Tibi dabo

Pe 23 iunie ne-am dus prima data aici.

As fi dat scris ca nu calc veci in locuri din astea, dar cu anii "ce-am zis ca nu fac" devine o capa inferioara matificata de altele suprapuse, cu cu totul alte tonuri si nuante.

Si e un topos de imaginar colectiv al lumii infantile in care sa te ratacesti, obligat.

Am avut un noroc chior, in ziua aia nu era nimeni, era ajunul Sfantului Ion, cand aici e festival de artificii, bombite si petarde.

A fost momentul perfect sa mergem, baiatului inca ii lipsesc vreo 3-5 cm ca sa poata urca in atractiile care depasesc zona de calusei, masinute, iujuri minime si baloane de sapun inofensive.

Cu fata e altceva: poate merge insotita mai peste tot, exceptie fac jocurile in care eu una n-as urca nici obligata cu culiserul.

Si acum povestioara mea cu ea: nu stiu cum, baiatul statea mai mereu cu tata-su, asa ca am ajuns impinsa de circumstante dupa masuratori sa fiu de manuta cu fetita mea, intrand in atractii diverse in care nu poate intra singura. Despre una vreau sa scriu.

Din auzite si repovestite, la mana a doua, stiam ca e un loc cu apa, unde la sfarsit face "plof" si te stropeste. Un pic.

Am ajuns acolo, e ca un peron din lemn tot ud, langa el e calea apoasa, un raulet artificial pe care trec alene destul de repejor barci care imita trunchiuri de copaci scobite in care sa te sui. Nu se opresc in fata peronului, te sui din mers, nu prea e vreme de stat pe ganduri.

Nenea de la intrare n-a avut ragaz pentru noi doua, a pierdut mai mult timp cu baietii spunand ca cel mic nu poate intra.

Pai merg eu cu fata. Si m-am aruncat fara sa ma uit prea bine in primul trunchi de copac. Prima surpriza: nu se opreste!

Ala de la intrare nu avea vreme de procesele mele mentale, poate in momentul ala si-a dat seama ca n-am mai calcat pe-acolo caci mi-a zis: "fata in spate". Si mi-a facut semn spre cap cu un singur cuvant: "ochelarii".

Mi i-am ascuns cum am putut, ca bunica. M-am trezit cu fata inlantuita, am strans-o tare caci am descoperit in fata mea o bara orizontala ca de metrou, serioasa, nu ca aparenta fragilitate a barcii-trunchi de copac din plastic, m-am agatat cat de bine am putut de ea. Parea o scorbura amarata, dar pe dinauntru mustea apa pana peste glezne si a inceput sa se urce dardaind pe drumul construit.

Mai sa fie. Nu e periculos, nici foarte adrenalitic, am si ras dar mai ales ne-am strans tare in brate, destul de panicate. Barca urca pe o banda rulanta, merge lin, coboara vertiginos, stropeste in jur, iara urca, iara aluneca vreo 10 metri in panta zglobie, na, ca pentru lume care vine sa rada.

Fata ma strangea tare tare, si eu ma gadeam in continuu la omul de la intrare: cum a putut sa ma lase sa trec de gardul de lemn, fara sa ma intrebe macar daca stiu cu ce se mananca.  De ce fata nu e macar legata cu o amarata de centura ca de carucior, cum de n-am stat macar o tura sa ma uit macar la barcile din fata, sa intuiesc cum se schimba drumul: acum urca pe banda, aici pluteste lin la orizontala, in zona aia coboara nebun. Sa ma uit la barcile goale, sa ma uit la cei care merg disperati dupa senzatii tari cu mainile in sus, la cei care tipa si la cei care rad in hohote. De ce am ascultat ce-a zis un nebun, ca la sfarsit face plof si e floare la ureche.

Ne-am descurcat, bineinteles. M-am bucurat enorm ca am fost eu cu ea, ca a simtit ca fac ce pot ca sa o tin strans, sa nu-i fie frica, sa nu simta ca si mie mi-e frica, sa ne tinem amandoua atente si sa si radem. Ne-am strans in brate tare si de nevoie, cum n-am mai facut-o demult.

Zile mai tarziu, cand s-a mai linistit amintirea, ea mi-a zis: mi-a fost un pic frica. Sie mie.

Ti-am dat cat am stiut, nici macar n-am mai fost atenta daca a facut plof. Totul a fost neasteptat si fara preaviz.

La Multi Ani, puiul meu mic mare!

Sursa fotografiei: http://www.tibidabo.cat/

Imbratisarea

Nu stiu de cand, in ultimul an, nu mai alint pe nimeni cand are buba cu gestul ala atat de repetat de mine. 

A fost atat de instinctiv incat nici nu mi-am dat seama decat azi ca suntem in alt moment: baiatul ma intampina cu o imbratisare calda, datatoare de fiori, cuibarita intre sub ureche si clavicula, stampilata cu un zambet de la masele la masele. Ma imbratiseaza dulce sa-l absorb prin camasuta murdara, printre necunoscuti si in locuri nesimtite.

