luni, 31 octombrie 2011

marți, 25 octombrie 2011

Ati racit. V-a tras curentul

Sau “Acasa, superficial”, asa cum am vazut imprejurul, timp de cateva zile, dintre care una de botez (al baiatului. Stiu, noi suntem asa, intarziati) si alta, cu noapte cu tot, de nunta. (a sora-mii. Stie, a fost ca-n povesti).
N-a fost zi sa nu aud ca e frig si ca pe X sau Y (fata-baiatul, sau pe mine) o sa ne traga curentul. La brutaria de la care cumpar paine in ultimul timp (pe motiv de dezindragostire am abandonat-o pe cea vesela) e scris pe perete: Nu avem paine pentru atatia carnati. Extins: nu exista atatia curenti de aer in toata Romania pentru cate raceli li se atribuie.

Am foarte clar in cap ca am vazut doar catunul meu, care n-are nimic de-a face cu aerul din alte parti. Nu m-ar mira insa sa-mi spui ca si prin el vajaie curentul care te trage.

Despre aer: sudui, bruftuluiesc si ma halaiesc cu lumina in continuu, cobor jaluzelele peste tot, ma ascund sub vizere, palarii si ochelari opaci unde traiesc, fug inutil de soare tot anul, dar am resimtit in celule gri-ul de acasa, apropierea de Levant, aerul fragil ca o panza de paianjen. Parte din greul vietii vine de la fuga luminii, de la trezitul devreme si culcatul soarelui cand abia se dezmorteste muzica din piele. De nu ma crezi, intreaba despre asta in Cuba sau Brazilia.

Mai cred ca special pentru mine a fost asa: cu zapada, cu ploaie incapatanata, cu tzaraiala morocanoasa de trei zile. Imi cer iertare ca pe drumul de trei minute intre Starea civila si cununia religioasa (care mi-a tremurat epiderma) s-a intamplat lucrul cel mai exotic: ploaia inghetata, cu cristale transparente ascutite. Era din cauza mea.

Tot din cauza mea s-a luat curentul (nu ala care trage) in zona cosmeticalelor si au trebuit sa vina s-o pieptene pe mireasa acasa, fiindca eu asa o vedeam, nu la un coafor asurzitor.

Sunt mandra de cumatra frumoasa si curajoasa, pe care am facut-o sa-si lase pruncii si sa coboare din creierii Bucovinei. N-am cum sa-i multumesc barbatului ei care ne-a ajutat sa ne intalnim si care mi-a botezat ditamai feciorul, tinandu-l in brate cu toata greutatea lui de nu-bebe. Intuiesc socul fata de situatia de a fi pagan pana la atata amar de vreme, adevarul e ca trebuia sa fie asa, nasii erau ei si doar ei.

Mi-au trecut toate remuscarile in legatura cu bunicii care-si vad rar nepotii: ai mei nu arata educati dupa modelul in care am fost educati noi, mai mult, nu arata educati deloc. S-au dat in stamba pe unde-au putut: s-au bagat sub toate covoarele de prin toate locurile cu covoare, s-au trantit pe jos prin case, magazine, parcuri, biserici, au facut-o pe mortu-n papusoi la nunta, lati in mijlocul salii, au racnit cum stiu ei mai bine serile, au dezmembrat tot ce-au gasit prin casa. Tata, ca mine cu Bambi din portofel, a ascuns din a doua zi dupa ce-am ajuns toate papusile minunate din copilaria mea, fiindca nemilosii astia le-au zmuls tot, haine, par, rochite traditionale.

De cand am deschis un dulap si mi-a sarit in brate cu ochi de migdale o papusa enorma ii tot sun pe-ai mei sa-i intreb de-au restaurat linistea dupa potop.

Dintre toti nuntasii numai eu m-am trezit sa-mi iau pruncii dupa mine, da’nu-mi pare rau, ca am auzit dupa aia de ce ceilalti nu si-i iau: au distrus peretii pe la alte botejuni/cumatrii, au facut la fel ca ai mei.

Vreau sa zic imi pare rau pentru ce i-am facut sora-mii, dar na, prea era totul perfect, cineva tebuia sa puna procentul de eroare.

