Laptele nesupt

Intre 1 si 7 august e saptamana internationala a alaptarii.

Unde traiesc eu se sarbatoreste intr-un parc in prima sambata din octombrie, pe motiv ca mai bine fugi incotro vezi cu ochii decat sa stai in Barcelona in august.

Din 2006 merg in fiecare an, intai cu una, apoi gravida, dupa aia cu amandoi. Cateodata ma intalnesc cu prietene vechi de maternitate. 

Nu stiu daca mai prind si anul care vine, nu-mi fac planuri pe lung termen.

Acuma, la (aproape) spartul targului in ce ma priveste:

Cred ca putina tzatza trebuie sa fi supt de la muma-ta respectiv prea putini sani goi sa fi vazut la viata ta ca sa te mai simti ofensat(a), la inaltimea asta a situatiei - campaniile agresive ale Nestle in Africa, problemele de obezitate ale lumii intai, recomandarile OMS negru pe alb, despartirile brutale din prima ora de viata dintre o mama si nou-nascutul ei, ambii sanatosi tun - de alaptatul normal, in public, in privat, la cerere, indelungat, in tandem, in magazin, de copil mare sau de copil obraznic.

E iarasi retrograd sa mai batem apa/ laptele praf in piua despre cat e de la fel sa dai biberon, liberator sa fii mama cu sfarcurile turgente si odraslele sanatoase tun cu stampila "lilupil unu" si "filumil doi" pe ele, odraslele.

Mi-e groaza de militantism.

Cred insa ca e si sarbatoarea celor care nu au reusit sa alapteze desi asta doreau, din lipsa de informatie, de ajutor fizic, logistic si emotional, din dezinformare si bombardare cu mituri populare false.

Zic de fetele care si-au ratat alaptatul fiindca in spital s-a facut totul de-a-ndoaselea.

De fetele care n-au stiut ca laptele vine punand - bine - copilul la san.

De fetele care au plans cand li s-a dat pe reteta laptele praf X si nu au avut forta sa contrazica indicatia medicala.

De mama care a auzit stupizenia ca sugarul trebuie pus la san la intervale fixe, caci nou peste nedigerat egal bomba atomica.

De mama scolita care stia ca inainte de urmatorul alaptat sanul trebuie "golit".

De mama care cand a inceput serviciul si si-a scos lapte prima data a bocit amar ca era straveziu, l-a aruncat si si-a intarcat copilul.

De fetele care au cedat presiunii satului conform careia cel mare trebuie intarcat daca esti iar gravida.

De fetele care au alaptat in diferit, extragandu-si lapte timp de luni de zile, de nenumarate ori pe zi.

Zic de gravida care se roaga sa aiba lapte, nu ca toate celelalte prietene si vecine care n-au avut "suficient".

De fetele care, desi nu si-au simtit copilul in pantec fiindca au fost sa-l aduca in familie de peste mari si tari, au stat zi si noapte cu el la san, contrazicand orice pronostic oficial.

De femeia pe care n-o s-o auzi nicicand facand un comentariu despre subiectul asta, caci i-a "disparut" laptele ca prin minune cand avea copilul doua saptamani, si si-a ascuns adanc adanc, in cotloanele sufletului, durerea si tristetea si golul.

Pentru toate femeile astea, mi-ar fi rusine sa zic ca alaptatul e impovarator, intarcator de libertati si slugarnic. In primul rand fiindca nu e adevarat, intreaba-le pe cele carora li s-a acrit sa spele biberoane si sa combine praf cu apa.

Vestea buna e ca iubirea poate cu toatele. Ca esecurile de prima data se repara a doua oara, ca nu suntem singure, ca exista ajutor, si merita sa apelam la el, ca daca iti doresti ceva mult mult mult, sigur reusesti.

Pentru detalii vezi Asociatia ANNA, intalnirile LLL lunare din Bucuresti.

Explicat si cu desene

aici

Tradarea

Pe romaneste ar suna: "Mananci, calule, ovaz?"

Si in spaniola e si mai frumos: "La cabra tira pa'l monte"

Sa nu crezi ca i-a sarit de gat  la tzatza din prima, nuu.

Intai a alergat in jurul ei, altadata s-a apropiat, apoi a cerut sa fie ridicata la acelasi nivel, pana intr-o zi cand n-a mai rezistat tentatiei.

Cred ca am si cu baiatul o poza in preajma aceleasi fapturi cativa ani mai tarziu.
El n-a fost asa de indraznet, doar curios si interesat.
Zic faptura dupa credinta - si speranta - copilului meu. Chiar, oare astepta sa iasa si lapte dinauntru?

Oricum fata n-a avut retineri la capitolul asta, o poti intreba pe mama pe care am surprins-o nu o data grena de rusine - si emotie?! - din cauza ca o cauta nepoata-sa prin bluza in absenta mea.

Baiatului, odata cand jeluia de dorul meu in masina, bunica-sa cealalta i-a propus-o pe-a ei, ar fi fost mai practic, erau mai aproape.

Raspunsul a fost un "Nuuuhuuuu" atat de indignat de ne-a lamurit definitiv pe toti in legatura cu preferintele lui.

Tzatza

Cand eram tanara mamica si foarte copilaroasa inca, am scris trei randuri despre alaptat ca identitate feminina, ma bucur ca le-am regasit caci intr-un fel ma reintalniesc cu mine cea din mai 2007 (fata avea mai putin de un an).

Le reiau aici pentru mine, nu astept comentarii nici judecati, stiu ca am zis si ce nu trebuia, azi as tacea probabil.

Alaptatul ca identitate feminina

Alaptatul este strans legat, intre altele, de factorul emotional si psihologic.