M-a luat cu un acces de panica: in curand, si asta o sa se dizolve in vremile ce vor sa vina, n-o sa mai stiu sa ma apropii nici macar asa. Si aseara mi-am vazut pancarta scrisa cu litere de tipar: N-o sa lucrez niciodata intr-o multinationala, ca acolo n-au vazut nici umbra unei puneri la san, nici vreo imbratisare.

Si mai stiu de ce nu mai stiu sa scriu ca in Crochiu: fiindca mi-a secat putina dulceata din fire, mi s-a scurs vremea de mamica de prunci mici. Aproape ca m-am innacrit din nou.

Stau langa mama unei colege de-a fetei mele. Avem copiii de-aceleasi varste, ne cunoastem de cand eram gravide prima data, desi n-am vorbit decat rareori.

Baietelul ei, de-o seama cu al meu, are o zi delicata, cere in brate, o calca pe picioare, i se suie la ceafa, vrea hais cand mergem cea.

Ne asezam in parc si ea explodeaza: Te invidiez, esti atat de linistita, si copiii tai atat de independenti, se joaca singuri, ai mei sunt mereu calare pe mine.

"Am exact aceeasi impresie despre tine".

Ce diferit se vad lucrurile la a treia persoana.

Ce-am vazut clar era baiatul ei, in sfarsit acceptat pe genunchii mult ravniti ai mamei, cerandu-i sanii: "Mama, te rog, un pic, numai un pic arata-mii, dupa aia ti-i dau inapoi!"

O intreb: inca e alaptat?
Nuhu! Nu stiu ce l-a luat.

Cine-cine pe lumea asta ma face din nou sa nu-mi mai doresc nici reafirmante, nici sutiene push-up, nici anticelulitice, nici gene incondeiate. 

Nimeni. Singuri ei au alergat ca fratele meu in copilarie, spre poarta pe care aparea mama in vacanta, sa-i ceara tzatza, dupa doua saptamani de luna lui cuptor la bunici.

Au alergat sa ma indulceasca, sa ma faca buna, sa ma invete sa surad, sa imbratisez.

Si acum se fac mici in departare, pe masura ce se fac mari.

Spoiler!

De fapt nu, nu e obligatoriu sa se intample asa. Poate tu o sa stii sa nu te arunci cu capul inainte, uitand de tine pana in pelincile albe. Poate ai zece ani mai putin decat mine, poate te recuperezi intre un suvoi de prolactina si altul, poate o sa ai (alta) masura. Sigur.

Nici nu stiu cum sa spun.

Ca Bogdana, ca Sabina, ca Alina, ma simt - ele poate doar uneori - extenuata.

Undeva din anii astia nebuni.

Si nu am trei copii, nici nu compun muzica, nu fac poze care sa-ti taie respiratia, nu fac mare branza, de fapt nu fac nimic toata ziua, si cu toate astea nu-mi revin.
N-am fost superwoman, n-am lucrat ca mama 18 cu 24, am fluierat uitandu-ma cum alor mei le curgeau mucii, am trait in ritmul lor.

Ma simt, fizic, daramata.

Analizele zic ca sunt sanatoasa tun, arat ca un stejar de neclintit, mi-am facut examen la cap ca-n House, cica sunt bine.

Toti zic ca sunt sanatoasa, si eu ma tarai. Nu-mi revin; uneori dimineata, dupa somn, nu ma doare nimic, o vreme. Apoi incepe.

Nu trece, si sunt mai odihnita ca alte luni, ani.

Habar n-am, am ajuns sa ma bucur la prima ora a diminetii, cand inca nu ma doare tot. Asa repede am devenit baba? Deja?! Ieri ieseam din spital cu un prunc in pelinci si azi am parul alb si-s hodorogita.

Ca Harap-Alb, care creştea într-un an cât alţii în zece. 

Ce sa zic, nu doresc numanui. 

Singura

Timp liber. Cateva ore diurne, doar pentru mine. Primele dupa aproape sase ani de maternitate intensa si intensiva.

Ce sa fac?

Sa varuiesc holul?

Sa vopsesc dulapul care ma asteapta de mai bine de un an?

Sa-mi scot cartile din cutiile din pod si sa le spulber praful, sa le asez in rafturi pe care inca nu le am?

Sa decorez in sfarsit casa?

Sa fac frumos peste tot pe unde am planuit sa fac frumos in minutele si minutele alea in sir de stat lipita de copii?

Sa ma uit la mine, in oglinda vazuta si in cea nevazuta, sa fac bilantul de dupa potop?

Sa ma pun cu burta pe carte?

Sa dorm o tura?

Sa merg intai la un circuit spa-frizerie-cosmetica-pilates sau macar la o baie de voie acasa fara limita de timp, fara cantecele lalaite?

Sa ma uit in gol o vreme?

Sa ascult linistea? Nu-mi vine sa cred, parca-i noaptea in casa, dupa ce au adormit toti.

Ce? Ce? Ce sa fac?

Intai si-ntai o cafelussa.

Polka dot

In anii optzeci am fost in vizita doi ani la rand intr-un loc misterios.

