miercuri, 31 august 2011

Rabdarea

Mi se pare de un sarcasm teribil: "It is strange that the years teach us patience; that the shorter our time, the greater our capacity for waiting." Elizabeth Taylor

Intre "acuma-acuma" al copilului care nu intelege nici o explicatie oricat de logica ar fi si "azi nu, mai astept" al batranului.

Am cunoscut o batrana care astepta moartea cu speranta si se dezumfla de fiecare data cand nu venea. Respira adanc de vreo treizeci de ori pe zi, si inainte zicea: "Acuma!! acuma....aaaaaaaaah, nu...."

marți, 30 august 2011

Paris-Dakar

Ai mei nu au prea avut obiecte tranzitionale, desi sfatul mamei cu "da-i ceva micut in mana", spre deosebire de cel cu suzeta, l-am ascultat si bine am facut.

Am observat ca ii linistesc uneori, sau ca macar ma pot desprinde mai usor fizic daca au intre gegetelele adormite un soricel minuscul, o Dora exploradora in miniatura, sau ceva construit din interzisele oua kinder (un crocodil, un pitic cu nume imposibil; chiar, cine sunt Gormitis, Marsupilami??). Si-n ziua de azi umblu cu un Bambi minunat fara codita in portofelul meu cu ruj si rimel expirate din vremuri uitate, daca l-as pierde as suferi o tura. Uneori mi-l cer unul sau alta din copii, li-l las o clipita, nu cumva sa raman eu fara el.

Am preferat sa fie atasati de san, mi-a fost foarte comod o perioada, sau de cate vreun personaj din astea cu care dormeam dupa aia toata noaptea intre coaste, in loc de ursuleti &co de plus. Nu-mi plac jucariile de plus, nu stiu de ce nu m-au atras niciodata.

Obiectul tranzitional numarul unu e sfarcul celalalt, ala neocupat. Prietenele stiu de ce.
Cineva din familia mea are si azi un tic foarte induiosator, iti atinge lobul urechii cumva in zbor, reminiscenta cetoasa a tzatzei din anul zero.

Am poze mentale cu sfarcuri cat cireasa rasucite si innodate de catre bebelusi minutiosi. Cica vine o vreme cand nu te mai deranjeaza. Nu mai retin sentimentul asta de indiferenta, mie mi-a ramas doar senzatia de intoleranta fizica, in primele luni de sarcina cu al doilea copil.

I-am interzis fetei definitiv, cred ca nu a fost nevoie sa repet, sa ma atinga la celalalt. Si poate pe-atunci a aparut si batalionul de animale si personaje liliputane. Cu baiatul am trecut direct la asta, sensibilitatea fizica intre sarcina, timp indelungat, agitatia alaptatului, tandem si toate variantele combinate mi-au semnalizat clar pana unde ma tin baierele.

M-am trezit vara asta in plin raliu: in fiecare seara un pilot vajnic imi parcurge dunele sanilor cu vreo motocicleta micuta, cu o masinuta cat aratatorul, cu un trailer de masinute din alea, un camion....stai! abia la nivelul asta mi-am dat seama de situatie, nu puteam intoarce capul, se innodasera margelele, poza era dementiala.

Ce-i asta?! Ori tzatza, ori camionul! Si atunci am primit - de desteapta ce-s - o palma suieratoare fix in nucleul maternitatii: camionul. Si-a luat distanta de siguranta si s-a trantit cu culutzul in sus in patul lui.

Inca nu am reusit sa-mi amintesc cum se numeste personajul ala din desene animate care mergea taras cu curutul in sus, ultimul din firul indian de personaje. Ca ala s-a pus in spatiul lui intim.
Un prieten imi zicea razand pe vremea fetei ca am una de ciocolata si cealalta de vanilie. Pentru mine, vara asta ramane a unui sui-generis Paris-Dakar.