M-au fascinat chiuitoarele, tanti Tzatzoasa cu alaiul ei de femei dansand ca pana, pe sarbe si hore si batushite din Bucovina. Mireasa e, din punctul asta de vedere, de pe linia bunicii aleia cu poseta. Mama, eu si frate-miu suntem definitiv Marichetze, dansam ca sacul de papusoi.

Ah, poseta! N-o sa ma crezi, bunica a venit cu poseta. Mi-a stat sufletul in gatlej! Nu aceea neagra din lac din anii mei primi, dar una similara, cu acelasi tip de inchizatoare! Imi plac constantele. N-am prea avut vreme sa vorbesc cu ele, ca au ajuns dupa calatorie ca doi pui de bibilica fara suflare, le-am bagat in pat si am inceput sa le masez prosteste picioarele cu ciorapi fini, una in costum nacional cu catrinta, cealalta cu geanta ei, amandoua parca vorbite special intru invidia mea. Casa era ocupata cu pregatirea miresei, ca veneau s-o peteasca alea cu chiuitul. Seara, dupa ce copiii au facut tot ce puteau face, i-am luat pe toti patru, prunci si bunici, in retragere.

Fata n-a vrut sa-si dea jos rochita vreo trei zile, nici coronita impletita. Dupa ce i-am adormit mi s-a parut ca-mi aud bunicile zgaltaindu-se de tulpanel, imi place sa ma gandesc ca si-au rezolvat contre din tinerete, desi spune frate-miu ca probabil racneau fiindca nu mai aud bine.

Mi-am revazut prietenele, locurile si oamenii. Ne-am uitat uimiti peste tot, cu multa tandrete din partea mea, caci stiu prea bine ca m-as fi intors in orasul copilariei.

Sinuzita descoperita la aterizare mi-a vocalizat toate emotiile zilelor anterioare. Imi venea sa-mi scot creierii prin ochi de durere. Dupa ce-am urlat in avion cum n-am facut-o in viata mea (eram singuri in partea din fata), stewardesa s-a despartit de mine cu sentinta mult asteptata: Ati racit.V-a tras curentul.

Intuiesc ca oricat as incerca, nu pot scapa de convingerea romaneasca despre curentul care trage. Mi-e chiar draga.



















luni, 24 octombrie 2011

Cumatra Vulpita

Inainte lumea mergea la preot, sa se spovedeasca, mai tarziu a mers la psihiatru o vreme. Nu stiu cum, de vreun an cred, la televizor au inceput sa ruleze aici non stop pe timp de noapte videnti, cititoare in carti, descantatori de deochi. Majoritatea sunt jalnici, dar de cand m-am intors din tara sunt fascinata de o doamna aparent decenta si sincera. Descrie destine, vorbeste de matusi, bunici, soti, amante, boli diverse, iubiri ascunse, o nebunie. Specialitatea ei e sa zica, indicand cu aratatorul cartile una cate una: "Nu, nu, nu, nu nu. Iti garantez eu ca nu." La orice intrebare.

Am stat vreo trei seri cu gura cascata ore in sir, l-am mai corupt si pe barbata-miu. Asta-noapte, pe la doua jumate, ii zic: sun si eu. La ce? Sa intreb. Ce? De iubire si serviciu. Inca duduie casa de cum hohotea.

O cheama, nu mint: Cumatra Vulpita. Cumatra pe numele mic si Vulpita pe numele de familie. N-am reusit sa dau de un video demn de ea, ca e buna in ce face.

E exemplul simplu de cum televizorul mentine sanatatea mintala a turmei, salvand cine stie cati de la vreo nebunie.

Oedip la spovedanie

Pe preotul M. mi-l amintesc perfect de la botezul fratilor mei.
Parea un barbat deloc adormit, si-ti vorbesc de vreme de dictatura, cu trasaturi frumoase, acum ca ma gandesc iute la manie.
L-am revazut intr-o poza acasa la prietena mea, cu peste saizeci de ani, nu l-as fi recunoscut.

Acum cativa ani cand fusesem in tara aceeasi doamna-prietena era incantata de biserica noua. Ce nu stiam e ca M. e ctitorul ei. Au aparut bisericile ca buretii dupa ploaie, cel putin la mine-n oras, in locuri care mai de care mai halucinante, la marginea soselei, gata-gata sa se prabuseasca peste masini, in unghiul curbei, pe-un damb fara noima. Asta de care zic macar s-a cladit deloc repede, fiindca s-a facut cu cap. Si suflet.