Il insoteam pe tatal meu. Mi-au ramas foarte clare cateva detalii, poate si fiindca le-am trait repetate la interval asa scurt.

Simteam foarte puternic caracterul special al situatiei: nimeni nu vorbea, era ciudat si infasat in secrete, ca aerul dintr-o biserica. Nu e nevoie sa mai spun ca nimeni nu s-a gandit sa-mi explice nimic.

Vedeam prea bine ca eram impartiti: unde ma tinea tata de mana eram toti barbati.

Cred ca a fost momentul in care am fost cel mai clar de partea lor: nu intelegeam nimic din ce se intampla, eram complet debusolata, ma termina curiozitatea in legatura cu ce se intampla dincolo.

Miroseau a frig, a metal, a sosete barbatesti, a sube vesele. Mai mult de unul era fericit in ziua aia. Erau frumosi, tineri, cu expresia aia chinuito-destinsa pe care ti-o dau doua beri suspect de spumoase. Toti taraiau stangaci, teribil de incomozi, fara exceptie, trei lalele sau trei garoafe blegite.

Stateam buluc, la o coada tampita ca cele la care eram toti prea bine obisnuiti. Ce naiba se vindea dincolo?

Nimeni nu se impingea. Asta nu pricepeam, erau toti incurcati, li se taiase piuitul.

Dincolo incepea dupa o usa gri (verzuie?), cu un gemulet ca la puscarie. Mare cat un caiet mic, patrat.

La ghiseul ala halucinant apareau una dupa alta ele. Erau infricosatoare: cu parul ca de canepa, stoarse la fata, vinete-galbui. Mi se pareau mult mai batrane decat ei, cred ca erau doar lesinate de anemice. Pana a venit a noastra, moment care mi s-a sters complet din memorie, m-am invrednicit sa trag singura concluzia ca erau inchise acolo intr-o colonie de vampiri, erau fara strop de sange si vlaga in ele.

Vorbeau in perechi, in soapta, ei emotionati, ele cu un suras de pe alta lume, pareau nebune, cumva amar si dulce la un loc.

Li se vedea doar capul si partea de sus, ca niste prepeleci uscati.

Cel mai frumos lucru din toata scena mi s-au parut halatele lor: erau grena sau albastru sters, cu buline. Toate la fel, cu panza aia incrucisata pe ele.

Scriind aici imi dau seama ca acum vreun an mi-am luat o rochie imposibila cu buline doar fiindca era identica halatului din Maternitate. Panza, marimea bulinelor. Bineinteles ca n-o pot purta, dar e un detaliu lipsit de importanta.

Sigur am o poza cu ea:

Uau!

http://el-arte-de-ser-madre.blogspot.com/

M-am simtit ca un baietel intr-un parc tematic.

Dramele de gradinita

Luni dimineata, la poarta gradinitei, un baietel din grupa cu feciorul meu urla ca din gura de sarpe: "A l'hospitaaal, a l'hospitaaaal! Malaltó!" ("la spital, la spital, bolnavior!")

Mama lui, grena de rusine, se justifica: a fost bolnav toata saptamana trecuta, si vrea sa mai stea acasa ca inca e bolnav. Uf.

*

Imi vine sa ma iau la palme.

Ma pune naiba sa vorbesc cu o mama de la scoala fetei.
Imi povestise acum trei luni ca fetita ei de-o seama cu baiatul meu protesteaza ca e dusa la gradinita refuzand sa doarma la amiaza.

Imi spune ca acuma doarme. Eu ca al meu nici nu mananca, nici nu doarme.
Intre septembrie si decembrie a mers intai trei sferturi de ceas, apoi o ora, apoi o ora jumate, maxim doua. Din ianuarie il las sa manance si sa doarma. Ma asteapta pe-un fotoliu infantil.

Sunt sofocata pe tema asta, am trecut de la rugaminti si amenintari la santajul fara mila.

Nu crezi ca baga tonul profesional (e psiholog si face hartogarii de functionara intr-un sat) si-mi trazneste: "Adevarul e ca baiatul asta era foarte lipit de tine".

Si mai si tac.

De-aia mi-i ciuda, ca tac.

Cum sa-ti dai cu parerea e gratis, nu iarta niciunul ocazia.

Asa de greu e de inteles ca uneori avem nevoie sa fim ascultati si deloc judecati.

Mai ales cand am opinia mea despre copiii independenti la trei luni de viata.

Dar macar mi-o tin pentru mine, nu ti-o trantesc in suficienta ta de mama cu cariera profesionala.

Ca si tu, ca noi toate, esti convinsa ca faci bine.

Mama vaca

Acum mai bine de un an un ziar care se respecta cum e El Mundo a publicat articolul unei ziariste foarte prost inspirate, despre fanatismul femeilor ce alapteaza. S-a facut un vuiet teribil printre mame, incat o luna mai tarziu au trebuit sa incerce sa repare prostia aia cu o replica mai bine documentata. Nu v-am ametit atunci, din lehamite.