Cunosc mame care de cate ori erau stresate sau preocupate de ceva faceau mastita . Personal am trecut pintr-un episod de stres care durat vreo doua luni in care mi s-au complicat problemele cu alaptatul.

Pe de alta parte am auzit mame care vorbesc despre "scarba" sau greata de a da piept bebelusului. Alaptatul e o componenta importanta a sexualitatii unei femei, ca face parte din viziunea despre noi insene, despre relatia cu propriul corp, fata de ideile preconcepute despre sexualitate, fata de celulita, acceptarea de sine si tot ce poate fi legat de integritatea emotionala.

O femeie care alapteaza isi descopera o parte a identititatii niciodata explorata inainte.

Pe de alta parte, odata razbite toate greutatile (nasterea si tot ce se leaga de primele dificultati, problemele de pus bine la piept, presiunile sociale si/sau familiale), pentru mine ca mama implinirea pe care mi-a adus-o alaptatul nu are egal cu nici o alta componenta a vietii de femeie.

As dori sa mentionez de asemenea ca mi se pare stupid sa citesc"dau lapte pentru imunitate, pentru ca e cel mai bun pentru copil etc etc". Eu dau lapte pentru ca asta e forma de viata pentru mine, e ceea ce mi se pare natural. Sa ma scarpin dupa urechea stanga cu piciorul drept mi se pare sa dau lapte matern cu biberonul, daca pot sta acasa cu copilul. Ca si tot ce e accesoriu interpus intre san si copil, de tip aparatoare etc.

Nu dau piept ca sa am un X% mai putin de probabilitate sa fac cancer la san, sau ca in viitor copilul meu sa nu fie obez sau sa aiba colesterolul scazut. Nu dau piept ca un sacrificiu fiindca laptele de formula trebuie cumparat, pur si simplu dau piept fiindca face parte din etapa actuala din viata mea, fara de care nu m-as simti eu.

Pieptul e strans legat de increderea in sine, de autostima construita pana a deveni mama.

La o mama care alapteaza, sanul e primul obiectiv atacat in caz de criza.

Mama vaca

Acum mai bine de un an un ziar care se respecta cum e El Mundo a publicat articolul unei ziariste foarte prost inspirate, despre fanatismul femeilor ce alapteaza. S-a facut un vuiet teribil printre mame, incat o luna mai tarziu au trebuit sa incerce sa repare prostia aia cu o replica mai bine documentata. Nu v-am ametit atunci, din lehamite.

Din motive cu totul personale in ultima vreme am de-a face cu vaci de-adevaratelea.

Din solidaritatea pe care ti-o trezeste proximitatea, pun pozele cu articolul asta, si un desen care imi place dintre multele care au aparut la momentul acela.

Paris-Dakar

Ai mei nu au prea avut obiecte tranzitionale, desi sfatul mamei cu "da-i ceva micut in mana", spre deosebire de cel cu suzeta, l-am ascultat si bine am facut.

Am observat ca ii linistesc uneori, sau ca macar ma pot desprinde mai usor fizic daca au intre gegetelele adormite un soricel minuscul, o Dora exploradora in miniatura, sau ceva construit din interzisele oua kinder (un crocodil, un pitic cu nume imposibil; chiar, cine sunt Gormitis, Marsupilami??). Si-n ziua de azi umblu cu un Bambi minunat fara codita in portofelul meu cu ruj si rimel expirate din vremuri uitate, daca l-as pierde as suferi o tura. Uneori mi-l cer unul sau alta din copii, li-l las o clipita, nu cumva sa raman eu fara el.

Am preferat sa fie atasati de san, mi-a fost foarte comod o perioada, sau de cate vreun personaj din astea cu care dormeam dupa aia toata noaptea intre coaste, in loc de ursuleti &co de plus. Nu-mi plac jucariile de plus, nu stiu de ce nu m-au atras niciodata.

Obiectul tranzitional numarul unu e sfarcul celalalt, ala neocupat. Prietenele stiu de ce.
Cineva din familia mea are si azi un tic foarte induiosator, iti atinge lobul urechii cumva in zbor, reminiscenta cetoasa a tzatzei din anul zero.

Am poze mentale cu sfarcuri cat cireasa rasucite si innodate de catre bebelusi minutiosi. Cica vine o vreme cand nu te mai deranjeaza. Nu mai retin sentimentul asta de indiferenta, mie mi-a ramas doar senzatia de intoleranta fizica, in primele luni de sarcina cu al doilea copil.

I-am interzis fetei definitiv, cred ca nu a fost nevoie sa repet, sa ma atinga la celalalt. Si poate pe-atunci a aparut si batalionul de animale si personaje liliputane. Cu baiatul am trecut direct la asta, sensibilitatea fizica intre sarcina, timp indelungat, agitatia alaptatului, tandem si toate variantele combinate mi-au semnalizat clar pana unde ma tin baierele.

M-am trezit vara asta in plin raliu: in fiecare seara un pilot vajnic imi parcurge dunele sanilor cu vreo motocicleta micuta, cu o masinuta cat aratatorul, cu un trailer de masinute din alea, un camion....stai! abia la nivelul asta mi-am dat seama de situatie, nu puteam intoarce capul, se innodasera margelele, poza era dementiala.

Ce-i asta?! Ori tzatza, ori camionul! Si atunci am primit - de desteapta ce-s - o palma suieratoare fix in nucleul maternitatii: camionul. Si-a luat distanta de siguranta si s-a trantit cu culutzul in sus in patul lui.

Inca nu am reusit sa-mi amintesc cum se numeste personajul ala din desene animate care mergea taras cu curutul in sus, ultimul din firul indian de personaje. Ca ala s-a pus in spatiul lui intim.

