in containerele ei translucide, lasand uneori sa se filtreze dinauntru si dinspre inafara reflexe ingeresti de lumina difuza, prezentul in continentul lui reciclabil pentru mai tarziu sau pentru alte utilitati paralele, nehotararile, bajbaielile si stangaciile in containere facute din rafturi, bucuriile in containere de lemn, carga toxica in incaperile etanse, stocate inevitabil tot in port;
• zona de cimitir industrial: deseurile (durerea, frustrarile, renuntarea);
• zona de douane: autocenzura;

Ma incalcesc destul in portul meu, si credeam ca dimpotriva, ma va depana in fluiditate, coerenta, trafic mintal rarefiat. M-am inselat.

Scrisoare deschisa ei

Ea: fata mea, sau prietena/perechea/sotia baiatului meu, atunci cand vor avea nevoie de ajutor si nu vor sti pe unde sa iasa la liman.

Intrarea asta vrusesem s-o scriu in septembrie, dar mi-am innodat degetele.

Bineinteles ca voi fi extrem de ocupata. O sa fac tot ce-mi trece prin cap, o sa am o agenda de nebuni, intre tai-chi, pilates, inot, rusa, sesiuni cosmetice, cafele cu prietenele, salsa, shopping, escapade misterioase à la Catherine Millet, pe mine sa nu ma-ncurcati.

N-am timp de voi si de scancetele copiilor vostri, imi traiesc in sfarsit viata asa cum vreau (si merit).

Mai mult, va anunt de pe acum: o sa dispar din peisaj unde si-a-ntarcat dracu' copiii, n-o sa fiu de gasit nici cu gps-ul de la N.A.S.A. Si daca intuiti unde am tulit-o, foarte bine, stiti ca nu ma puteti deranja.

Dar, si aici vine minuscula doza de modestie si distanta, sper sper sper din tot sufletul sa pot sa ma abtin (sau macar sa-mi amintesc) sa ciripesc cat sunt de ocupata, cate lucruri fac intr-o zi, in ce ritm trepidant traiesc.

Mi-s dori sa invat macar asta de la viata.

VBAC

O prietena "virtuala" a trait un VBAC intre aseara cand am vorbit cu ea si azi.

Cand mi-a scris acum cateva saptamani ca abia asteapta sa nasca fiindca e din nebunele care viseaza la durerile facerii, am stiut ca va reusi, in tara, la o distanta mica intre cele doua sarcini, cu toti impotriva. E de-a mea. Acum vreo luna am vazut a nu stiu cata oara cat de puternice sunt retelele de femei, cum acelasi sentiment poate pune laolalta fete din medii sociale, culturale foarte diferite, cum in cuvinte dureros de simple coincidem toate.

Sunt fericita pentru ea ca pentru mine, si pentru bebe si mai mult, caci o mama bine in pielea ei fericeste pruncul.
Am tot vorbit cu ea saptamanile astea, cat de tanara, la varsta ei eu inca mergeam lipita de cladiri, cat de capoasa si citita, atoasa cu toti. A putut, ca noi toate.

Ce iubesc in cartier

Ca inainte era un satuc lipit de metropola.

Ca pe strada Joan Blanques este o academie de engleza care se cheama John White.

Provincialismul locuitorilor.

Petrecerile de pe Carrer Argentona, la fiecare doua luni vecinii isi fac de cap in mijlocul strazii organizand o masa de sezon (fideuà, bureti, fasole, paella, calçots), cu dans, bingo si cafea pana seara.

Merceria pe care am gasit-o acum opt ani pe strada mea, cu proprietara iesita parca dintr-un scenariu. A disparut in mai putin de un an, era de asteptat.

Bodega lui Manolo, numita Bodega Manolo. Manolo insusi.

Parintii lui Manolo, revelatia anului 2010, bucuria pe care mi-a dat-o prezenta lor, sunt vecinii mei de dedesubt.

Ah, iarasi, ca sa nu ma repet, scriu Cafè Flanders, unde le spéculose vine de chez soi, unde gasesti hoegaarden si vezi anotimpurile trecand. Ai putea trai in mijlocul ei, nu-ti lipseste nimic.

Ascutitorul de cutite care trece pe strazi cu roata de ascutit, fluierand ca sa-si anunte prezenta si serviciile.

Vanzatorul de butelii de aragaz, care bate in butelie ca sa stim ca distribuie. Asa ceva n-am pomenit acasa din anii saptezeci.