Din motive cu totul personale in ultima vreme am de-a face cu vaci de-adevaratelea.

Din solidaritatea pe care ti-o trezeste proximitatea, pun pozele cu articolul asta, si un desen care imi place dintre multele care au aparut la momentul acela.

Ce m-a emotionat azi

http://periodismohumano.com/mujer/madres.html

Outlet

Stiu, l-am scris demult.
Dar e textul anului astuia, mi-e unul din cele mai dragi din toate.
Asa cum anul trecut statea inca sub carapacea de la Puenting, si anteriorul sub cea a experientei unplugged.
2012 suna minunat.

Outlet

Tot orasul e impanzit de magazine de tipul asta, esti ispitit sa intri in locuri unde valoarea produselor e derizorie.

In majoritatea cazurilor e minciuna.

In ultimii doisprezece ani am trait langa sate intregi outlet: Roubaix, Igualada, La Roca Village. Ma fascineaza. Intre altele, cladirile. Spatiile in care sunt gazduite magazinele sunt in cele trei locuri identice: nave industriale din caramida rosie cu structura vizibila, cu perimetrul dreptunghiular, ca o casa desenata in copilarie si prelungita de vreo cincizeci de ori. Peste tot, fabrici vechi din domeniul textil.

Si articolele: cosuri enorme cu boarfe valvoi, umerase elegante pe care atarna sacouri vichy din anii `70, fastuoase rochii de seara cu lucirile palite, cu paietele atarnand sau fermoarul explodat.

Petit Bateau la pret de C&A, sutien Calvin Klein la 5 euro (nu, nu sunt Kelvin Clain), Cacharel degriffé surazand amar, Ralph Lauren/Laurent/Loren (?! or fi crezand ca e amantul Sofiei) pentru domni care circula posterior vizitei cu bluza roz, vernil sau malva pe umeri si innodata pseudo-nonsalant la gat, marci sportive pentru care unii bat zeci de kilometri ca sa aleaga sube imponderale la valoare de Decathlon.

Imi plac ofilirea, decadenta, dezastrul intuit in spatele nasturilor stirbi, gaurelele rusinate, destramarea acceptata cu resemnare. Pantalonii masculini imposibili, cu pense ridicole, talia inalta, patronul prea lat si bineinteles scurti. D&G cu aspect de gagica de poligon industrial.

Imi place mirosul puternic de depozit in unele, parfum intens pentru a camufla praful colectiilor in altele, aerul care respira cifre plutind: 2002, 1991, 2008 cu accident apocaliptic (rasturnare spectaculoasa a camionului care transporta marfa, sau inundatie a magaziei unde se pastrau toate alea), 2010 scapat/dat inapoi din maini isterice de fashion victim sau de cumparatoare compulsiva cu remuscari.

E ca o vizita intr-un muzeu de moravuri contemporane: viu, sociologic si ispititor.

Totul se relativizeaza cand vezi maruntaiele vitrinelor stralucitoare din oras, e ca si cum ai intra pe usa actorilor, strabatand decorurile, locul de tigara, ciocnindu-te din intamplare cu actrita preferata in momentul unei crize de anxietate teribile, tremurand incontrolabil, in timp ce ce pudreaza obsesiv (asta e o imagine reala).

***

Inainte de a termina aruncata intr-un cos sub eticheta stigmatizanta "TARA" (defect), vezi persoana (mama) tarata, ma autodeclar in lichidare, reducere la 70% fata de valoarea initiala.

Am fost la New York, la Milano, in London, am trecut prin Paris, m-au invitat la Shanghai. Am zburat de trei ori intr-o saptamana, m-am zguduit intre alte accesorii in cate vreun camion burdusit de glamour/amour.  

Am participat la defileuri de Haute Couture, am plutit ca niciodata la Fall Winter 2006, am improvizat la defileuri alternative, am stralucit de fericire la Prêt-à-porter Spring Summer 2009, mi-am trait serile de lumina, de confetti argintii si inaltimile de pe tocuri imbatatoare de paisprezece centimetri.

M-am intalnit cu flash-urile interioare, uneori rupere de nouri si de ceruri, alteori porti lacuite in alb stralucitor deschise spre si mai multa lumina. Am invatat sa nu ma mai orbeasca, acum mi le amintesc ca pe o lumina tainica, deloc orbitoare.

Peste tot, i-am vazut pe-ai mei in the front row, mereu emotionati, uneori intrigati si de cateva ori cu gura cascata. Au venit dupa noi si inca ma minunez cum nu s-a pierdut pe drumuri niciunul niciodata, era spaima mea de la fiecare pasarela: daca asta a dezertat, daca aleilalte i s-a acrit de-atata tevatura.

Am fost pentru pruncii mei ca bluza neagra pe gat pentru Jackie Kennedy, ca pantalonii din piele pentru Kate Moss, ca un costum pe Gary Cooper.

Am stat cuminte pe un umeras intr-un loc fermecator, am fost o rochita liberty in Portobello, am fluturat la usa unui magazin minuscul du dixhuitìème arrondissement, eram un foulard tie-dye facut in Gambia, am fost o LBD pentru un corp de vis, adorat si rasfatat.