Zice povestea ca nu demult s-a urcat Parintele sus la clopot, pe schele. A cazut. Si acolo a ramas.
Zice prietena mea ca pentru ea e ca in Mesterul Manole.
Gura lumii spurcata povesteste ca muncitorii l-au avertizat: Parinte, aveti grija, o sa cadeti!
"Numai pacatosii cad"...

Povestea am aflat-o dupa ce mi-am botezat baiatul.
Cine slujbeste in biserica azi e fiul parintelui M.
Spune draga mea doamna ca impreuna cu alti enoriasi au insistat la Mitropolie sa-l detaseze in biserica ridicata de tatal sau, fiindca asa e drept.
Dupa absenta de aproape doua saptamani de la gradinita, imi zice fata: "Mama, trebuie s-o intrebi pe I. (educatoarea) - en català, mama, eh, en català - ce trebuie sa fac finca  am lipsit si am de lucrat."

***

Asta mi-a povestit-o tatal lor, n-am fost pe faza. Mama a facut o oala de sarmale iesita din comun, ca pentru nuntasii din familie veniti mai de peste tot, pe zapada si frig. A dat-o jos de pe aragaz, ca lua din lumina din bucatarie din cauza volumului.
L-au surprins pe baiat ridicand capacul, cu ochii holbati: "Mmmm! Carneta! Que bo!"

Maioneza

In copilaria mea, maioneza era un mister pana si pentru cine o facea. Mi-o amintesc pe mama migaloasa, dedicand minute lungi pentru pregatirea unui soi de pasta fina de un galben placid, care se putea taia si in ultimul moment, fiindca se vopsise fabricanta roscat in loc de castaniu sau se uitase chioras, mestecase invers cu lingura de lemn sau scapase un strop invizibil de albus. Cum o stii de tacuta, o vedeam boscorodind printre dinti: crutzâshu' ma-tii.
Alaturi de calcat si alte sute de dichisuri domestice pe care nu le voi atinge nicicand, e cosmarul complexului de inferioritate matern.
Noroc cu soacra-mea. Ea n-are vreme de detalii, unde aude un bazait e prima care si-l achizitioneaza. Isi tine secretele sub cheie.
De zece ani de zile ascunde comoara maionezei. Intr-o sambata, dupa ce stricasem deja usturoi cat sa sugrumi un strigoi, oua cat sa vorbesc singura, ulei cat sa te masezi si-n crestet, sare cat sa te certi un veac cu perechea, o sun: cum ziceai ca faci maioneza? A trebuit sa-mi transefere pusa la gard fisierul cu informatia.

Il fac cadou:

Ai nevoie de mixer, ala cu brat, minipimer sau cum se cheama in romana, la tara aici o vecina andaluza mi-a dat o reteta de gogosici cu anís si mi-a zis ca ea coca o face la minipi', asa ca ma-ntelegi tu care-i robotul.

Eu arunc la intamplare (iubesc dezmatul, de exemplu ma incanta ca ajung aici fete din doua locuri cu nume minunat si aparent contradictoriu: echilibru in bucatarie, dezordinea cuvintelor; iara paranteza: le multumesc pentru ancora spre mine), cu o nonsalanta de care m-oi mandri pana la moarte, caci n-o sa fac veci ca mama ce fierbea un ou, utiliza galbenusul fiert ca sa le lege pe cele patru-cinci crude, naah: ma lehametesc pana si cand plasez ingredientele, le las sa alunece cu nepasare:

oul. Intreg, lasa-te de separat albus de galbenus si alte misiuni ratate de precizie
un catzel de usturoi
un fir de patrunjel
ulei (neaparat NU de masline, aici se face tot cu din asta de masline, si mi-a iesit mereu amar, pana acum cand i-a scapat soacra-mii ca trebuie sa fie din altceva, porumb etc, eu pun de floarea soarelui)
miez de paine imbibat de otet si stors inainte de a fi alaturat precedentelor

si gata. Acuma vine importantul: se pune bratul in vasul in care se marunteste tot si se porneste. FARA SA MISTI timp de secunde bune, pana se leaga. Si se leaga, frate.