Papucarul (ala rapid, tot invitandu-ma sa revin maine) care s-a intimidat teribil luni cand i-am spus evaziv ca ma bucur ca il vad, dupa ce a stat in analize suspect de cancer de prin iulie.

Vecinii secreti pe care o sa-i fotografiez.

Casa Fuster, am bagat de seama ca-i place si lui Woody Allen, vine din cand in cand sa faca jazz.

Vizavi de Casa Fuster si un pic mai sus, cel mai frumos balcon cu vitralii din toata Barcelona. Il rateaza toti turistii care urca spre parcul Güell, caci stau in autobuz cu nasul bagat in ghiduri.

Plaça de la Virreina, se danseaza swing in fiecare ultima duminica din luna.
Vicioasele alea mici de la Pastisseria Bonet, o schija inalta si bruneta cu pielea de portelan dantelata cu tatuaje nelinistitoare si cealalta blonda, pin-up de un metru cincizeci, cu botinele ei sexy.

Totul. Imi place cartierul meu, m-as simti straina in Eixample, sau oriunde altundeva. Daca ar fi sa aleg, raman cu Gràcia.

Septembrie

A fost atat de greu, incat de cate ori urc cu caruciorul cu copiii pe Joan Blanques, ma gandesc la asta: cum de-am putut. De-acum inainte, voi asocia Joan Blanques cu luna septembrie, cand ma urcam dinspre piata-parc John Lennon spre casa, cu ei doi extenuati, flamanzi, satui de a fi amagiti ca am stat sa ne jucam, cand de fapt evitam sa intram in casa.

Barbata-miu imi zisese sa o iau ca pe un servici, trecerea prin greul asta. Consider ca am intrat de cateva zile in concediu, ca mi-am incheiat misiunea pe postul asta.

Nimeni din cei carora le-as explica n-ar intelege. Doar pruncii mei au trait pe pielea lor timp lung o situatie anticopilareasca, caci era o preocupare continua sa nu faca aia sau ailalta, respectiv nimic. Am fost o mama stramba lunile astea, si sper sa reusesc sa repar.

Deocamdata incerc sa ma repar pe mine. Cum. Lasandu-ma sa traiesc fara grijile pe care le aveam acum doua saptamani: casa impecabila. Imi dau voie sa ma balacesc in dezordine, sa nu mai imi fac griji sa bag tot ce e personal prin dulapuri.

Am mai invatat - a cata oara - ca in momentele cele mai grele, la ora adevarului, esti singur, singur cu adevarat, nimeni nu te poate ajuta, nimeni nu poate muri in locul tau, trece prin asta in locul tau.

Am putut, nu stiu cum. N-as repeta experienta veci. Prin august, cand miroseam ce ma astepta, am vrut sa dispar din peisaj, sa ma ascund o vreme cu copiii, acasa la mama. Al meu nu m-a lasat, si acum trei zile mi-a zis: nu oricine poate rezista.

Dupa delirul cu toate detaliile perfecte, am nevoie sa stau in casa traita, cu harmalaie si toate alandala. Ma oblig sa le accept, sa-mi scot reflexul ordinii din cap. S-a terminat, putem trai normal in casa.

Fizic, si nu numai, cred ca imi permit prabusirea. Saptamana trecuta inca m-am tinut tare, de cateva zile hoitul m-a lasat balta, nu mai pot juca. Caut asternut sa ma intind.

Fobii

Nu am.

O sensibilitate la lumina, inca din copilarie, ma orbeau diminetile, zapada, soarele intens. Traiesc in penumbra, reusesc sa deschid ochii. In Paris, cand lucram la sapte dimineata cu trei barbati superbi, ma asteptau mereu cu cea mai aromata cafea de inalta concentratie. Si se vorbeau sa se sperie de mine in fiecare zi. Lucram pana pe la unsprezece cu ochelari de soare, cand incepeam sa par mai lucida.

O stare de disconfort in parcarile subterane, ma sufoca lipsa ferestrelor, aerul incins, timpul mort, uratul.

Din nebunia asta care s-a terminat in octombrie am iesit un pic atinsa, cred: am mereu senzatia tampita ca-s plina de funigei, de panza de paianjen, pe fata, prin urechi. Afisul de la gradinita fetei despre scoala plina de paduchi nu ajuta, nici conversatia despre purici de saptamana trecuta. Intr-o noapte am visat o amanta vopsita blonda plina de paduchi, dormea intr-un pat si-i vedeam capul plin de paiete vinetii care erau glinzoabe miscatoare, un cosmar in toata regula. Plus corpul meu plin de insecte mici alergand peste tot. Intre funigeii de peste zi si scarbosenia asta de vis, cred ca am stat douazeci si patru de ore dand din maini.