Am fost suta la suta bumbac organic si la fel de fericita cand pe eticheta scria 40% rayon, 60% nylon.

Am fost organza tremuratoare cu tiv inlacrimat din perlute dumnezeiesti, tifon bun si sincer, suman aspru si fara jumatati de masura, cateodata lycra, alteori in, am fost matase dulce, croset incalcit si dupa aia neted, cu ochiuri mari alternand cu picioruse duble, am fost blue velvet si catifea grena, voal si tul, pres din zdrente si covor de pus pe perete, cu niste bujori rosii enormi in mijlocul unui imposibil lac roz, am fost poliuretan, metacrilat, tesatura impermeabila, costum de clovn umplut cu bilute expandate, am avut capse si tinte, m-am vazut in oglinda si eram o rochie maxi cu desen psihodelic, odata am facut un patchwork aleatoriu pe o plapuma pufoasa.

Am tinut de cald, de frig sau doar de capriciu. Am fost buna la nevoie, buna la toate, de zi cu zi si pentru seara racoroasa. M-au plimbat pe malul marii, la teatru si la opera, la circ si la concert. M-au catarat pe munti ciudati, liliputani si alte dati sisifici, m-am tavalit pe pajisti secrete, m-au luat si pe mine in toate imbratisarile calde, m-au iubit si m-au ratacit.

M-am trezit ca peste noapte special pentru intrarea asta: sifonata, cu canavaua tocita, cu urme vulgare de ruj si pudra la baza gatului. Desirata, intretesuta, cu pete. Mi-a sarit tandari/ tandara cristalul Swarowski ce-mi statea pe post de busola.

Pana aici am ajuns.

Recunosc ca e vremea sa ma retrag pe alte rafturi, sa-mi reciclez compozitia si croiul pentru utilizari posterioare vremurilor de glorie deja apuse.

Baduchioasele si puricoasele

Asta e pieptanul de cules paduchii, costa triplu comparat cu cel normal, dar scoate tot, oua inclusiv. Fata a avut o singura data in grupa mica, si sper sa nu repetam de multe ori, ca am vazut mame disperate care n-au scapat de ei timp de luni de zile. Cica fierb tot, schimba tapiteria la canapele, barbieresc barbatul, arunca palarii din fetru, rad pruncii in cap, se vopsesc cu amoniac la greu si tot degeaba. Suna a gluma dar le-am vazut plangand si cufundate in deznadejde.

Am uitat sa scriu si mi-am adus aminte tocmai in mijlocul conversatiei cu o mama de familie de paduchiosi: femeile scapa de paduchi vopsindu-se, caci amoniacul ii distruge. Ii spun de asta, imi rade in nas (eu nu m-am vopsit pana acum, asa ca habar n-am): la mine nu mai functioneaza, imi pun direct amoniac la greu.

De la scoli si gradinite primim continuu alerte apocaliptice. Cele private nu vor sa recunoasca, dar au la fel de des: 97% din ele convietuiesc ca si noi, tot timpul anului scolar.

Tratamentul e de tipul antibioticelor: cu cat iei mai mult, sau "preventiv", cu atat efectul e mai debil.
Rumurologia populara sustine ca exact companiile farmaceutice asteapta la poarta scolilor si arunca pumni de paduchi in capul copiilor, la comentarii a scris o mama ca in Franta unde traieste cred exact la fel.

Este un site web care se cheama "mame contra paduchi", suna ca The People vs. Larry Flynt, si asa si e, la urma urmei!

Tu crezi ca e normal sa scriu de oxiuri si paduchi in loc de parfumuri, glamour si alte minuni care ma intereseaza?

Nu pot sa dorm ca altii fac orgii se(n)ssuale pe pielea noastra, reproducandu-se in nestire! Noaptea, cum nu. Ca de-aia e facuta, pentru petreceri.

Tratamentul contra paduchilor e bestial: ulei mineral, din ala de bebelusi, care e bun numai pentru asta: torni vineri seara jumatate de sticla in capul copilului, pui un plastic din ala de dus pe par ca sa nu pateze perna, deasupra o tichie de piscina din lycra ca sa tina bine, apoi o caciula optional, si lasi cheful asa pana dimineata, cand te trezesti cu capul plin de sufocati. Exceptie fac embrionii, pentru care repeti operatia sambata seara viitoare, adica peste opt zile. Eco, bio si respectuos cu mediul ambient, asasinat prin sufocare.

Va doresc doar vizite dorite!

Intr-o noapte delicata, cu scancete, febra si ghemotoci razleti de somn sifonat, baigui tehuie la o buca'de chin: Ce sa-ti fac, bebelus, nu stiu ce sa-ti fac! (dimineata i-a iesit un herpes si s-a luminat misterul)

Se supara tare pe mine: Mamaaaaa, eu nu sunt babalus! (cu a de la gamalie)

***

Dupa o sesiune de siesta duminicala, fata catre tata-su:
Papa, tie de ce-ti place sa dormi mult? (ea nu mai doarme la amiaza din vara asta)

Pai sunt obosit, am lucrat toate zilele din saptamana.

