M-a impresionat destul ce-ai scris aici: "Eu urmeaza sa nasc curand acolo si sunt absolut ingrozita ca ar trebui sa nasc 'pe viu', am pragul durerii foarte, foarte jos (la prima nastere, la dilatatie 4 abia respiram de durere si nu era alint!), as face orice sa obtin anestezia!"
Din lipsa de vreme nu am scris pana acum, si bine am facut, caci ai detaliat cate ceva despre prima nastere. Vroiam sa-ti scriu ca in saptamanile pana la DPN ai putea sa lucrezi la ideea de durere pe care o ai. Dar, avand in vedere circumstantele nasterii, acuma iti scriu asa: poate ca tu nu ai pragul durerii ff jos, poate chiar erau bestiale durerile provocate, cum bine intuiesti acum, de "nustiuce" din perfuzie. Nu e normal sa scrii ca esti "ingrozita ca ar trebui sa nasc 'pe viu'", "as face orice sa obtin anestezia!", e un efect al unei situatii de nesustinut: ai nascut in 5 ore, cinci!!! Te-ai gandit la asta? Te-au facut sa nasti galopand in ritm nebun!
O primipara are nevoie de timp ca sa nasca. Din momentul ce trece de pre-travaliu si intra intr-un ritm constant de contractii efective, are nevoie de o medie de 12 ore. Tu ai trecut de la stadiul de gravida bine mersi fara nici un simptom la mama fericita cu prunc in brate, pe cronometrul doctorului.
Reluand, cu durerea: daca tot ai fost norocoasa ca ai putut sa nasti vaginal in situatia asta de nesuportat (eu una n-am reusit sa functionez asa cum au vrut 3 ture de spital), macar trage un folos din atuul ca ai o nastere la activ: a doua e intr-adevar mai usoara. Profita acum de avantajul de a declansa spontan nasterea, asteapta sa te pui pe nascut ca sa te salvezi de perfuzia din primul moment, la rece, de rupt apa, de toate celelalte facute ca sa mearga repede.
Ai sa descoperi cu uimire ca nu doare asa tare, ca nu e o durere infioratoare, ca poti sa respiri (chiar e indicat sa respiri ca sa te relaxezi, linistesti si recuperezi intre contractii), ca ai pragul durerii muuult mai sus decat credeai, ca oxitocina pe care o produci tu iti e deja prieten bun si foarte cunoscut caci ai produs-o zilnic de cand esti mama, alaptand, ca doare, da, dar e o durere ca cea a biciclistilor care pedaleaza nebuni pe un drum serpuitor de munte, ii doare tare, dar nu de asta o lasa balta, ci pedaleaza si mai sustinut, ca centimetru dupa centimetru durerea devine din ce in ce mai suportabila, caci corpul s-a obisnuit cu ea, ca intre una si alta ai un respiro atat de binefacator si reparator incat poti sa si adormi ca sa te recuperezi, ca totul are un sens, nu e ca o durere tampita de masea care nu are nici o finalitate, ca e suportabila, ca fiecare contractie te apropie un mini-mini-milimetru de bebe al tau...
M-a emotionat din mesajul tau sinceritatea cu care te agati de epidurala, ideea ca e salvatoare, ca ai face orice s-o obtii. Iti spun si de ce: eu privesc lucrurile exact opus, pentru mine epidurala e ca si cum mi s-ar amputa ceva esential, simtirea, fapt ce ar da cale libera personalului sanitar sa faca orice pe "acolo", si asa si e, odata pusa epidurala, medicul lucreaza cu tesuturi fara sensibilitate, asta pentru mine e un cosmar. Fara epidurala esti stapana pe propriul corp, sa simti durere e esential ca sa stii daca totul e in regula. Mie nu mi-a facut nici o favoare epidurala, fac parte dintre cele carora provocarea nasterii (si ea destul de nereusita) s-a dus pe apa sambetei total odata cu epidurala, caci anestezia incetineste temporar ritmul.
In locul tau, as cantari bine cum e cu perceptia despre durere pe care ti-a lasat-o cursul lucrurilor data trecuta, si as alege o alternativa care sa iti convina: poti repeta schema, asigurandu-te bine de tot ca vei avea accesul la epidurala exact cand ai nevoie (stiu cum dor contractiile dictate de pe perfuzie, sunt crunte, iti taie respiratia ca un sughit din rarunchi, iti taie efectiv piuitul), sau, dimpotriva, as avea grija sa nu ajut sa se produca circumstantele precedente.