Astept sa-mi revin pe linia de plutire.

Fiica-mea avea pe la doi ani (acum s-a mai linistit) o spaima difuza de gaze zburatoare.

Intr-o vacanta de vara la bunici m-am trezit noaptea ca aveam o urechelnita...desi ne puneam vata in urechi de cate ori dormeam in fan in sura, in casa nu era prevazut.

Ochii

Ai vazut si tu documentarul ala in care ni se arata in cateva secunde cum e viata unei flori sau a unui fluture, de la tulpina verde, mugure, boboc, floare pe toata pirueta, ofilire?

Asa am trait acum vreun an trecerea timpului peste mine. Intr-o buna zi am simtit cum imbatranesc, in secundele alea interminabile mi s-a pus stampila pe ultimul cincinal.

Ochii au primit medalia. Dintr-o data - cum altfel, intr-o dimineata - am simtit un laser cu mii de intepaturi precise si foarte iuti pe pielea pleoapelor, ma durea panza fina de pe ochi ca un atac de insecte minuscule incarcate de cruzime. In fata oglizii am vazut reportajul pe pielea mea: in sapte secunde m-am umplut de riduri, semnul tuturor noptilor dantuite.

N-am fost deloc la chefuri cand eram tanara. Nu ma plang, am recuperat cu varf si indesat.

De cand am vazut creponarea asta in oglinda am inteles ca toate cremele din tinerete erau o tampenie. Acuma da, sunt justificate.

Babesti

Sunt obosita. Am ramas destul de busita dupa bolirea de la Craciunul trecut, inca nu mi-a disparut senzatia de carapace de testoasa de pe omoplatul stang, ca o palariuta pusa pisicher pe schinarea catarului din mine.

Variaza cu note adaugite, depinzand de zi: uneori parca as avea clavicula rupta, alte zile mi-e tot umarul amortit, dar punctul ala ca un crater ars ramane cumva necrozat, nu stiu cum sa-l alint sa treaca.

Plus stralucirea ascutita a cuiului din craniu. Uneori dipare ca o naluca, vreo luna chiar crezusem ca scapasem, pfui, in septembrie s-a intors.

Am nevoie sa dorm o noapte singura, eucaliptul din mine s-a trezit ieri cu totul rasucit: chilotii, camasa, sanii, trunchiul de picioare. Cer cinci minute dimineata pentru mine, ca sa pot sa-mi intru-n piele, nu e de putoare ca ma ridic ultima din pat, am nevoie sa ma gasesc, sa stiu ca trupul imi apartine, ca nu trage nimeni de el. Uneori am o anestezie pe toata partea stanga, o sa incerc sa-mi schimb orientarea.

Urasc diminetile.

Apâ

In trei zile a trecut de la apa/agua la racnitul apâ. Degeaba mai incerc sa-l corectez, apâ apâ ramane.

A inceput sa zica si numele colegilor sora-sii, Eriiiiiic (strigat exact ca bunica copilului), Marta (cum poate), Paula (asta sunt eu) si Toni. Ana e Ana.

Si titi a devenit tita, impertinent. Tita!

Blu-Tack

De cateva zile imi cere sa-i cumpar blutage, imi inchipuiam ce e.
Am gasit-o la frigider luand din branza topita bumbuti de surogat de blu tack pe care ii lipeste convinsa de mobila, ca sa-si poata expune desenele.
Ca de obicei, adultul e de vina.

Tandem

Am gasit asta scris acum mai putin de o luna, nici nu ma recunosc, simtul umorului:

Draga mea,

Nu stiu ce sa-ti zic, privit din afara si la prima impresie, pare ca ai o problema de logistica. Nu ma bag sa-ti dau nici un sfat, stii cum e cu cate bordeie atatea obicee, doar incearca sa vezi ce-ti poate fi de folos in cazul tau:

In primul rand tu ai doi bebelusi, al tau cel mare e mult prea mic pentru a putea sa te organizezi cu el asteapta-ma juma' de ora ca o adorm pe sora-ta si acus vin. E prea mic.