Aaaa, pai lui mama nu-i e somn niciodata, fiidca ea nu e obosita, ea se pliiiimba in zilele saptamanii...merge in magazineee...imi cumpara rochiteeee...

Na-ti-o. De cand mi-a zis-o (si nici macar nu participam la conversatie) ma despart de tata-su dimineata la iesirea din bloc cu un eliberat: ma duc sa ma plimb o tura.

Cu ocazia asta mi-am dat seama, privindu-ma de la inaltimea lor, exact in timp ce faceam cina, ca pentru ei mama in bucatarie e mama care se joaca la bucatarioara, mama dupa mazare e mama care se joaca de-a cumparaturile, mama care vorbeste la telefon e mama care se joaca de-a dat telefon si tot asa.

De bleaga ce-s: doar ne zisese educatoarea anul trecut ca cel mai mult invata ele de la copii in momentele in care ii lasa sa se joace liber la ludoteca: fetitele imping carucioare enorme cu cumparaturi valvoi in timp ce duc un bebelus in brate si vorbesc isterice la telefon, iar baieteii calca, fac mancare si intind rufele pe-acasa.

Ce noroc am: in sfarsit mi s-a indeplinit un vis din copilarie: ma joc de-a mama de-adevaratelea!

Ce minuni stiu sa fac

Scriu asta din doua motive: am pus la profil "de profesie: facatoare de minuni" si abia tarziu mi-am dat seama ca probabil doar mie mi se pare ca suna bine. In unul din luminisurile de luciditate pe care incep sa le am in ultima vreme intuiesc ca din punct de vedere cultural "facatoare de minuni" apartine in romaneste aceleasi comunitati semantice careia ii dau viata cuvinte ca: ghiul, satrarita, mama lui Adrian Copilul Minune, caldarari, tinichigii, Morosan Marocea/Morocea (?) fratele lui Portocala ala cu care m-am intalnit eu prin 2000 la un ceai vegetarian si cand ne-am detaliat respectivele job description el mi-a zis impaciuitor: tu vezi orasul asta si toata Moldova? Toti (!!) mancati carnile pe care eu le aduc de peste mari si tari.

Na, la asa nivel inalt de miracole nu ajung, dar un detaliu mi-ar placea sa dau.

Al doilea motiv o sa-l scriu la urma.

Minuni de care nu stiam ca sunt in stare cand eram tanara, frumoasa si fara descendenta:

[Ah, tomnai in clipita asta iau o pauza ca trebuie sa bag in functie darul minunilor. Si cum harul ubicuitatii inca nu-l am, aici raman/ramaneti, pana la vremuri mai harazite povestilor]

reiau:

Stiu sa fac sa inceteze din plans in sec (=dintr-o data)  un bebelus (al meu) care oracaie neconsolat de minute in sir, din cauza ca am lipsit sau n-am ajuns la vreme sau icsuleasa a tinut sa mi-l ia in timp ce-mi zicea ca vor sa stea la ma-sa in brate doar fiindca au instinctul de supravietuire activat prin simtul olfactiv. Mama=tzatza. o fi. dar tacea instantaneu la mine si doar la mine. Una si apoi celalalt.

Pot sa alin orice durere cu o imbratisare-sarut, cu un pic de saliva sau cu o simpla punere a mainii mele, ca un adevarat maestru de Reiki de nivelul patru.

Stiu sa transform cea mai crunta criza de trantit pe macadam cu picioarele tropaind intr-o insiruire melodica de suspinuri si apoi de lacrimi siroind fierbinti.

Imi place sa schimb cursul vietii instantanee printr-o deturnare de ganduri nazbataioase ca o specialista in chiromantie.

Pot repara ce altii strica din lipsa de experienta, tactica, tact, empatie, timp, deformare profesionala sau nepasare. La dentist de exemplu: "hai sa vedem, frumusete, stai neclintita ca acuma terminam, daca nu ma asculti mama va trebui sa iasa din cabinet". In momente din astea sa vorbim alta limba ne salveaza.

Stiu sa-l insotesc pe Mos Ene langa genele lor asa cum mi-ar placea sa-l chem pentu mine insami, asta nu mai reusesc.

Pot spulbera grijile si oboseala zilei dintr-un revers de palma, in mangaiere.

Trezesc bucuria cea mai mare in ochii baiatului meu cand merg dupa el la gradinita.
Uneori se face ca nu ma vede, dar eu stiu ca minunea cu mama care vine mereu ii face sa tresara zilnic inima, asa cum numai cand va fi indragostit  va mai simti.

Pot impaciui doua zgatii care se ciondanesc de n ori pe zi. Asta nu-i adevarat.

Iar celelalte nu-mi ies intotdeauna.

Ce iubesc cel mai mult din minunile pe care le fac e ca nu le-am invatat la nici un workshop si ca nici macar nu trebuie sa-mi centrifughez neuronii ca sa le infaptuiesc: ies din alta parte.