Un prieten imi zicea razand pe vremea fetei ca am una de ciocolata si cealalta de vanilie. Pentru mine, vara asta ramane a unui sui-generis Paris-Dakar.

Consider ca e tranzitia perfecta.
Ca nu ma vedeam, oricat ar crede unii, schimbata pe o bere sau direct pe sanii gagicii.

De cateva zile am descoperit niste ratuste din alea tipice de baie, doar ca sunt cat degetarul. Distractia a inceput cand ne-au insotit ratustele in pat: sunt fosforescente! (fraza asta suna a jocuri erotice). Tatal copiilor spune ca sunt din Fukushima. Serile de adormit pruncii par acum zone de after hours din Ibiza.

Feminista

Travaliul si nasterea nu au nevoie de perfectionare.

Sunt deja perfecte.

Oricat ar speria doctorii femeile ca fara ei sunt pierdute.

Si oricat ar deranja pe cine stie cine, sarcina, nasterea, puerperiul nebun, alaptarea sunt parte importanta din sexualitatea unei femei, mai mult, sunt punctul cel mai aproape de soare din viata ei.

Sugarul interior

Nu ma dau in vant dupa inghetata.

Daca vrei sa ma omori ofera-mi o cafea cu lapte, un café crème, noisette, cortado, sau orice alta combinatie de lapte cu cafea.
La un nivel superior, nici un trifásico n-am consumat niciodata, e cafeaua cu lapte si un alcool (10-20 de picaturi). Aici am mai scris despre.

Cand canicula te strange cu usa, si se uita amandoi la tine cu ochisorii arzand: gelaaaat, gelaaat, vull gelat, imi iau si eu. S-a repetat scena de vreo treizeci de ori in iulie. Si mi-am dat seama abia acum ca cer mereu cafea cu stafide (asta zic eu, ei le zic rom, e gust de cafea si rom, cu stafide).

Cafea cu rom. Inghetata. Un trifásico sub zero grade. dadada. Lapte cu cafea si rom. Brrr.
La 60ºC mi-ar da o sincopa.

Anti-inghetata mea e aia care  se lipeste de cerul gurii, incleindu-se.

Daca veniti in vizita va spun acuma unde este inghetata buna: una e langa Ramblas (locul ala urat pe care ati inteles gresit ca trebuie sa-l vizitati), cealalta e o gelaterie italiana pe care o tineau mama si fiica. De vreo trei ani s-au plictisit si au transmis secretul de generatii altor fete.
Am citit un articol despre magazinul lor: acolo inghetata n-are mai nimic de-a face cu laptele, in afara de aromele de iaurt si nu mai stiu ce, celelalte nu contin smantana, e fructe cu gheata. Atunci am inteles de ce-mi place la ele.

*

Mi-a ramas foarte vie amintirea cu mine la Straja uitandu-ma la R si la F cum beau  valuri de lapte "grrrrrrraaaaaaaas", proaspat muls, cu spuma si miros intens de vaca. Expresia mea de greata. Acru era cu totul altceva. Dar crud sau fiert, smantanit sau nesmantanit, cald, rece, glota mintala face clac!

*

Nu sunt lactivista, nu militez, nu sunt fanatica.
Nici macar neo-hippie-bio-eco nu sunt. Dimpotriva.

Undeva, alogic si din adancuri, ma doare surogatul, nu vreau sa conving pe nimeni de nimic, nu imi permit sa judec nici o alegere, nici un refuz sau abandon, sau si mai dureros, neputinta.

Doar intuiesc (si in ziua cand mi s-a luminat asta am mai imbatranit putin) de ce ma fericeste cand un nou-nascut primeste ceea ce are nevoie. Nu cealalta.

E ca o impacare peste timp, ca o sete stinsa de sugar interior. Si de adult, mama si fiica.

*

Pe tine te-au inselat, te-au imbarligat nu stiu cum comunistii, ti-au zis ca important e serviciul. Intr-un oras in care 87% din barbati lucrau intr-o uzina siderurgica si 92% din femei intr-o fabrica textila, pe tine, baftoasa ca de obicei, te-a nimerit  un serviciu chinuit si sacrificat, cu un orar imposibil si un stres ilegal astazi.

Am aflat de foarte putin timp de ce ma deranjeaza pe creier mirosul de lapte bunuc si gras de vaca.
Pe generalul cu poseta nu port ciuda, n-o sa ma crezi, pot sa inteleg.
Tu, mai buna decat toti pe care ii cunosc pe Lumea asta si pe oricare alta care poate exista, poti sa si ierti. Imi inchipui cam ce era in sufletul lui. Si in al tau...

Si n-am nimic cu laptele grrrrraaas din Bucovina, asa cum n-am nimic impotriva biberonului.

Nu fiindca as fi contra n-am preparat niciunul in astia cinci ani.

Poate doar aparte de enzima aia lipsa, alta absenta m-a impins vertical.

Nu am energia fizica sa fac ca multe din cunoscute; mi-ar placea sa fiu IBCLC.
Mi-e de-ajuns si prea-plin si daca unul, doar unul mic-mic-mic a fost "intors la tzatza" (tampita expresie si credinta), la locul lui.
Dintotdeauna, chiar copil fiind, chiar inainte sa am frati, m-au atras electric nou-nascutii.

Si desi pare fara noima, despre inghetata si cafea e din nou despre iubire.

Si-mi aduc aminte de tine ca si cum ai sta acum in fata mea, aiurita ca mine azi cand imi spui ca-s dezlanata, sa mai beau o cafea sa-mi revin.

Te vad derutata, cu tricoul leoarca, cu cescuta de cafea in mana mereu pe-un sfert cu zar albastriu, care ateriza direct la ficusul enorm.
Cu decalajul, pauzele, chinul, cum reuseai optsprezece ore cu podoaba grea, departe?
Si in vacanta aceea de vara, baiatul alergand la poarta disperat catre tine venita in vizita, sa-si ceara dreptul.