Consider ca e tranzitia perfecta.
Ca nu ma vedeam, oricat ar crede unii, schimbata pe o bere sau direct pe sanii gagicii.

De cateva zile am descoperit niste ratuste din alea tipice de baie, doar ca sunt cat degetarul. Distractia a inceput cand ne-au insotit ratustele in pat: sunt fosforescente! (fraza asta suna a jocuri erotice). Tatal copiilor spune ca sunt din Fukushima. Serile de adormit pruncii par acum zone de after hours din Ibiza.

Matrix



Sheila Kitzinger seamana o gramada in tot (look, ton, vorbe) cu Oracolul.

luni, 29 august 2011

sâmbătă, 27 august 2011

Fonetica

Casi-omofoanele noastre:

la culutz la culutz: il deranja pampersul, zi-i kkt-ul si noi ii cautam armasarul prin casa)
cu culutzu: anterior mentionatul)
cuculutxo: mi-am dat seama azi la inghetata ca pronunta la fel ca astlalte doua, cucurutxo e cornetul.

*

Baiatul nu poate pronunta e, ca in: "mama, undA mArgeAm?", cu A de la gamalie.
E atat de amuzanta viata de cand ne-am dat seama de asta, incat sora-sa a inceput sa vorbeasca la fel, doar-doar i s-o mai alina gelozia.
Si noi repetam toate perlele, cand le intelegem, ca azi m-am uitat chioara la el vreo cinci minute in timp ce ma bazaia: papà, papà.
Pfui, asta-i mai tehui ca mine la prima ora a diminetii, nu vede ca-s ma-sa, de ce-mi zice papà?
Imi cerea paper, o foaie sa deseneze.
Acuma imi dau seama ca ne-am dat seama abia acum fiindca abia acum in august a inceput sa vorbeasca, fraze legat. De aceea am ajuns la concluzia parinteasca nu ca ar fi el pregatit de gradinita, ci ca acolo la gradinita au aia nevoie de el.

Nu am cuvinte sa spun cum ma socheaza iar, ca si la fata, cristalinul mental al primelor propozitii, acuratetea neurologica cu care reuseste in sfarsit sa lege ce avea de mult in cap.
Fiecare enunt e perfectiunea. Dac-as putea sa dau la Replay in ureche, cu textele lor.
Ne resemnam repetand tot ce zic, asa simplu si indeajuns.

Vanilie

Nu-i suport parfumul.
Dar ti-am gasit tricouasul aruncat, mirosind a inghetata de capsuni si vanilie, aia pe care ai mancat-o azi la doza de adult. Parca erai din neamul Marichetelor, ma uitam la voi, cealalta catalana-catalana, de ma intreb uneori ce are din mine, absorbiti de asa indeletnicire serioasa.
Nu ma pot desprinde de tricoul imbatator. Dulce, naïf, cald, mic-mic, ca-ntr-un basm.
Oare o sa va aduceti macar unul din voi aminte de dimineata asta de august ucigatoare, cadentand voiosi spre inghetata? Si de mirosul ei?

luni, 22 august 2011

Blog


ce fac
ce-mi place
ce-mi pun
  • in preajma,
  • in gand, 
  • in viata,
  • la capatai,
  • in cui,
  • pe mine,
  • la suflet
ce cred

hm.

Pe de o parte un blog e o forma contemporana de generozitate (atunci si doar atunci cand ai idei bune de impartit), ca grupurile de muzica ce cadorisesc pe internet melodii la care au lucrat cine stie cata vreme.
Cine ar fi zis ca lucruri atat de pretioase ajung sa fie gratis.

Pe de alta parte mi se pare ca de cand am blog prietenii (oricum foarte putini) nu mai au de ce sa ma caute. Nu ca as scrie note inteligente - eu insami sunt polisaturata de subiectul monotematic - dar ma bate uneori gandul sa-mi transform blogul in jurnal intim. Si zgarcit. Alteori ma gandesc sa scriu si de (alte) lucruri care mi-au facut viata (si) mai usoara si placuta, dar na, mai astept cumva o vorba de la tine. In viata. Sau in viata blogului.