Si aici vine al doilea motiv pentru care am scris despre asta: si tu poti, tine doar de intuitie.

O intreb pe o prietena: Ai schimba ceva din ce (n-)ai facut in primii ani ai copiilor?

Asta fiindca fetele, oricat de bine am face totul, avem talentul autoculpabilizarii, al exigentei fata de noi, al goanei tampite dupa perfectiune. Si m-am gandit s-o intreb pe ea, care si-a dedicat ultimii ani cresterii copiilor, sa vad iar cum cautam un plus que parfait imposibil.

Nu stiu.

Luni de zile mai tarziu:

La ce ma intrebasesi, am gasit raspunsul.

(Uitasem complet)

- L-as schimba pe tatal lor.

Paris-Dakar

Ai mei nu au prea avut obiecte tranzitionale, desi sfatul mamei cu "da-i ceva micut in mana", spre deosebire de cel cu suzeta, l-am ascultat si bine am facut.

Am observat ca ii linistesc uneori, sau ca macar ma pot desprinde mai usor fizic daca au intre gegetelele adormite un soricel minuscul, o Dora exploradora in miniatura, sau ceva construit din interzisele oua kinder (un crocodil, un pitic cu nume imposibil; chiar, cine sunt Gormitis, Marsupilami??). Si-n ziua de azi umblu cu un Bambi minunat fara codita in portofelul meu cu ruj si rimel expirate din vremuri uitate, daca l-as pierde as suferi o tura. Uneori mi-l cer unul sau alta din copii, li-l las o clipita, nu cumva sa raman eu fara el.

Am preferat sa fie atasati de san, mi-a fost foarte comod o perioada, sau de cate vreun personaj din astea cu care dormeam dupa aia toata noaptea intre coaste, in loc de ursuleti &co de plus. Nu-mi plac jucariile de plus, nu stiu de ce nu m-au atras niciodata.

Obiectul tranzitional numarul unu e sfarcul celalalt, ala neocupat. Prietenele stiu de ce.
Cineva din familia mea are si azi un tic foarte induiosator, iti atinge lobul urechii cumva in zbor, reminiscenta cetoasa a tzatzei din anul zero.

Am poze mentale cu sfarcuri cat cireasa rasucite si innodate de catre bebelusi minutiosi. Cica vine o vreme cand nu te mai deranjeaza. Nu mai retin sentimentul asta de indiferenta, mie mi-a ramas doar senzatia de intoleranta fizica, in primele luni de sarcina cu al doilea copil.

I-am interzis fetei definitiv, cred ca nu a fost nevoie sa repet, sa ma atinga la celalalt. Si poate pe-atunci a aparut si batalionul de animale si personaje liliputane. Cu baiatul am trecut direct la asta, sensibilitatea fizica intre sarcina, timp indelungat, agitatia alaptatului, tandem si toate variantele combinate mi-au semnalizat clar pana unde ma tin baierele.

M-am trezit vara asta in plin raliu: in fiecare seara un pilot vajnic imi parcurge dunele sanilor cu vreo motocicleta micuta, cu o masinuta cat aratatorul, cu un trailer de masinute din alea, un camion....stai! abia la nivelul asta mi-am dat seama de situatie, nu puteam intoarce capul, se innodasera margelele, poza era dementiala.

Ce-i asta?! Ori tzatza, ori camionul! Si atunci am primit - de desteapta ce-s - o palma suieratoare fix in nucleul maternitatii: camionul. Si-a luat distanta de siguranta si s-a trantit cu culutzul in sus in patul lui.

Inca nu am reusit sa-mi amintesc cum se numeste personajul ala din desene animate care mergea taras cu curutul in sus, ultimul din firul indian de personaje. Ca ala s-a pus in spatiul lui intim.

Un prieten imi zicea razand pe vremea fetei ca am una de ciocolata si cealalta de vanilie. Pentru mine, vara asta ramane a unui sui-generis Paris-Dakar.

Consider ca e tranzitia perfecta.
Ca nu ma vedeam, oricat ar crede unii, schimbata pe o bere sau direct pe sanii gagicii.

De cateva zile am descoperit niste ratuste din alea tipice de baie, doar ca sunt cat degetarul. Distractia a inceput cand ne-au insotit ratustele in pat: sunt fosforescente! (fraza asta suna a jocuri erotice). Tatal copiilor spune ca sunt din Fukushima. Serile de adormit pruncii par acum zone de after hours din Ibiza.

Maternitatea

Cand ti se propune sa scrii despre Despre nastere si despre Maternitati, ce faci, manancicaluleovaz?

Eu cred - sper - ca o femeie isi alege maternitatea in care sa nasca la fel de atent ca alte "dichisuri" feminine. Cand poate.

Pentru mine important nu era sa stau in spital ca la hotel, ci sa fiu gazduita sub un protocol care sa se apropie, daca nu sa coincida, cu forma in care visam eu inceputul. De aceea m-am spalat pe maini de clinica privata si de medicul asijderea, ala care vorbea asa frumos si  in saptamana 20 mi-a sugerat ca cel mai "sigur"  e o cezariana. Cincisprezece minute si totul perfect. Perfect pentru cine?