Daca pentru tine e destul de mare incat il vezi capabil sa stea in camera lui, dar in acelasi timp te vezi depasita de evenimente, poate ar trebui sa intervina altcineva (ideal tatal) sa ii faca incalzirea de adormire seara, ca tu sa te ocupi de cea mica. E de preferat decat sa-i dai laptele tau celei mici in biberon (parca asa am inteles, asta e cam aiurea). Nu cred ca ai dat doi ani tzatza de la sursa celui mare ca s-o stalcesti acuma cu biberonul pentru cea mica. Biberonul cu laptele tau e o solutie pentru cand lucrezi, pentru cand ti-a fost imposibil sa dai piept, nu e cazul tau din cate vad.
Sa-l tina tata-su de vorba seara cu o poveste etc, pana poti veni tu cu el.

Daca in schimb, accepti o situatie clara: nu e atat de mare cum credeti cei care l-ati pus in camera lui, ci, date circumstantele (trebuie sa-l adormi la san etc) e inca un bebe, solutia e practica si drastica: tu si ei doi intr-o camera. Daca il tin tatanile, tatal cu voi, daca nu, in alta camera. El e deja marisor, poate dormi singur.
Dincolo de glume, dormitul cu copiii se face si din simt practic. Tu crezi ca eu as fi rezistat sa ma plimb dintr-o camera in alta? Fie si dand biberon, e mai simplu asa. Nu stiu de fapt daca baiatul se mai trezeste si noaptea, banuiesc ca da, macar o data, parca asa se intelege, ca esti stresata sa nu se trezeasca in acelasi timp amandoi.
Iti spun cum am facut eu, poate ajuta: toata Scandinavia si multe alte parti folosesc ceea ce se cheama un patut-atas, patutul de copil legat de patul adultilor. Eu nu mi-am luat un patut special, ci am scos zabrelele de pe o parte si am pus patutul lipit de perete, apoi patul nostru. Acolo a dormit fata cu doi ani jumate, lipita de noi, pana s-a nascut baiatul dormea intre noi in pat, baiatul i-a luat locul. Concluzie, un copil intr-o parte, unul in alta si tu te imparti cum poti: adormi bebe mic, faci un masaj in acelasi timp la cel mare (neaparat perne bune pentru tine pentru tot spatele) si cand adoarme bebe te intorci inspre cel mare. Macar nu trebuie sa te deplasezi ca o stafie. Ce castigi cu asta: bebe mare te are un pic aproape, eviti urletele caci un masaj sau o mana pe piept calmeaza, un cantecel inganat tampeste pana adoarme.
Incearca sa eviti cat poti sa-i zici asteapta ca sunt cu asta mica. Eu spuneam mereu: acum nu pot sunt ocupata. Retine: SUNT OCUPATA, un moment, niciodata stai ca tu esti mare, ea e mica.
Doi ani e o varsta cand sug ca descreieratii, e ca si cum li se scurge toata viata prin asta, e crunt. Calmeaza-te, e ultimul zvacnet, inainte de stingere, niciodata n-o sa mai suga cu atata forta ca acum. La tine se multiplica cu revenirea cantitatii de care baiatul profita, cu venirea in casa a sora-sii care il afecteaza, cu totul: e si mai si decat daca ar fi fost doar fiindca la doi ani sug asa, incearca cumva sa nu-l respingi, stiu e foarte greu.

Ce-as face eu: as pune baiatul in pozitia lui de dormit la san, si fata pe deasupra ta, ea e mica si incape si nu te apasa, cateva saptamani pana se calmeaza baiatul poate iti foloseste asta. Si clar, eu as alege sa-i pun la somn in aceeasi camera cu mine, asta sigur, altfel as innebuni cu plimbarile si stresul cu deplasarile.

Te inteleg perfect cu "Insa statul prelungit la san ma consuma foarte mult, atat fizic, cat si psihic".
Stiu exact ce ai vrut sa spui, nu esti singura. Te inteleg. E extenuant, e alienant, senzatia ca nu ai identitate fizica, trupul nu-ti apartine, timpul, minutele si orele petrecute adormind copii, fara sa poti citi o carte, mintea care despica firul in patru multiplicat cu patrusprezece. Sunt lucruri care sunt prea intime ca sa fie spuse pe aici, doar vreau sa-ti spun ca stiu prin ce treci. A fost o epoca in viata mea cand imi petreceam toata ziua adormind cand pe unul, cand pe altul. Era foarte tare faza. Si cand imi auzeam prietenele cu povestile lor profesionale, cu viata normala, parea ca n-am scapare.

Cel mare merge la gradinita, sta cu el in afara casei cineva care sa nu fii tu? In curand va avea nevoie sa respire un pic si altceva decat aerul dintre voi trei, ii prinde bine o iesire scurta.