Cum poti face asta: sa incerci sa ai incredere in tine (si anii de maternitate sigur au ajutat la asta) si sa astepti sa te cunosti ca femeie in plin travaliu spontan, asta inseamna sa mergi la spital asa cum iti spunea cineva cand vezi ca ai un ritm bun si de-adevaratelea e momentul cand te simti in stare sa infrunti perfuziile, caci durerea ti se pare cumva similara (desi iti jur ca nu e la fel).
Personal nu cred in succesul initiativei de a refuza oxitocina, in momentele alea nu suntem capabile de a ne lua in dinti cu nimeni, mai ales cand dupa aia trebuie sa te lasi pe mana lor, in schimb cred ca forta unui "va rog frumos", cred ca daca le spui cu binisorul ca tu crezi ca ai un ritm bun si preferi sa astepti un pic pentru perfuzie...nu stiu, e riscant sa generalizezi. Exemplu: nu poti intra spunand: "nu vreau sa-mi puneti oxitocina" te iau de isteata, in schimb daca ajungi cu un travaliu destul de avansat (sa ajungi cu dilatatie 2 nu prea e bucolic pentru niciuna din parti), cu o rugaminte sincera, cu un ritm constant, poate scapi de furtun.
Nu e drept ca lipsa de timp sa justifice procedee atat de drastice, sa obtii ca o primipara sa nasca in 4 ore cu ceva minute fara ca sa fi dat macar un semn anterior de declansare spontana de travaliu e bestial!
In legatura cu "cica anestezistul (cate unul pe tura) nu se lasa gasit, daca nu vrea sa faca anestezia, ca nu sunt obligati sa o faca la nastere naturala" poate ar trebui sa instauram noi, utilizatorul serviciului sanitar, schimbarea: daca anestezistul nu face epidurala la o nastere naturala, poate ar trebui revizuit conceptul de naturala.
Repet ce-am mai scris pe aici: vaginala NU E EGAL naturala. Apa rupta, clisma, forceps, epiziotomie, putin au ce cauta in sacul cu naturala. In momentul in care vezi ca-ti baga perfuzie cu "nustiuce" si din cer senin din iarba verde incepi sa ai niste contractii de-ti vine sa faci orice pentru epidurala, poate naturala aia nu era asa naturala, deci epidurala e necesara.
Cand ai oxitocina din afara, epidurala ar trebui sa vina prin protocol, asa cum prin protocol baga oxitocina. Una cheama pe alta. Nu ai tu pragul jos, ci alea chiar sunt dureri insuportabile.
Iti doresc din suflet sa mearga bine, sa duci sarcina la bun sfarsit si sa ai sansa fara de pret de a cunoaste ce inseamna sa incepi calm un travaliu de nastere, nu e deloc inspaimantator, nici insuportabil, dimpotriva, suntem atat de bine facute incat incepe usor, treptat, in asa fel incat corpul sa se adapteze durerii, fara sa o respinga ca pe ceva de neindurat.
Pe deasupra, inca ceva foarte personal: mi-e cu neputinta sa cred ca propriul meu corp imi poate provoca niste dureri atat de oribile intr-un moment atat de pretios al vietii mele, e cumva incongruent, nu?
Durerea care se declanseaza in tine are un sens, poate fi dusa perfect, e chiar reconfortanta in multe momente din nastere, chiar daca in clipita aceea nu te gandesti la strict asta. E o durere buna, plina, cu pauzele ei binevenite, cu oaze de liniste si timp pentru recuperat, cu multa bucurie dinauntru, caci sunteti doi care inaintati pe durerea aceea.
Dar da, ca sa poti sa permiti sa se produca asa ceva, trebuie sa stii sa alegi ce vrei. La cursul de pregatire am auzit: ca sa nu riscati sa va alegeti cu un inceput de provocare de nastere, nu va urcati pe masa la control dupa saptamana 38.
Eu nu as fi asa directa refuzand medicul la control (doamne fereste, in saptamana 39, sa-i zici ca n-ai chef sa-ti pui poalele-n cap), dar o metoda care mereu mereu functioneaza e cea cu frumosul: domnule doctor, inca nu sunt pregatita sa nasc, n-as vrea sa ma prinda nascarea cand mai am o gramada de nimicuri de pus la punct (minciuna nevinovata, dar macar te poate salva de la minciuna lui cu membranele fisurate, aia da gogomanie, cand tu erai mai verde decat o maslina). Ideal de ajuns la spital cu travaliul pe roate!
Tu ai toate sansele, caci cu o nastere la activ esti deja la jumatatea drumului. Bafta si saptamani linistite in fata, sa incerci sa modifici privirea asupra durerii te va ajuta sa traiesti diferit nasterea!
Postări