Aruncatul cu sulita

Probez o rochie de zile mari intr-un magazin iesit ca dintr-un film de epoca, cu vanzatoarea pe masura: imbracata ca de opera, cu toate la locul lor: pudra-portelan, strass pe tocuri, botox cu gloss .

O bubuie curiozitatea, dupa ce a dat-o-n bara cu doua din vaporoasele propuse: "Tu ce sport faci, de ai bustul asta?"

...

Ce sa-i spun?

Pusul la san ca trasul cu arcul?

Cu asta nu vreau nicidecum sa afirm contrariul.

Legende urbane sunt pentru toate gusturile: In 2007 cand am fost la ai mei o prietena proaspat pensionara mi-a zis exact invers: "Tu esti din alea care au lapte? Ciudat. Ca astea cu sani mari nu aveti mai deloc".

Am trei prietene total plane, fara nici macar efectul buba. Cu tzatze fara.

Toate trei au pus la san cate doi copii fiecare, intensiv, prelungit si mai mult ca sigur uneori simultan (asta ultima atat copiii, cat si femeile, chiar daca nu cred se se cunoasca intre ele).

Sfarsitul povestii? Am lasat-o balta cu orice boutique si ma intorc la vechea iubire: magazinul meu coase o talie enorma fara sa ma faca sa arat si mai dezastruos decat sunt in realitate.

De ce sa ma bandajez la sani - astaaaa...cap - daca nu ma doare.

Agitatia sau zgariatul cu unghia pe tabla (la mine ar fi pe chiuveta)

Inteleg perfect ce spui.

Mi se pare foarte util si curajos pentru tine/din partea ta sa pui asta in cuvinte.

Printre altele fiindca poti primi raspunsuri din care poti afla ca nu esti singura care a trecut prin asta.

Mai mult, are si nume ce traiesti tu, se cheama asa si e descris aici : http://www.llli.org/llleaderweb/lv/lvaugsep03p90.html

Cautand dupa denumirea situatiei pe care o descrii poti gasi experiente similare.

Te-am inteles perfect mai ales atunci cand vorbesti de epuizarea psihica.

Cred ca o parte din sentimentele contradictorii pe care le traiesti s-ar putea atenua vorbindu-i copilului mare despre cum te simti. Despre de ce ai nevoie de o reducere a timpului. Copiii inteleg foarte bine ce le spunem, daca le explicam cu inima deschisa.

Pe de alta parte, alaptatul e o aventura in doi, cu asta vreau sa spun ca orice decizie, a ta sau a lui, e la fel de valabila. Ai dreptul sa fii obosita, sa te simti asa, sa vrei sa-i dai mai putin timp, asa cum el are dreptul sa ceara continuu, sa faca greva foamei, sa fie insistent si asta sa te depaseasca pe tine.

Cu un copil marisor se poate negocia. Cam pe la varsta pe care o are al tau mare i-am zis baiatului meu mic intr-o seara, dupa o sesiune de vreo doua ore: E timpul de dormit. Ti-am dat muuuuulta vreme, acuma un pic si dormim, bine? Stii ce-a facut? S-a uitat la mine si a lasat-o balta cu tzatza, a adormit instantaneu. Uneori dam mesaje contradictorii: vrem sa gata, si fizic nu ne induram. Copiii au nevoie de coerenta, o pot accepta. Parca astepta cumva sa-i pun in cuvinte ce simtea ca ascund fizic (tensiunea minutelor acumulate, extenuarea mea).

Sper sa te ajute faptul ca nu esti doar tu cu sentimentele astea.

E normal ce simti.

Color block: berde si lila

Aia care ies imbracata ca direct din odaia de scarmanat ganste ma simt onorata ca sunt, in ochii baiatului meu, totally trendy:

Nu mai stiu cand pe la doi ani a inceput sa ceara "alalta susuca". De vreo doua saptamani, in afara de asta, da un calificativ celei la care renunta: verde. Aseara il intreb surazand: asta e verde? Da, breau cealalta. Lila."

M-a lasat muta. Stiam ca il intereseaza culorile, dar sa le combine asa nonsalant nu ma asteptam.

Puénting

Mi-am facut blog ca sa scriu intrarea asta.

Se numea asa inainte sa aiba nume locul ce urma sa o gazduiasca.

Nici pana azi nu stiu cum sa pun in cuvinte ce as vrea sa stea sub titlu.

E un termen in spanglish. Inseamna exact ce arata imaginea.

Cred ca ar trebui sa incep spunand ca e o lectie pe care am invatat-o foarte bine: cand depind altii de tine nu mai poti sa-ti permiti senzatii tari, de genul sa mori un pic, sa patesti ceva, sa sari de pe sine.

N-as putea spune ca mi-am facut de cap, mai degraba m-am aruncat cu capul inainte.

Si busitura n-ar durea mai mult decat de obicei, daca n-ar fi fiindca tragi dupa tine pe cei mai dragi, aia pe care n-ai vrea sa-i vezi nicicand suferind, d'apoi sa-i faci tocmai tu sa sufere.

Cand aveam bebelusi mici si a trebuit in rare ocazii  sa ii las cu altcineva, nu mi-a placut mai niciodata cu cine ii lasam. Intre ameteala hormonala a lehuziei si dezorientarea de mamifer fara prunc, bantuiam pe strada repetandu-mi: nu am voie sa patesc nimic, depinde de mine cineva.

Undeva in primul an de maternitate dubla n-am mai avut vreme sa ma gandesc la ce mi se intampla, cei ce depindeau de mine ma cereau intensiv.

