vineri, 31 decembrie 2010

De iarna

Mama, de ce trebuie sa scriem scrisoarea la Regii Magi?
Ca sa stie ce cadou vrei?
Atunci de ce lui Mos Craciun nu-i scriem scrisoare?
Fata de pocher.

***

Aceeasi intrebare, catre tata-sau, dupa ce s-a mai gandit:
Papa, de ce trebuie sa scriem ce cadouri vrem de la Regii Magi, daca ei stiu tot? (da, si noi le-am zis ca toti astia, Mos Craciun & co, vad din lumea lor cum se comporta copiii. Pe deasupra Regii (aici nu se sarbatoreste Mos Craciun) aduc mai mereu si o bucata de carbune, pe masura obrazniciilor fiecaruia.

***

Parintii sunt Regii Magi

Alta de mesteri

Ma suna unul ca nu gaseste adresa. La cat incaseaza pe deplasare, pot sa dea roata de zece ori la tot orasul.
- Unde vine strada asta?
- E in Gràcia.
- Aha-aha, in Paseo de Gracia.
- Da, dom'le, intre Chanel si Stuart Weitzman, un pic mai sus de Casa Batlló, nu ma-nebuni... Daca locuiam in Paseo de Gracia te mai chemam eu pe tine sa-mi desfunzi mortul pe care mi l-au lasat astia dinainte in tubaraie... 

Cititori

Taica-miu despre blog: copchilarii si fite.
Multumesc, orice critica e binevenita.

Los Manolos

Nu, nu e o postare despre minunatiile facute de Manolo Blahnik, ci despre tatal lui Manolo.
Odata am auzit-o pe soacra-mea utilizand in catalana un cuvant superb: "X mi s-a parut cumva encantat", a carui radacina exista in romaneste intr-un alt cuvant: descantat.
Incantat = vrajit.
Care pare starea permananta a lui Manolo senior.
Intr-o zi urcam impreuna cu ea in lift, duce un tort imens de la cofetaria Bonet, e o zi oarecare. Se justifica zambind: "Sotului meu ii place foarte mult frisca".
Dumnezeule, de cand a zis asta, de fiecare data cand coincideam cu el il vedeam si mai mult asa, deja pe alta lume. Ea are un zambet autocritic, ironic si vinovat in acelasi timp, suspectez ca are licariri de luciditate in legatura cu situatia halucinanta pe care o traiesc, el nu: surade cu o lumina de pe alta lume deja, e dus de tot dincolo, incantat complet, imi arata cumva o farama din celalalt taram de fiecare data cand dam nas in nas.
Sa aud ca e mort dupa frisca e la limita suprarealismului, mi-l inchipui ingurgitand-o in cantitati enorme, ca un inger coborat pe un nor dalinian facut din frisca.  Fara egal.