Ca am inceput sa ma intreb daca esti tu cea care ma citeste din Doha, sau daca tu, prin intermediul D lui I, m-ai regasit si ma citesti din Islandia? din Suedia?, sau cine ma citeste din Viena, Bucuresti, Timisoara, sau din satul bunicii mele, ca doar n-o fi bunica!

Hait! De-i asa, imi auto-suprim/ lichidez/ distrug blogul ca o Medeea si incep sa ma ocup de nivelul de trai al lui barbata-miu, asa cum e datul.

vineri, 19 august 2011

Feminista

Travaliul si nasterea nu au nevoie de perfectionare.
Sunt deja perfecte.
Oricat ar speria doctorii femeile ca fara ei sunt pierdute.

Si oricat ar deranja pe cine stie cine, sarcina, nasterea, puerperiul nebun, alaptarea sunt parte importanta din sexualitatea unei femei, mai mult, sunt punctul cel mai aproape de soare din viata ei.

duminică, 14 august 2011

Maternitatea

Cand ti se propune sa scrii despre Despre nastere si despre Maternitati, ce faci, manancicaluleovaz?

Eu cred - sper - ca o femeie isi alege maternitatea in care sa nasca la fel de atent ca alte "dichisuri" feminine. Cand poate.
Pentru mine important nu era sa stau in spital ca la hotel, ci sa fiu gazduita sub un protocol care sa se apropie, daca nu sa coincida, cu forma in care visam eu inceputul. De aceea m-am spalat pe maini de clinica privata si de medicul asijderea, ala care vorbea asa frumos si  in saptamana 20 mi-a sugerat ca cel mai "sigur"  e o cezariana. Cincisprezece minute si totul perfect. Perfect pentru cine?

Mi-am duplicat dosarul cu analizele la un spital public care e muzeu modernist acum. Aveam foarte multa incredere in ei. Pe de alta parte eram foarte tanara, si n-aveam mai deloc incredere in ce era mai important: in mine.

Am aterizat mult prea devreme in maternitate, si am asteptat cu totii un travaliu inca inexistent, timp de vreo trei ture. Protocolul spitalului era de 24 de ore de provocare, imi acordasera deja cateva peste, in van.

Partea buna a interventiei de chirurgie majora prin care a venit pe lume primul copil este ca in cele cinci zile cat am stat in maternitate am inceput sa tesem cel mai frumos si intens (in toate sensurile) lucru ce mi s-a intamplat: cresterea unui pui.

M-au ajutat cum n-am cuvinte sa multumesc, mi-au aratat pozitii de pus la san pe care nu le-as fi putut imagina singura, cu burta taiata si toata buimaca. Si dezamagita. Am povestit cum m-am simtit si cine m-a ajutat.

Maternitatea pe care am ales-o pentru al doilea copil a fost casa noastra.
Am vizitat cateva prin zona, pe o raza de vreo 200 de km, si mereu am simtit ca oriunde, atentia de care aveam nevoie eu si copilul meu valora prea mult. Asteptam ceva ce foarte putine locuri imi acordau: timp.

Am contractat doua moase si un ginecolog-pompier, care nu apare decat in situatiile limita, inainte de o eventuala mutare la spital a gravidei. La intrebarea de la prima intalnire - ce vrei de la noi, am raspuns : timp, rabdare, si liniste.

Poate pare stupid pentru unii, chiar si pentru unele. Dar nu ploua cu anterior mentionatele, mai niciunde. Am avut parte de tot ce am sperat, aici detaliile.

Ce am apreciat din aceasta maternitate: intimitatea, asteptarea, prezenta continua a cuiva care stie ca ce se intampla decurge normal. Comoditatea de a nu disparea din raza de actiune a primului copil. Nu a trebuit sa ma intorc acasa, ci la noi acasa a mai venit cineva. Nu am asteptat contravizita intr-un salon, ci mi-am primit in vizita moasele care m-au insotit la nastere, in primele saptamani.