Si acuma, de la distanta timpului, cred ca singuratatea m-a durut. Nu cea fizica, cealalta.
Socrella: "Las' ca te descurci tu, toate s-au descurcat";

Maicuta: "Esti nebuna, nimeni nu face ca tine, tu chiar crezi ca celelalte fac asa cum spun, fii serioasa";

Barbatul: "Coboara asteptarile";

Tata: "Pfui, eu cum puteam cu trei!" (?!) Care trei ca eu aveam opt ani cand s-a nascut sora-mea si zece cand frate-miu, mi-am petrecut intre 8 si 18 ani jubiland de fericire cu ei doi.

N-am mai putut, cu exigentele Craciunului, cu toatele. Am facut o boala foarte interesanta (si foarte dureroasa), un ZZ, ca o petala cat unghia langa sanul stang. Care m-a tintuit la pat doua saptamani inainte sa o somatizez, urland de migrene inexplicabile la ora fixa.

Si dupa aceea am invatat de la viata ca mama nu are dreptul sa planga, sa oboseasca, sa o doara, sa nu fie atenta pana unde i se intinde coarda, sa moara, sa devina neoperativa, caci pe langa neajunsurile directe, ii trage pe cei ce coboara din ea dupa ea, in cadere.

Herpesul zoster le-a dat varicela alor mei, intai fetei, apoi baiatului.

M-am crucit de invinovatire, de durere, de suferinta lor. Acum partea fizica mi se pare anecdotica, la urma urmei e o boala a copilariei deloc periculoasa, doar incomoda.

Stiu bine ca rostul ei era sa ma puna pe ganduri.

A fost ca un aviz, ca o mustruluiala.

Ii multumesc medicului care mi-a spus ca noroc ca le-am dat-o eu, cine altcineva mai potrivit.

Si lor ca au trecut cu seninatate peste zilele scarpinatoare.

Si sunt mandra ca ma simt mai bine in singuratatea mea care incepe sa fie minoritate, ca e o alegere, ca stiu ce e de partea cealalta si nu cred ca as fi mai intreaga afectiv, moral, dimpotriva. Ma bucur sa vad ca parca nici ceilalti nu mai arunca asa comentarii in vant, c-or fi vazut ca ma dor la ficati. Am mai si coborat din (auto)exigenta, desi imi prinde bine oricand un umar la cele trebi lumesti.

Si ii multumesc persoanei care ma intelege ca nimeni altcineva pe lumea asta, caci priveste cu mine prin ocheanul meu, surprinsa si fermecata de diferenta.

Tita

Autobuz.

Ti-ta.

Nici nu discut, ca-mi face un circ de nu ma vad. Ii dau si gata, solutia cea mai discreta.

De pe scaunul din spate, un domn la vreo saizeci de ani vorbeste ca singur: "Tita. Asta-i somniferul, nu?"
Ii raspund fara sa gandesc: "Somniferul, anestezia si Prozacul".

Al treilea copil

Am crezut ca daca-mi fac blog multe din gandurile care-mi vajaie prin cap in timpul din limbul adormirilor o sa se depresurizeze cumva, si-o sa profit iar de miraculoasele efecte hormonale ale tzatzei, iubirii & co, ca pe vremea cand aveam bebelusi de doua saptamani si adormeam bolovan langa ei inmarmurita de indragostire.

Am crezut ca daca scriu asa, aleatoriu, incalcit si dezechilibrat, o sa compensez in linearitate emotionala, o sa fiu mai coerenta in viata exterioara.

Pe naiba, acuma ma trezesc preocupandu-ma pe tot parcursul zilei despre ce si cum am scris, de ce am scris textul nu stiu care in momentul ala atat de neinspirat, despre cand sa-mi fac vreme sa scriu despre asta, despre daca exista cuvantul "descomunal" in romaneste, cine stie ce greseli de neiertat am putut sa produc, si mai rau, nici sa nu-mi dau seama pana saptamani mai tarziu ca nu e corect asa.

E ca un tamagochi care aparte de a fi online, mai sta si pe hard-ul meu, rotindu-se in gol iar si iar. Trebuie sa am grija de el/ de mine, sa-l hranesc (si pe asta), ma suge mintal exact ca astilalti doi.

Fetele care au trecut prin experienta o sa priceapa expresia: uneori ai senzatia fizica de creier aspirat, odata cu laptele.

Fiecare primeste ce merita. Cum atat de mult imi placea sa despic firul in paispe, am primit cadou minute mii in care sa ma pot gandi la ce vreau.

O medie de doua ore zilnic (nu m-a iertat nici o zi niciunul) timp de mai bine de patru ani da timp pentru multe deliruri interioare.

Cel mai frustrant e ca, de cand mi-am facut blog, mereu imi vin idei stralucitoare in timpul in care nu ma pot misca din pat. La vremea verticala au disparut complet, rasar doar fraze ciuntite si penibile. Si ce bine le legam cand eram legata de tzatza si de pat.

In imaginarul meu, blogul asta cu titlu frivol (dezacordat in ultimul timp de cateva note grave) e ca un port maritim, o glosa a vietii duble a capitanului: viata terestra, care incepe undeva dincolo de port, si viata pe mare: fabulatorie, imaginara, interioara, fluida, ancorata partial in locul asta.