De cine mi-e dor

De mama lui Manolo.
M-a vizitat in ultimul an de doua ori pe zi, o data la amiaza si o data seara, destul de consecvent.
Am vazut-o acum doua zile pe strada, ma striga: hei, te-a recunoscut cateaua, unde mergi?
Acasa, v-am zis ca ne-am mutat.
Ramane cumva pierduta: Ah, si eu merg acasa, merg bine, nu? (abia iesise din bodega lui fiu-sau, si casa ei e la cincizeci de metri mai sus, la etajul doi, locuiau sub noi.
Suspectam ca inainte traisera la etajul trei, de aceea din obisnuita venea mereu la noi la usa, cu o descumpanire crunta: nu stau aici? La doi, stati la doi.
Odata ne-a vazut incarcati umpland liftul de copii si carucior si ne zice: urc dupa aia, mi-aduci tu liftul inapoi?
O gaseam vanata de nervi la usa de la bloc, incurcata in sapte chei fara sa o gaseasca pe cea potrivita. Mereu puneam cate o bulina rosie in dreptul lui doi la lift, disparea imediat, caci toti vecinii erau terorizati de ce accident pot provoca involuntar si nu ii ajuta nimeni cu nimic, in speranta ca ii muta fiul lor din bloc. Toni  imi zice: sa nu-ti para rau de bucataria aia minunata pe care o aveam, era in pericol teribil, oricand putea exploda cu fericitii astia de dedesubt. El ii ducea de multe ori pana in casa, era socat de inocenta cu care primea cheile in mana, dupa care femeia exclama: ai dreptate, asta e casa mea, uite cateaua, dada, aici stau eu.
Incantatori, si el, si ea.
La patru dimineata mereu era lumina, cum nu stiu ce ora e, traiesc intr-o nepasare continua. La cina, in fiecare seara, sardina sarata la grill, alternand cu biftec sfaraind. Tot dulapul imi miroase a sardina, de la hainele intinse pe balcon.
Si o asteptam in fiecare zi, atat de surazatoare si de incurcata: sunt un dezastru, sunt lela cu capul, imi pare rau.
Incep sa cred ca in ultimul timp ma recunostea, poate si din cauza copiilor.
Odata imi zice: " Ce frumos ca ai si fetita, eu am facut trei baieti". Da, dar aveti nurori (cat. joves). Se uita la mine de parc-as fi nebuna: "Nooo, eu nu mai sunt tanara (cat. jove), nu mai fac copii". Ah.
Am auzit pe cineva spunand ca singurul lucru bun pe care il are Alzheimer e ca poti sa te uiti la Dancing in the rain de o mie de ori ca si cum ar fi mereu pentru prima data. Eu ii vedeam fericiti in izolarea lor, atat de pierduti in real, cu surasul lor fantastic, salvarea intre toate detaliile meschine de care se ciocneau.
Mi-e dor de ea caci suntem atat de singuri in metropole incat poti sta ani in sir fara sa stii cine locuieste pe acelasi palier cu tine. Acasa la mine in anii '80 mergeam o data la trei zile la V. la usa sa-i cer cate ceva, doar fiindca imi dadusem seama ca raspundea la tot "N-am, ca dac-as avea, ti-as da." Imi dai un pic de sare, ai o lingura de faina? N-am, ca dac-as avea, ti-as da.
Doamna Manola, nu stiu ce cautati pe la mine, dar tare mi-ar placea sa ma contagiez cu o farama din optimism, zi-i inconstienta, mi-e totuna, eu vreau sa surad asa. Si imi lipsiti, intr-una din zilele astea o sa incep sa va vizitez eu.

joi, 30 decembrie 2010

In sus si-n jos

Am schimbat Furtuna florilor pe Bucuros din Sus.
Sunt foarte obisnuita cu toponimele "de sus" si "de jos", Bucovina e impanzita de sate cu numele asa: "Vicovu de Sus", "Brodina de Jos", "Horodnic de Sus", la bunica iesind din curte mergi ba "in sus" spre biserica, ba "in jos" spre moara.
La doar doua strazi mai incolo, cartierul e complet diferit, strazile sunt mai ample, mai aerisite, fara rufe pe balcon, iar lumea nu mai are aerul modest, de fiecare data cand iesim din bloc ma intriga cate ceva: ba vad vreo baba in vizon, ba vreo bona plina de copii, intr-o zi vazui echipament de golf, ca sa nu mai zic de o fata...imi zic, alta bona. Da' de unde, asteptand jos un mester, o vad iesind dupa zece minute cu un caine. Plimbatoare de caini de meserie, asa ceva nu mai vazusem de cand mergeam in Pedralbes...
Acuma, si susul e cu cantec...totul e in panta, ajung cu limba de un cot, caci duc caruciorul ca umbrela.
Deh, panorama are si ea un pret.