Imi asum alegerile ca fiind perfecte pentru momentele respective din viata mea.

sâmbătă, 13 august 2011

Doi in unu/una si altul

Acum cateva zile am vrut sa notez aici doua idei despre viata intrauterina.
Una a fost cea a Teresei Forcades despre avort.
A doua trebuie s-o redau iarasi deformata, caci nu mai gasesc interviul vazut rasalaltaieri, mai mult, nici nu-mi mai aminteam cui ii apartinea. 
Era al Laurei Gutman. Am mai mentionat-o pe aici, sunt lucruri care imi plac din ce scrie, multe altele (nu doar din ce scrie) deloc. Coincidem intr-un detaliu biografic: spune jumate in gluma, jumate in serios, ca a avut o sarcina de 47 de saptamani, terminata cu un VBAC cu  Michel Odent, in faimoasa "salle sauvage" din spitalul Pithiviers.

Ideea care mi-a placut era cam asa: cu cat sarcina e mai lina, mai minunata si mai fermecatoare in viata unei femei, cu atat puerperiul e mai tumultuos, caci rasturnarea de ceruri e bulversanta.
Daca in timpul sarcinii viata bebelusului depinde de a mamei (si aici e punctul in care le-am asociat pe Teresa Forcades si Laura Gutman), daca mama e bine, fatul e bine, odata iesit in afara, viata femeii depinde de viata bebelusului.
Femeia aceea libera, inteligenta, autonoma, cu cariera profesionala, sigura de sine, lucida si autosuficienta depinde complet de ritmul nou-nascutului. Fara sa fii avertizata, e destul de delicat de rumegat.
Sper sa gasesc interviul, parafrazele mele sunt mai mereu incalcite.

vineri, 12 august 2011

Tribul

Addenda la Inainte era mai usor:

“Una sola madre no logra criar a un niño, pero 5 madres juntas logran criar a 100. Ninguna mujer debería pasar los días a solas con los niños en brazos. Es responsabilidad de nosotras reconocer que necesitamos volver a juntarnos, que si funcionamos colectivamente y dentro de circuitos femeninos, la maternidad puede resultar mucho más dulce y suave.”
Laura Gutman

O singura mama nu reuseste sa creasca un copil, dar cinci mame impreuna reusesc sa creasca o suta. Nici o femeie n-ar trebui sa-si petreaca zilele singura cu copiii in brate. E responsabilitatea noastra sa recunoastem ca avem nevoie sa ne reintalnim, ca daca functionam impreuna si in circuite feminine, maternitatea poate fi mai dulce si mai usoara.

joi, 11 august 2011

Avort

Unele situri si forumuri de educatie, maternitate & co au mentionate in regulament cateva subiecte tabu, ca avortul sau imigratia, data fiind turnura limita pe care fara exceptie o iau toate dezbaterile pe temele de tipul acesta.

Am regasit o opinie singulara, extraradiala si mai ales surprinzatoare, cu atat mai mult cu cat apartine unei calugarite benedictine.

O puteti asculta  incepand de pe la minutul 30, in acest video, care merita auzit, chiar daca va suna chinezeste limba in care se exprima, pe baza ideii aceleia ca nu e atat de important ce se zice, cat cum:


Am gasit si o transcriere in spaniola a interviului, o reproduc aici:

"-Aborto, ¿qué piensa?