Mi-am duplicat dosarul cu analizele la un spital public care e muzeu modernist acum. Aveam foarte multa incredere in ei. Pe de alta parte eram foarte tanara, si n-aveam mai deloc incredere in ce era mai important: in mine.

Am aterizat mult prea devreme in maternitate, si am asteptat cu totii un travaliu inca inexistent, timp de vreo trei ture. Protocolul spitalului era de 24 de ore de provocare, imi acordasera deja cateva peste, in van.

Partea buna a interventiei de chirurgie majora prin care a venit pe lume primul copil este ca in cele cinci zile cat am stat in maternitate am inceput sa tesem cel mai frumos si intens (in toate sensurile) lucru ce mi s-a intamplat: cresterea unui pui.

M-au ajutat cum n-am cuvinte sa multumesc, mi-au aratat pozitii de pus la san pe care nu le-as fi putut imagina singura, cu burta taiata si toata buimaca. Si dezamagita. Am povestit cum m-am simtit si cine m-a ajutat.

Maternitatea pe care am ales-o pentru al doilea copil a fost casa noastra.

Am vizitat cateva prin zona, pe o raza de vreo 200 de km, si mereu am simtit ca oriunde, atentia de care aveam nevoie eu si copilul meu valora prea mult. Asteptam ceva ce foarte putine locuri imi acordau: timp.

Am contractat doua moase si un ginecolog-pompier, care nu apare decat in situatiile limita, inainte de o eventuala mutare la spital a gravidei. La intrebarea de la prima intalnire - ce vrei de la noi, am raspuns : timp, rabdare, si liniste.

Poate pare stupid pentru unii, chiar si pentru unele. Dar nu ploua cu anterior mentionatele, mai niciunde. Am avut parte de tot ce am sperat, aici detaliile.

Ce am apreciat din aceasta maternitate: intimitatea, asteptarea, prezenta continua a cuiva care stie ca ce se intampla decurge normal. Comoditatea de a nu disparea din raza de actiune a primului copil. Nu a trebuit sa ma intorc acasa, ci la noi acasa a mai venit cineva. Nu am asteptat contravizita intr-un salon, ci mi-am primit in vizita moasele care m-au insotit la nastere, in primele saptamani.

Imi asum alegerile ca fiind perfecte pentru momentele respective din viata mea.

Doi in unu/una si altul

Acum cateva zile am vrut sa notez aici doua idei despre viata intrauterina.

Una a fost cea a Teresei Forcades despre avort.

A doua trebuie s-o redau iarasi deformata, caci nu mai gasesc interviul vazut rasalaltaieri, mai mult, nici nu-mi mai aminteam cui ii apartinea. 

Era al Laurei Gutman. Am mai mentionat-o pe aici, sunt lucruri care imi plac din ce scrie, multe altele (nu doar din ce scrie) deloc. Coincidem intr-un detaliu biografic: spune jumate in gluma, jumate in serios, ca a avut o sarcina de 47 de saptamani, terminata cu un VBAC cu  Michel Odent, in faimoasa "salle sauvage" din spitalul Pithiviers.

Ideea care mi-a placut era cam asa: cu cat sarcina e mai lina, mai minunata si mai fermecatoare in viata unei femei, cu atat puerperiul e mai tumultuos, caci rasturnarea de ceruri e bulversanta.

Daca in timpul sarcinii viata bebelusului depinde de a mamei (si aici e punctul in care le-am asociat pe Teresa Forcades si Laura Gutman), daca mama e bine, fatul e bine, odata iesit in afara, viata femeii depinde de viata bebelusului.
Femeia aceea libera, inteligenta, autonoma, cu cariera profesionala, sigura de sine, lucida si autosuficienta depinde complet de ritmul nou-nascutului. Fara sa fii avertizata, e destul de delicat de rumegat.

Sper sa gasesc interviul, parafrazele mele sunt mai mereu incalcite.

Tribul

Addenda la Inainte era mai usor:

“Una sola madre no logra criar a un niño, pero 5 madres juntas logran criar a 100. Ninguna mujer debería pasar los días a solas con los niños en brazos. Es responsabilidad de nosotras reconocer que necesitamos volver a juntarnos, que si funcionamos colectivamente y dentro de circuitos femeninos, la maternidad puede resultar mucho más dulce y suave.”

Laura Gutman

O singura mama nu reuseste sa creasca un copil, dar cinci mame impreuna reusesc sa creasca o suta. Nici o femeie n-ar trebui sa-si petreaca zilele singura cu copiii in brate. E responsabilitatea noastra sa recunoastem ca avem nevoie sa ne reintalnim, ca daca functionam impreuna si in circuite feminine, maternitatea poate fi mai dulce si mai usoara.

Ce fac

Nimic. Nu fac nimic. E prima vara, prima data de cinci ani incoace cand nu am un prunc in brate.

Nu mai are nimeni nevoie de mine, sunt autonoma, pot vopsi un gard, sau alinta un leopard.