Oricare ingredient ai anula din cele mentionate, exceptand usturoiul si patrunjelul, cred (dar ala e farmecul), nu mai iese bine.

Am zis-o. Ce usurare! De ce sa tii lucrurile bune doar pentru tine...Dar na,  ma gandesc ca si bunicile trebuie sa aiba un avantaj asupra mamelor.

E atat de bun incat il mananca astia gol, pe deget. Nu degeaba, si iar ma repet, zicea Vicky: "Spain smells like garlic". Treaba ei, nu stie ce pierde.

Sa-mi zici daca v-a placut.

Se cheama all i oli [ai i oli] in catalana, e cumva D.O. pentru toata tara.

Ce ratacisem

Si-am regasit: mirosul tau de bebelus.
Undeva intre casa "veche" si cea "noua", intre cutii, camere necunoscute si renuntari la suavizante, Mimosini, balsamuri de haine sau cum s-or fi chemand in limba mea, nu mai stiam cum sau daca mai miroseai a bebelus.
Acuma, cu povestea cu valizele, m-a inundat dintr-o data valiza cu miros de Paris, aia din care nu pot scoate damful de praf uscat si deprimat din Palais, orice as face. Si am inchis iar geamantanul tineretii (e doar un album unitematic de aroma, nu mai poate fi folosit pentru haine de fix un deceniu) ca sa ma scufund la intoarcerea din calatorie in dulceata ta, amestec de saliva, lapte, piele dulce, uimire, lacrimi si muci.
Stiu prea bine ca ceilalti te vad flacaiandru inalt, tocmai de aceea e si mai nou pentru mine sa redescopar acuma caldura din tricouasul cu roboti.
E. frecandu-si mainile fericita in ultima zi: uite, miroase a bebelus!, dupa ce acum cateva luni imi spusese "ce ciudat ca nu pot spune asta".
Poate toate mirosurile diferite si exotice (chiar, de ce turta dulce de acasa are o aroma atat de neadevarata amintirii mele, de pare iesita din Bollywood?) m-au ametit intr-atat incat a trebuit sa trec prin sinuzita asta ca sa te regasesc pentru o clipa, inainte sa incepi sa mirosi a flacau care nu mai vrea in brate la mama.
Nu am spus nimanui secretul meu. Doar sora-sii: asa miroseai si tu. Acum mirosi a codite, a colegi cu ochelari, a ciorapi rupti in genunchi, a carioci si a majuscule. Seara, in pijamale lenese si ingramadite, parca-parca toti suntem prunci. sssh. Sa nu se spulbere.

vineri, 21 octombrie 2011

America

pe care mi-ar fi placut s-o vizitez: cea din Mad Men.

vineri, 7 octombrie 2011

Catalunya profunda




Somnul calatorului


Infasat in raze

O colega de drum personal mi-a trimis aceata pagina minunata, vazand ilustratiile puse acum doua texte:

http://www.maicadomnului.ro/icoana-galactotrofusa-maica-domnului-care-alapteaza_l179_p0.html

Nu stiu voua, dar mie mi se pare ca Pruncul arata ditamai flacaiandrul, asa ca:

marți, 4 octombrie 2011

De specialist

Si vorbind de ginecologi, s-a trezit unul sa publice acum o saptamana niste poante de breasla ilustrate in revista de specialitate a Societatii Spaniole de Ginecologie si Obstetricie (SEGO).

Unele sunt relativ amuzante, majoritatea denigrante. S-au cam suparat fetele, si s-a facut ecou mai peste tot. Mi-a placut reactia echivalentului Academiei Catavencu, se cheama  El Jueves si a replicat cam asa: "Facem noi ligaturi de trompa? Ntz. Pai atunci, ce te-a luat sa-ti publici glumele?"

E ca si cum un medic oncolog ar publica distractia pe care o petrece intre pacienti, sau pe baza efectelor chimioterapiei etc.