Tin sa fac un plan al zonelor portuare, delimitate pe digurile si cheiurile si plajele artificiale special amenajate:

• zona de cargo, grea, cu tonelaj impunator, rezistenta, intr-un fel ratiunea de a fi a portului: maternitatea, declicul care a provocat nevoia de a pune in cuvinte ocupatii si preocupari;
•  zona de marché en gros, cotidianul colorat, in fierbere continua, fara alta relevanta ulterioara decat cea de jurnal: lunile si anii care trec peste prunci si progenitoare, pozele, textele despre gangureli, limba, muzica, serbari, sarbatori si sarbatoriti;
•  zona de containere, omologate dupa normativa ISO: amintirea in containerele ei translucide, lasand uneori sa se filtreze dinauntru si dinspre inafara reflexe ingeresti de lumina difuza, prezentul in continentul lui reciclabil pentru mai tarziu sau pentru alte utilitati paralele, nehotararile, bajbaielile si stangaciile in containere facute din rafturi, bucuriile in containere de lemn, carga toxica in incaperile etanse, stocate inevitabil tot in port;
• zona de cimitir industrial: deseurile (durerea, frustrarile, renuntarea);
• zona de douane: autocenzura;

Ma incalcesc destul in portul meu, si credeam ca dimpotriva, ma va depana in fluiditate, coerenta, trafic mintal rarefiat. M-am inselat.

Intarcat

Sper sa te pot ajuta cu ceva. Am auzit odata un lucru extraordinar in legatura cu intarcatul: indiferent de ce varsta are copilul, intarcatul e mai usor atunci cand tu ii zici "gata" copilului nu doar din gura, ci si din inima. Daca tu te simti vinovata ca mai ai lapte, o sa ai sufletul strans. Tu trebuie sa vrei cu adevarat, sa iti spui intai tie: aici ma opresc, nu mai pot merge mai departe. Dupa ce faci pasul asta interior, cu copilul va fi mai simplu. Inteleg perfect ce spui, eu am intarcat-o pe fetita mea acum 6 luni, cand avea 3 ani si 5 luni. Nu mai puteam, eram extenuata, desi ea imi cerea foarte putin, doar seara si uneori dimineata. Dar eu aveam nevoie sa ma odihnesc, caci aveam un bebe de 8 luni care imi cerea piept de muuulte ori noaptea, si forta fizica a fetitei mele ma depasea complet. Intr-o dimineata i-am zis foarte sincer: nu mai pot. Si m-a inteles. Teoretic, un intarcat ideal funcioneaza dupa regula urmatoare: nu oferi, nu refuza = da-i cand cere, fara sa opui rezistenta caci e mai rau, dar nu ispiti tu. Sub forma asta, copilul marisor cere doar cand are nevoi concrete: sa se relaxeze inainte sa adoarma, sa simta ca inca il iubesti desi a crescut si nu mai e bebe, sa ii treaca buba cand s-a lovit. Personal n-as lua nici un medicament, oricat de homeopat ar fi. As incerca sa vorbesc cu copilul, i-as spune: iti dau tzatza doar inainte de a dormi, pe timpul noptii nu, caci tzatza doarme cand e noapte, cu 2 ani si 7 luni intelege perfect. Incearca sa pactezi cu ea ce iti convine mai mult tie si ei, stabilesti cu ea: iti dau tzatza doar la amiza cand dormi si seara cand te culci. In restul zilei nu. Si noaptea tzatza are nevoie sa doarma. Toata lume adoarme. Si eu incepeam: Cenusareasa doarme, Mickey Mouse doarme, bunica doarme, catzelul doarme, tata doarme, tu dormi, tzatza doarme, mama doarme. Incearca asta, spune-i mult ca o iubesti, tine-o mult in brate ziua, sarut-o de cate ori poti, multiplica cu douazeci imbratisarile, asa te va lasa noaptea sa dormi. Mai am o metoda foarte interesanta, poevstita de o prietena, pe care ai putea-o folosi cand vei fi tu convinsa ca vrei sa nu-i mai dai deloc. Dar tu trebuie sa fii convinsa. Sa-mi spui ce ti se pare ca poti folosi in cazul tau. Mult succes si felicitari! Te inteleg perfect, momentul in care clachezi fizic e foarte greu, dar trebuie sa-ti asumi limitele!

"Deci, intrebarea mea la tine e, crezi ca pot sa o invat sa nu mai suga noaptea fara sa o trimit la ea in patut? (pt ca sunt convinsa ca dormitul cu noi ii ofera inca un echilibru mai ales ca nu o sa suga)."

Asta i-ar mai lipsi, dupa ce ca nu te mai are asa mult aproape ziua, dupa ce ca e pe sfarsite povestea cu tzatza, sa mai trebuiasca sa o duci in camera ei...Cred ca esti perfect constienta ca mare parte din cererea asta intensa de piept se datoreaza faptului ca ai inceput sa lucrezi. Mama nu e cu mine ziua ca inainte = noaptea compensez cerand ce ma linisteste cel mai mult pe lumea asta, cu riscul de a fi lata de oboseala. Asta e dovada de cat de sinceri sunt copiii cand ne iubesc. Poti incerca tot ce iti trece prin minte, iti dau aici cateva exemple din propria experienta: m-am dat in partea cealalta a patului, intre mine si copil ramanand sotul. M-am intors cu spatele la ea, am facut-o pe mortu-n papusoi, am dormit la picioarele patului, si in unele dati, cand nu mai imi puteam duce sarcina, propriile oase si cererea ei, m-am dus eu in alta camera. Si ea s-a calmat ca prin minune, caci tzatza aproape si la indemana e o mare tentatie, daca nu e, doarme profund. Nu am lasat niciodata sa planga, nici pentru piept nici pentru altceva. Trebuie sa stii ca cel mai important pas e sa te lamuresti ce vrei sa faci, iar dupa aia sa vorbesti cu ea. Sa ii spui ca sunteti amandoua extenuate, ca tu stii ca pe ea o doare ca nu mai stai cu ea in timpul zilei ca inainte, ce inseamna asta pentru tine, de ce lucrezi, o sa inteleaga perfect. Uneori reluam lucrul si nu ne gandim ce-or fi crezand copiii. Cu aproape 3 ani isi imagineaza tot felul de istorii, de aceea ar fi bine de clarificat. Lucrez de asta si de asta. Intre amandoua stabiliti ce si cum cu tzatza, e exact la fel ca atunci cand ai stabilit cu ea ca nu-i mai dai tzatza in public, asa-i ca a-nteles? Noaptea avem nevoie sa dormim. Intelege perfect. Foarte buna ideea cu pozele. Uneori suntem intre copaci si nu reusim sa vedem padurea de sus. Multa bafta si ai sa vezi ca o sa va intelegeti, aveti amandoua aceleasi interese!!!