Nu iti pot spune mare lucru, doar ca sunt doua drumuri, esti intr-o rascruce: ori il consideri mare si incepi sa-l ajuti sa adoarma cu ajutorul cuiva care n-are tzatza, si tu mergi doar in ultimul moment, daca mai poti (multe nopti n-o sa mai ajungi, caci ba s-a conformat, ba a plans intr-atat cu tata-su dupa tine incat nu se merita sa-l mai intorci la tine), ori, drumul doi: accepti ca e inca foarte mic, ca adormitul cu tine il calmeaza si accepti realitatea crunta, dar practica si mult mai simpla: ii adormi pe amandoi in acelasi loc, se molipsesc cu respiratia, iti aud amandoi vocea in acelasi timp, poti intinde o mana daca nu o tzatza la cel mai napastuit, incepi sa fii mama caracatita, nu mama calatoare.
Tu alegi, ori te plimbi din loc in loc, ori te perfectionezi in abilitatea extremitatilor. Eu sunt capabila sa-mi acopar cu patura tot neamul cu ajutorul piciorului, sa dau tzatza, sa fac masaj fetei cu mana stanga, sa-i fac din ochi barbatului ca ne mai intalnim noi pe traseu, ca noaptea-i lunga si avem certuri de incheiat, si sa vorbesc la telefon cu sora-mea sa ma trateze frumos, ca numai eu stiu prin ce trec. Toate in acelasi timp.

Nu dispera. Sa nu ai regrete, situatia pe care o traiesti ai ales-o tu, in oarecare masura. Peste o vreme o sa-ti fie dor de clipele astea. Nu ma injura, e purul adevar.

Texturi si parfumuri

Grinzile acoperisului casei sub picioarele desculte: calde, lucioase, netede, bune, acoperite cu praf fin. Nobletea lemnului, asortarea perfecta cu talpa mea goala, aproape facand ventuza de bine ce se dau una pe alta, barna si talpa.

Fuiorul bunicii pe care il dansa mana ei iute si uscata, vrajindu-l pana a scoate din el un fir aspru, fin si foarte rezistent. Fusul splendid, lucios si jucaus de atata trebaluire, forma perfecta.

Piatra ponce de acasa, trainica pana la a trezi ura din noi. Neschimbata de-a lungul anilor. La mintea de acum incep sa cred ca era facuta din ceva transgenic.

Sticlele de lapte din anii optzeci: clinchetul lor dimineata, goale si apoi pline, dupa coada pe ger napraznic. Uneori inghetate si chiar pleznite.

Pielea pistruiata a lui Grumazeasca, cu parul roscat si starea intriganta de gravida cu respiratia sacadata de efort.

Paltonul mamei, de parca toata tandretea din ea s-ar fi ghemuit in paltonul acela mirosind atat de bine a curat, a cald, a limpede, a lumina. Valurile in care cadea si intrebarea ei, inainte de a iesi pe usa: Am ceva pe palton? N-am priceput niciodata de ce ma intreba asta, nu vedeam nicicand nici o scama amarata.

Clatitele cu dulceata de cirese amare de-acasa de la Flori, aproape transparente, vinetii de la cirese, facute dintr-o compozitie complet diferita decat a noastra, pareau dantela filigranata, nu clatite.

Camasile lui cand ne vedeam in Lille, toate din aceeasi tesatura, usor de calcat, atat de desuete.

Paturile aspre de lana, imposibil sa faci ceva cu ele, eventual un peeling agresiv.

Teaca din piele in care punea bunicul piatra cu care ascutea coasa. Faaarsht.

Manerul galetii de la fantana, pe care o lasam sa coboare liber, impregnand in palma mirosul de metal rece.

Pietrele de rau, lunecoase de mâl sau matasea broastei.

Firul de taiat mamaliga, rigid ca facut cu apret, infasurat intr-una din balamalele ferestruicii ca de turta dulce.

Rumegusul de pe la casele celor ce lucrau in lemn: carlionti de rumegus de calibre si variatii mii, aroma intepatoare.

Penarul bestial al Loretei Silvas, atat de burdusit si de lucios, bine intretinut, demn de invidie.

Pielea lui care stralucea si ma tinea nopti intregi cu ochii holbati, ca o sezatoare de milioane de licurici, fara sa pot lipi geana pe geana de teama ca se poate topi.
Bulbucii unei furtuni varatice, contradictorii, grei si spumanti laolalta.

Paracioasa

Maica-mea, catre nepoata, smiorcaindu-se:
Eduard m-a batut...
Fata mea, incepand sa planga si ea:
Si de ce nu-i spui lui mama?