Aici sunt respectivele, am ras la cea cu trei medici in imagine, in care aia doi cu halat zic despre al treilea : "Asta e specialistul nostru international in nastere neintervenita", nu m-a amuzat deloc partea cu prostituata care trebuie sa-si faca de zece ori mai des analizele, cu atat mai putin alea despre problemele de sol pelvian &co. Am ras la cele despre cat de ignorante suntem noi alea care luam vitamine si iaurturi specifice cu polonicul, si dupa aia amenintam medicul ca nu cumva sa ne iasa copilu tontalau.

Faza  cu specialistul international e exact ca cea cu scriitorul care isi punea copilul sa faca pipi: numele respectivului e arhicunoscut, caci este numai unul, cel mentionat in textul anterior (Statistic). Exceptiile sunt asta, exceptii. In literatura, obstetrica, sport, ca peste tot in viata.

Statistic

Nu ma dau in vant dupa statistici, dar am citit doua care m-au inviorat:

Profilul spaniolului fericit: femeie, 37 de ani, casatorita, doi copii, lucreaza in afara casei.
Barbatii presupun ca n-au participat la studiu fiindca erau la o bere cu baietii, nu de alta, dar nu cred sa fie o franja a populatiei din cale afara de deprimata.

Cealalta e o statistica personala a unui medic, o reiau de aici:

"Profilul tipic (al unei femei care naste acasa, n.m.) e o femeie de 33 de ani (e media de varsta a celor care imi solicita serviciile), in multe cazuri licentiata universitara la o specializare stiintifica sau lucrand in domeniul artei (muzica, televiziune etc.), care a citit mult si s-a gandit mult la nastere."

Pipi

Acum cativa ani, cand inca nu aveam copii, am citit in Dilema un articol despre cum autorul vazuse in Paris in Gare du Nord un autor foarte cunoscut si in voga, cam asa scria, care-si punea copilul mic sa faca pipi pe peron. Articolul era iarasi despre cat de incivici sunt romanii, cum sa intram asa in UE, ce rusine, cine-ar fi crezut. 

In epoca aceea am simtit cumva o intentie de paracios, era usor sa-l identifici pe acel parinte. Si o invidie de breasla.
L-am cautat degeaba in arhiva electronica a Dilemei, era de prin 2000-2005.

Acuma, ca am alta privire, vreau sa scriu despre asta.
Intre doi si trei ani un copil nu se poate abtine, vrea sa faca pipi in momentul in care isi exprima nevoia.
Aici (un loc unde multi adulti fac pipi peste tot) e oarecum nescris si tolerat ca cei de varsta mica sa aiba acces la un "riu" (expresia e "fer un riu") pe langa vreun copac. Oricat ar citi asta cineva care nu are sau nu-si mai aminteste cum e cu copii mici, n-o sa inteleaga. O olita portabila, sa alergi cu copilul la primul bar, sa ai schimburi dupa tine pentru astfel de accidente, toate suna foarte bine teoretic. La ora adevarului e altfel.

Acum vreun an: cu bebelusul in brate, fata vine cu expresia aia dramatica de am pipi. O pun cum pot la radacina copacului (nu se recicleaza, nu e seceta?), pruncul la gat, doar nu era sa-l las in brate la domnul Rovira. Ridic ochii, de sus se uita la noi prietenii mei veniti in vizita din Canada (se intorceau de la plimbare), locul ala pe care mi-l inchipui dupa scena asta de un alb imaculat, fara nici o incivica pata galbena pe zapada lucitoare. Cu ochii cat cepele.

Uneori explicatiile nu-si au rostul. Peste doi ani sunt sigura ca vor privi cu alti ochi situatia, asa cum am recitit eu articolul ala din amintire. Nu ma mai amuza atat invidia paraciosului, cat promptitudinea paterna.

Ce n-as da eu acuma sa pot spune ca trec iar prin etapa aceasta.
Nu e cazul. Pe baiat il doare-n cot de toti cotzotzeii noi si frumosi. Ii e complet indiferenta olita.

luni, 3 octombrie 2011

La concert

Fiuuu, ce avant ne-am luat!
Cum a mers asa bine la cinema, am desfacut aripile si am avut inconstienta sa mergem in patru la concert.
Nu din ala la care te gandesti, ci la Palau de la Musica. Cu dirijorul de-adevaratelea, soprano veritabila, pian - pian , cor de voci ingeresti.

Era un concert de aniversara, asa ca am ascultat intr-o seara cum n-am facut-o in douazeci de ani.