Tandem

Din ce am trait, imi permit sa spun ca nu prea ai nevoie de nici un video sau imagine de tandem. Foarte important e sa pui bine bebe mic la san, el trebuie sa fie mufat atent caci el si tu trebuie sa va invatati unul cu altul.

Ca mame veterane, pare ca daca am dat san atatea luni (sau ani) unui copil, cel de-al doilea vine cu lectia invatata. Adica iti vine sa-l pui la piept oricum, ca pe ala mare. Tu centreaza-te in cel mic. Cel "mare" o sa suga cum si cand poate, facand podul, din genunchi, stand in cap, furandu-te cand te prinde intr-o clipa libera...Pe de alta parte, tandem nu inseamna neaparat 2 tzatze ocupate simultan, cel mai adesea e consecutiv (si intensiv)...Recunosc ca a-mi vedea fetita bagandu-i lui frate-su de doua zile tzatza in gura in timp ce ea sugea la greu si radea in hohote e una din imaginile cele mai bestiale din toata viata mea.

Felicitari pentru preferintele baiatului, esti una din norocoasele carora nu li s-au intarcat copilul pe timpul celei de-a doua sarcini: desi s-a micsorat simtitor (si vizibil) productia prin luna a cincea, desi iti sun sanii foarte sensibili, desi nu ai auzit din folclor nici o experienta ne-virtuala, desi presiunea sociala (si familiala uneori) v-au repetat, tie si copilului, ca "ce rusine", desi ati stat niste zile separati, desi gustul s-a schimbat complet (sanii se pregatesc treptat sa faca iar calostru), el mai vrea. Si tu mai vrei. E decizia voastra, sunteti singurele parti implicate direct, si numai de unul din voi doi depinde pana unde mergeti. De aceea nu cred ca ai nevoie de vreo bibliografie. Cand baiatul avea 2 zile, fata m-a privit adanc in ochi si mi-a zis stralucind de fericire: "Mama, este muuuuuuuult lapte". Uau! A valorat cat toate studiile. Tot in primele zile m-am uimit ca baiatul n-a facut icter, ca toti nou-nascutii. Cum sa faca, daca nu trebuia face aproape nici un efort ca sa scoata lapte, multumita fetei lui ii venea pica para malaiata! Pana sa caut nu cunosteam nici eu pe nimeni care sa alapteze dupa un an, acum cunosc vreo 3 care au alaptat in tandem, asta personal, ca dupa aia asa de la distanta cunosc destule. Oricum sa stai foarte linistita: pe cel mic nu il privezi de nimic dand lapte celui mare, dimpotriva. (Am niste grafice de compozitie a laptelui in tandem comparat cu alaptat 1 copil, daca te intereseaza ti le pot trimite). Nici cand e in burta, nici dupa ce se naste. Eu care eram disperata sa nasc (am asteptat pana la 42+2) te asigur ca faptul ca fata sugea nu mi-a provocat nici o amarata de contractie cu efect. Iar dupa ce se naste totul sunt beneficii, pana cand te tin baierele inimii pentru tandem. Pe mine m-au tinut 8 luni, pana de Craciun (2009). Sa fiti fericiti cat dureaza! E solicitant, dar merita! Si oricum totul e foarte relativ, pentru mine solicitant ar fi sa culc 2 bebelusi in 2 camere diferite si sa ma ridic sa pregatesc + incalzesc biberoane pe timp de noapte pentru a le distribui in stanga si-n dreapta, in schimb e foarte practic sa-mi anesteziez copiii cu tzatza, in 2 minute adormeau. Dar asa sunt eu, mai putoare.

Intarcat

Pentru caracterul de exceptie la "regula" si pentru clipa cand incepi sa ai nostalgii de "om mare":

"Am alaptat legat timp de unsprezece ani. Intai pe unul... apoi pe doi...mai tarziu pe trei...iara pe doi...si din nou pe unul..."

Cand s-a nascut al doilea copil eram paralizata la gandul cum va reactiona cel mare vazand un intrus in bratele mele. M-am pregatit sa-l astept cum merita in situatia deloc usoara pentru el: lasandu-i libera tzatza care stiam ca-i place; l-am pus pe nou-nascut la cealalta. Primul lucru pe care i l-a spus lui frate-su a fost: Nu fi fraier, aia buna e ailalta.

Mai tarziu am aflat ca toti trei baieti ai mei aveau o preferinta clara pentru sanul stang. La dreptul, curios si poate nu intamplator, am facut la un moment dat un cancer.

Pe cel mare l-am intarcat la sase ani, de ziua lui. Am stabilit cu el data si ii repetam pana la satietate ca dupa nu mai are dezlegare la san. N-a mai indraznit sa ceara nici o data.

Pe al doilea n-a fost nevoie sa-l convingem de nimic. S-a ocupat frate-su cel mare de asta, repetand in urma lui amenintator: cand faci sase ani s-a terminat, nici o zi in plus.