Mesterii

E si asta o lume.
In teorie, randamentul profesional ar trebui sa fie la 80%, estimez eu, am indulgenta sa consider ca in cei 20% intra o zi proasta pe care o poate avea oricine.
Sunt ferm convinsa ca aici se lucreaza la 14-27% din capacitate. Daca dai peste un mester care iti lucreaza la 35% tine-l strans sa nu-ti scape, e din raritati.
In orice domeniu ar lucra, prima fraza pe care o zic uitandu-se la ce au de facut e asta: Uuuuui, cum arata asta!!!
Apar in casa pe la 9-9.30, daca vin de mai departe calculeaza 10-11. Dau o raita de recunoastere si spun: coboram dupa material. Intre parcat si urcat materialul, calculeaza aproape o ora.
Cand au plasat sculele se aduna si iti spun senin: mergem sa luam micul dejun. Reapar pe la unsprezece, 11 si zece. Lucreaza pana la doua fix cand lasa tot balta si pleaca la masa. Apar calmi pe la patru si un sfert, pana la sase cand poti sa-i pupi, pana maine nu-i mai vezi.
Singurii care au lucrat impecabil pana acum au fost cei cu mutatul, ma asteptam la niste bestii de hamali murdari si neatenti si au venit trei tipi migalosi, vorbind in soapta o spaniola ininteligibila (erau paraguaieni), tratand totul ca pe cofraje cu oua. Mi-au reparat si bucatarioara fetei, ca usa de la cuptor devenise trambulina pentru baiat. Acum pot sa faca din nou peste la cuptor.
M-a dezamagit complet restauratorul de parchet, care aici se cheama el parchetista si acasa la mine raschetatorul. E considerata o meserie traditionala, asadar foarte respectata. Intr-o zi jumate a castigat cat altii intr-o luna, mi s-a parut flagrant, de altfel imaginea lui dadea mult de gandit, un tanar de pana la treizeci de ani castigand atat amar in atat de putin timp e o situatie foarte periculoasa. Cum nu puteam intra sa verific pe motiv de palux neuscat, mi-am gasit surprizele dupa.  
Dupa toti trebuie sa stai cu megafonul ca sa-i pisalogesti si cu ochiul cat ocheanul, caci lasa totul sub minim. N-as fi in stare sa-mi fac casa din temelii, as innebuni alergand dupa ei.
Zugravii erau un spectacol, cubanezi mega-relaxati, din ritmul lor nu-i scoteai. Imi zice unul: va vad foarte stresata, doamna. Pai cum, frate, daca mi-ai taiat cablul la ras de perete si dupa aia mi l-ai ingropat in ciment, eu inteleg ca atata te-a dus capul, dar tu ai acasa vreun cablu taiat brusc si ingropat? (sa mai mentionez ca era cel de la compania telefonica?) Nu stiu doamna, nu mi-ati spus sa dau tot jos? Da, veiozele din fier forjat, lemnul negru care imbraca peretii, camerele de filmat de peste tot (demult traia aici un dentist obsedat de hoti, avem si seif care inca miroase a masele de diamante si rubine), cablurile lor aferente, dar cele utile nu, Dragoberto (il chema Rigoberto dar eu ii ziceam asa)...
Barbata-miu zice sa o iau usor, sa consider ca gradul de specializare a mesterilor e invers proportional cu rationamentul lor logic. Cum ar veni sa nu le cer mai mult decat ce au de facut, sa nu le vorbesc tampenii ca nu ma pricepe nimeni. Incep sa cred ca ma iau toti de toanta, ca fac de-aiurea. Cica nu. Asa sunt ei.
Cand au terminat de varuit imi zice unul "Está usted complasiente, señora?"
Mai zice barbata-miu ca cei dinaintea noastra s-au divortat de frig ce e in dormitor, si tine cont ca noi dormim patru in el, si tot degeram. Pana s-a dezvaluit misterul, multumita unuia din cei zece mesteri care au venit deja pentru detaliile mii: cand schimbatorul curelei de la jaluzele (mare mester faur, faurar de aur, pe care a trebuit sa-l chem de doua ori, de bine ce a lucrat prima data) a deschis cutia celei din dormitor, se vede marea, soro, ca se termina blocul si cum ar veni dormim cu picioarele in aer. O gaura cat sa incapa numai bine feciorul meu rostogol. N-am astupat-o cu el, cum o sa ma intelegeti, ci cu doua bucati de carton conglomerat. Ca asta ar mai lipsi, sa ma pun sa repar defectele cladirii, mi-ajunge cu erorile mesteresti din casa.
Si inca n-am inceput nimic, distractia de-acuma vine. Ma fascineaza gradul de specializare: tapiterul doar tapiteaza, nu atinge piciorul scaunului care danseaza, pentru asta mergi la lemnar. Din cei cu mutarea unul monteaza si dezmonteaza, ceilalti cara cutiile. Nu-i cere altuia sa-ti monteze patutul bebelusului, ca o sa-ti cada facut bucati cu copiii in el la ceas de seara. Zugravul de calorifere vopseste asta, doar calorifere. Reparatorul de masina de spalat nu stie nimic despre uscator. Asta cu jaluzelele nu atinge ferestrele, nu-l ameti.
Acum inteleg de ce la vreme de vara, la restaurantul la care mergem, Toni ma atentioneaza mereu: asta cere-i doamnei care stie sa scrie, nu celorlalti chelneri. Pana acum credeam ca glumea.
A, si daca veniti in vizita, tineti cont ca nici sonerie nu mai am, tot Dragoberto i-a retezat cablul. Mi-ati zis sa scot tot, doamna. Asa-mi trebuie, daca ma pun cu mesterii.
Si numele, ce nume frumoase au: Richard, Rigoberto, Adam... si cireasa de pe tort: Americo. Mi-e drag desi inca n-am dat de el, cica e foarte bun in domeniul lui. Nu stiu de ce nu raspunde la nici unul din cele trei numere de telefon...Tainele meseriei.