Aborto. Cuando hacemos referencia a esta experiencia en los EUA, a mi también me sorprendió mucho cuando fui. Encontré una sociedad, como ya lo he comentado antes, en al año 92, una sociedad polarizada por este tema. Había pro-life (todavía están) y los pro-choice, como se dice en inglés. Los pro-vida y los pro-elección. Esto se manifestaba en la calle en forma de manifestación pública, en forma de personas que tenían unas pancartas donde había fetos ensangrentados, usaban un impacto visual y emocional para poder afectar a las personas que querían hacer un aborto o pensaban más abiertamente sobre este tema, y después hubo sobretodo el asesinato de un ginecólogo que realizaba abortos y, creo, de su acompañante en el coche cuando llegaba.


Había una violencia en la calle respecto a este tema y una violencia hecha muchas veces desde invocar los principios de respeto a la vida. Esto me impresionó cuando lo vi. Yo en esos momentos pensé que esto en nuestra casa no pasaría. No he visto que aquí hayamos llegado a este extremo de polarización, de violencia, de apelar motivos emocionales para hablar de este tema pero quizás haya indicadores de que podamos ir en esta dirección.Y yo creo que esto es muy importante evitarlo.


- ¿Usted cree que si una mujer tiene toda la información necesaria y ayuda que necesita, familiar o de amistad, cree que esa mujer puede decidir si tener un hijo o no?


Aquí también he escuchado a veces el argumento que un aborto es como un homicidio. Ya …, si admitimos que el feto en formación es una persona, entonces poder decidir sobre la vida de esta persona, por criterios de conciencia por ejemplo, tener que respetar la conciencia de una madre en el momento que decide sobre la vida de este feto equivaldría a tener que respetar su decisión. Si usted decide que hace falta eliminar alguno de sus conciudadanos esto no nos gustaría a nadie, pero si usted lo decide lo tenemos que respetar, cuando hiciera esto. Yo creo que este argumento es falso por un motivo muy importante que es por la relación que se establece entre la madre y el feto es única.


Y es única porque la madre del feto depende de la madre hasta que este no es viable fuera de ella. Esta es la base para decidirlo así, tanto antropológicamente, como biológicamente, como legalmente y como moralmente; para decidir sobre considerar este caso sobre la vida del feto completamente diferente y por lo tanto no se puede comparar con otro caso “interhumano”.


La vida de cualquier conciudadano que usted desee la muerte no está unida a la suya. Usted puede sobrevivir o morir sin que otra persona viva o muera. Esta particularidad de la madre con el feto hace que podamos entender que Dios ha puesto en mano de la madre la supervivencia del feto hasta que este no es viable. Este es el respeto desde un punto de vista teológico y católico.


-Entonces la madre decidirá.


Si Dios ha puesto en manos de la madre la vida del feto, nosotros no somos nadie para quitarlo. Podemos actuar a nivel de dar soporte a muchos niveles. Creo que dicho lo dicho, este respeto, pero no al respeto o conciencia con generis, sino que yo no respetaría la conciencia de una persona que decide quitar la vida de otra, pero esto es un caso particular. Y este caso particular es desde Dios mismo que pone la vida en manos de la madre y por lo tanto tiene un trato especial."

miercuri, 10 august 2011

160+90


Cei care puneti copiii mici sa doarma in camerele lor, cum faceti cand mergeti in alte locuri care nu sunt "acasa", se pun in paturi straine si dorm tun?

Noi am trecut la alta etapa, am desfacut patutul de bebelus in care oricum nu dormea nimeni, si acum stam mai bine ca acasa: 2,50 metri de pat.

Fiindca fetei ii e frica de tot. De tantari, de panza de paianjen, de umbra panzei de paianjen, de bazait de albine, de gorile, de monstri, de tavan, de perete, de dulapul din perete, de tot. Si n-am de gand s-o pun sa doarma singura intr-un loc in care eu insami eram co-protagonista de scurt-metraje comico-horror, acum cativa ani.

duminică, 7 august 2011

Ce fac

Nimic. Nu fac nimic. E prima vara, prima data de cinci ani incoace cand nu am un prunc in brate.
Nu mai are nimeni nevoie de mine, sunt autonoma, pot vopsi un gard, sau alinta un leopard.