Dirijau spontan amandoi, intonau, radeau. Intre piese o amenintam pe fata ca ne da afara pe toti.
Pacat ca a apucat-o un atac de ras nestavilit, din ala fara sunet, dar suficient ca sa-i dea curaj baiatului sa intre in scena. Nu era nimic de facut, nu se putea opri.
Am inteles-o perfect, si pe mine m-a luat o data asa ceva, tot la un concert din asta.

Soprana de acum cincisprezece ani era toata imbracata in sclipici, rochia cu paiete, gulerul cu licurici, pleoapele cu nacar, ciorapii din lurex, esarfa din borangic lucitor, parul tapat cu stecleli, o nebunie totul. In momentul cel mai inalt, a ridicat bratele. Iubitul meu de pe atunci mi-a soptit la ureche fraza dezastruoasa: "Iti inchipui ca in secunda urmatoare descoperim ca si la axile are sclipici?" M-a nenorocit, nu mi-am revenit in tot restul concertului, nu aveam apa, nu puteam scapa dintre loje. Inca ma doare sternonul de cum m-am innecat.

Asa si fata, nu stiu de la ce, poate de la oboseala. De altfel la a doua jumatate a atipit de-a binelea.
Baiatul era de nestapanit, sora-sa isi luase de acasa binoclul, fara ca nimeni sa-i fi spus nimic, si i-l pasa lui, care se uita pe scena si striga: "L-am vazut! L-am vazut!" (stateam la etajul de sus, numai bine ca sa vedem arhitectura)
Sssssht! Shhhht! din jur.
Ma uit la tatal lor, era deja la jumatatea frazei cu "o retragere la timp..."

In clipa aia am recurs la santajul suprem: m-am aplecat peste scaunul lor, l-am privit in ochi si i-am zis raspicat: Vrei tzatza?

N-o sa uit in viata mea ochii cat cepele, neincrederea, surasul de "hai serios".
De mult nu-i mai ofer in timpul zilei, asezata, il refuz fara drept de apel in spatii delicate ca autobuzul.
Mi-am dat seama de asta exact in momentul cand il aveam in brate, fierbinte, cu parul de bebelus leoarca, transformat de situatie din arici in carlionti.
S-a calmat instantaneu, dirija doar cu mainile in asa hal de credeam ca atacul de ras il ataca acum pe barbata-miu.
Si e remediul fara egal in avion cand tiuie urechile, anestezia in caz de panica, linistea tuturor.
Concertul a fost minunat. Si chiar am putut prinde mare parte din el. Cred ca in doi n-ar fi fost la fel de intens.

Pe de alta parte revindic sa mergem peste tot cu copiii, muzeele (cel putin aici, cu canicula de afara) sunt un spatiu infantil minunat, e racoare, curat, liniste. Am auzit si bebelusi innecandu-se la concertul asta, si alti copii chicotind.

La capitolul pe unde am mai dat tzatza: la tuns, cu bebe mic sub capa frizerului (frizerul meu e algerian, si nu s-a alterat), la botez la biserica (s-a vazut si la case mai inalte, vezi foto), la nunta de aur la restaurant, la interviu pentru serviciu, la serviciu, la examen (asta a fost poate cel mai induiosator: evaluarea de nivel in catalana am facut-o cand fata avea o luna jumatate, daca pierdeam acel inceput de septembrie trebuia sa mai astept un an ca sa pot studia ce ma interesa, asa ca mi-am luat inima in dinti si m-am dus. La examenul scris a dormit tun in landou, la cel oral a inceput sa urle ca un brotacel. In mijlocul evaluarii am luat-o, profesorul mi-a zis fusese lector de catalana in Bucuresti, si  intre bebe mic si situatia oficiala, aproape ca nu era nevoie de cuvinte).


Mi se pare perfect ca una din ultimele dati de dat piept cu mine vertical sa fie la concert. O sa-i aduc aminte mai tarziu, asa cum mi-a confesat mie o doamna in statia de autobuz: "eu mergeam cu un scaunel dupa mama prin casa, unde se aseza, puneam scaunelul si ma bagam la pieptul ei, mi-aduc aminte si azi".

Amintirile astea sunt atat de putin frecvente, incat sa le auzi e un lux.