Ludic

Ne-am mutat  in prag de Craciun - noi suntem asa, de ultimul moment - la doua strazi mai incolo. Orasul asta atat da din el, caci intre mare si munte pe de o parte si satele-dormitor de pe laturi nu se mai poate intinde, terenul e la preturi astronomice si edificarile (blocurile) la idem stratosferice.
Toate astea ca sa spun ca o gasesc pe fiica-mea alaltaieri la bucatarie, dand peste cap clanta rupta de la usa care da in balcon. Vorbeste singura: "Pues si que está fatal aquesta casa" - "Chiar ca arata jalnic casa asta"...
Cand mai dau peste cate o surpriza prin casa "noua" pufnesc in ras de ce a zis ea.
Acuma se joaca serile cu lanternele in bucatarie, cautand comori prin gaurile din faianta de pe pereti. Frate-su incantat de expeditie.

Mizuietii vechi si noi

Cand era fata mica i-am luat papucei de casa cu o pisicuta, aia din Pisicile Aristocrate pe care o chema Musette in subtitularea in romaneste. Eu asa imi amintesc, ca in copilaria mea ii ziceam Musette, desi in v.o. nu aud sa-i zica nimeni asa.
Printr-un fermecator accident dislexic, papuceii de casa au ajuns sa se numeasca mizuietii, nota moldoveneasca inclusa.
I-a mostenit baiatul, si de curand i-am luat si lui, masculini, care sper sa se numeasca la fel. Au toate atuurile sa-si conserve numele, caci toti le zicem asa, pe deasupra el a inceput sa zica apa in catalana aguia in loc de aigua
Am repetat experienta pentru ea cu acelasi personaj pisicos, caci concurenta era o alta cotarla pe care n-o suport si o vad peste tot: Hello Kitty.


duminică, 19 decembrie 2010

Mos Craciun

De o luna incoace se joaca cu doua cutii de carton goale, ii doare-n cot de orice altceva. E cea mai buna idee de cadou, se cheltuie averi pe jucarii sofisticate, si ei sunt fericiti cu niste carlige de intins rufe. De cateva zile au primit de la bunica doua lanterne, e spectacol continuu la noi. Faptul ca sunt doi ajuta mult, de unul singur n-ar fi nici pe departe la fel.

Fara de pret


Valoare: pielea de pe outele posesorilor de asa ceva din casa. A, si sanatatea mintala a blogaresei.
Incepe aventura cu mesterii.
Acuma caut popa, preot catolic, calugar budist sau specialista in magie alba, mi-e totuna, cineva care se pricepe la echivalentul curateniei materiale.
Craciun Fericit!

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Timp

Ii spun lui frate-miu ca o prietena din Bucovina se plange ca n-are vreme, ca nu-i ajunge ziua. Eu intrigata, credeam ca e exclusiv patologie citadina.
El: n-aveti timp, hai? Da' pe messinger aveti timp sa stati zi lumina.
Pffui, gemeni ii urez. Sa ajunga sa caute viata sociala si prin cotloanele feisbookului.

Nani

Mi-am amintit nu demult de faptul ca Unamuno dormea mult si de excelenta replica data intr-un interviu: aici e rezumata succint.
Si asum la treizeci si cinci de ani (era si vremea) ca merg adormita prin viata, doinindu-mi aproape jeluitor un cantec de leagan cu destinatarul ratat. Cred ca e doar o problema de ritm personal. In liceu nu se putea vorbi cu mine inainte de ora zece, si erau zile cand aveam ore de la sapte (de ce oare?). Ai mei erau inspaimantati ca ma gasea tata la ora trei dupa-masa sforaind in loc sa studiez, dupa ce statusem toata noaptea de veghe. Cu vreo doisprezece ani m-au vazut in stil licurici citind cu o lanterna sub plapuma pe la doua dimineata.
Ritmul meu devine mult mai lucid dupa ora cinci dupa-masa, si sclipitor dupa unsprezece noaptea. Nu ma-ntreba nimic dimineata, nu-mi baga soarele-n ochi, lasa-ma sa ma dezmeticesc.
Imi place noaptea ca toti dorm, mi se pare ca e secretul meu, ca sunt singura care profit de minunea linistii.
Rezultatele sunt dezastruoase la nivel socio-familial: continui sa am nevoie sa ma trezesc tarziu, din fericire nu stiu ce e aia sa ai copii care se trezesc la sase-sapte dimineata, ai mei s-au trezit mereu la noua-zece, si acum doar fiindca asta mare merge la gradinita ne trezim toti mai devreme.
Somnul redus ma ameteste destul, dincolo de proasta dispozitie.
Saptamana asta am adormit in fata calculatorului, uitandu-ma la un video-manual despre ceva ce ma interesa. Cireasa de pe tort. Mi-am adus aminte de mama, si acum inteleg de ce nu se oprea niciodata in timpul zilei: cum se oprea, cum adormea de-a-mpicioarelea. Robotea in continuu, ca  teleghidata. Am adanc inradacinata axioma ei care suna asa: "Ziua cu copii in casa nu se pot face dichiseli." Noaptea se face tot: se spala frigiderul, se calca, se aranjeaza textilele-n dulapuri. Parca nu dormea niciodata. Poate de la cinci la sapte. Si mi-aduc aminte de ea cazuta franta, nu a trecut veci de minutul doi al vreunui film, dormind in masina, picotind pe orice scaun, adormind vorbind la ultima ora a cinei. Oare cum au altele timp sa se plimbe, imi zicea, eu adolescenta fiind.
Nu am chiar deloc forta ei de a trebalui, lenea mi-au cadorisit-o ursitoarele pe primul loc.
Dar exploatez uneori luciditatea nocturna pentru migaleli mii. Ultima data cand a plecat trei nopti barbata-miu am vopsit toate usile din casa, ce mandrie.
Am trait vreo doi ani asa cum am vrut, trezindu-ma la cinci dupa-masa. Cand am iesit din experienta (complicata, de altfel), o prietena foarte rationala mi-a zis: arati mult mai bine decat anul trecut.
Ma duc sa dorm.
Din Bucovina: "Vasile, ce faci?.
Dormeam, ma.
Pai cum asa, te culci treaz?"

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Ce m-a emotionat

Povestea unui cantecel de-al Elvirei.
Unul pentru bebelusi, despre partile corpului.
O intreb intr-o ora de unde e, in mod normal sunt traditionale catalane pe care le pot cauta ulterior sa ma familiarizez cu textul etc, asta avea alta melodie si aer.
Ne spune ca l-a adaptat ea, dintr-un film clasic francez din anii '70, in care o tanara baby-sitter ii canta asa copilului de care are grija, incercand sa ozonizeze durerea ca si-a lasat propriul bebelus singur in casa pentru a putea lucra.
Ce s-a inrourat Elvira dezvaluind sursa.

miercuri, 1 decembrie 2010

Nu

Din seria "Si eu eram o mama excelenta inainte de a avea copii":
Heruvimul meu auriu si carliontat s-a transformat peste noapte intr-un ionescian declarat.

Vrei calare sau pe jos?
Nu.
Ai mancat supa?
Nu.
Mergem dupa Ana?
Nu.

De-ar fi numai asta...ma priveste pe sub sprancene, metalizeaza buzele si ma fâsâie ca un motan zgândarit, dupa care ma impinge/ bate apasat.

Vreau dulceata mea de bebelus inapoi, ala care nu stia inca faza cu eu nu sunt tu.

Dupa ce am terminat peregrinajul cotidian si ajungem in sfarsit la ultimul popas, puiul pentru supa, sunt complet depasita de situatie, abia pot sa-l mai stapanesc sa nu se infiga-n rotisor. Vanzatorul ma dojeneste indirect pentru indulgenta, bagand nota autoritara: domnisorul sa se urce in carucior, flacaiandrul asta care ieri statea lipit in brate sa fie cuminte bla bla bla bla. El nu stie ca avem in spate zeci de minute in magazinul cu detergenti si rafturi colorate, aprozarul, brutaria si parcul cu proprietari de tentatii la fel de atosi ca baiatul meu.

Sa-i dea Dumnezeu curand nepoti, ca repede mai uitam!

Vorba unui psiholog, care ar putea fi in egala masura vorba unei prostituate: "Strada e grea".

Totusi, oare cum fac altii de le stau odraslele infofolite pana-n dinti in carucior fara sa cracneasca, ai mei n-au stat veci impasibili, ca sa nu mai zic de dormit. Undeva am dat-o-n bara. Mai cercetez.