Si ultimul, caruia i-as fi putut da fara sa stabilesc o data limita, pana cand ar fi vrut el si, de ce sa nu recunosc, si bucuria din mine adunata in toti anii astia, s-a intarcat spontan undeva intre cinci si sase ani.

L-am gasit nu de mult, cu peste zece ani, plangand sfasietor, ca de sfarsitul lumii.

Ce este? De ce plangi, ce te doare?

Mamaaa, nu reusesc...sa-mi aduc aminte... de ce n-am mai vrut tzatza."

De ce dau tzatza

Exercitiu: inlocuiti tzatza cu biberon si reciproc in textul urmator:

Eu n-am putut sa dau biberon. N-am reusit, nu stiu de ce.

D'apai da, na, ce sa-i fac (vorba bunicului), sa ma omor?

Asta e.

Stau linistita. Si cu tzatza cresc la fel de frumos.

***

Ideea de a scrie asta mi-a dat-o un I like it de-al Alexandrei (pe care, desi nu vorbim niciodata, o iubesc) pe Facebook, catre Blogul mediocru, unde o fata scrie despre privirea catre biberon ca normalitate. Si mai scrie asa: cu cat esti mai culta si mai instarita, cu atat ai sanse sa dai mai mult timp tzatza, concluzie a unui studiu american. Hait, ce ti-e si cu studiile astea: nici una, nici alta.

Adevarul e ca ma simt pe zi e trece mai taranca, undeva intre africana si daneza.

Si in acelasi adevar intra ca dau tzatza numai si numai fiindca imi place de mor. Acum doi sau trei ani as fi zis: OMS recomanda, Academia Americana de Pediatrie zice, studiile arata ca, azi imi iau pruncul in caus si recunosc fara rusine: noua ne place. In ziua cand baiatul meu n-o sa-mi mai ceara, ceva din sufletul meu va ramane iremediabil necrozat. Noroc cu amintirea.

Lourdes

Am facut un curs de sase sambete alterne, sambata trecuta a fost ultima.

Si a venit ea, insotind un medic. A ramas in spatele amfiteatrului, invizibila. Am salutat-o inainte pe hol, mi-a spus ca se intoarce la ea pe meleaguri in Nord, la Atlantic. Ca lasa spitalul, lauzele si consultanta in alaptare.

Lourdes a fost un punct in viata mea in care linia a ricosat spontan si decisiv, luand o cu totul alta traiectorie. Pana sa o cunosc, credeam ca voi reincepe lucrul ca toate celelalte mame. Si am inceput sa ma duc martea la atelierul ala de griji de mame, cand fetita mea avea trei luni. Veneau acolo mai ales mame cu bebelusi de 2 zile, 8 zile, 2 saptamâni. Dar am inceput sa venim si veterane, ne cresteau copiii si mergeam in continuare, unele ne intalneam intre noi, altele ne-am intalnit 3 ani mai tarziu la un curs de consultanta, unele s-au divortat, si ea ramanea mereu acolo, neschimbata. Ultima data am fost cand avea baiatul vreo luna, am mers de dor, desi pentru el nu puteam merge (nu e un cerc de mame liber, e doar dedicat celor care au nascut in acel spital), am mers pe baza de fata mea.

Mi-a placut atat de mult de ea incat in februarie 2007, cand a venit sora-mea la noi, am luat-o cu mine intr-o marti.

E una din acele persoane rare, pe care le intalnesti in viata si poti trece fara sa tii cont, din simplul motiv al discretiei extreme. Cred ca e persoana cea mai discreta pe care am cunoscut-o, dupa mama.

Daca stau bine sa ma gandesc, nu e chiar asa cu "pe care le intalnesti in viata si poti trece fara sa tii cont": in ianuarie 2007, prima marti cadea intr-o zi cand barbatii lauzelor aveau liber pe motiv de inceput de an, si din cauza asta ne-am trezit ca toate cele 20 venisem cu barbatii din dotare dupa noi, pe langa sugari. 20 de femei, din medii sociale si culturale foarte diferite au gasit de cuviinta sa ii aduca si pe parteneri. Cu ocazia aia barbata-miu a pus o intrebare. O s-o detaliez.

Nu e decat o "midwife", o "llevadora", o asistenta din sectia de neonatologie, specializata in alaptat. Cred ca a asistat si nasteri, cu ani in urma, am auzit-o odata comentand ca regreta ca nu stie sa asiste nasteri acasa, caci e prea obisnuita cu logistica spitaliceasca; a adaugat ca oricum, pentru ea, nasterea e asa cum a vazut in satul natal - femeia cazand in genunchi pe camp, aducandu-si pe lume pruncul.

Ea este cea careia ii datorez inceputul alaptatului, fara ea ar fi fost altfel. In viata mea n-o sa uit mainile ei de abur, tactul cu care m-a ajutat in ziua 1, si in ziua 2,3,4,5. Si insistenta mea, mereu in alea 5 zile ceream sa vina ea. Vreau sa vina Lourdes.

Am vazut-o facand asta, ajutand o mama sa-si puna bine copilul la san, de multe ori, si de fiecare data m-a uimit magia situatiei: ea nu atinge mai deloc mama, asa ca mereu pare ca cine face bine e cea cu bebelusul la san. Dar mi s-a ridicat o greutate de pe umeri in momentul cand m-a ajutat sa ma asez bine in pat, sa imi protejez burta, sa gasesc pozitia cea mai comoda in situatia aceea atat de delicata. Si asta nu am reusit singura, ajutorul ei a fost fara de pret. Si mai stiu cum zice de fiecare data mamelor: eu nu am facut nimic, ai fost tu.

In prima sambata de la cursul de consultanta in alaptare (l-am facut din interes strict personal, ca cineva care pictand ca amator face un curs despre culori si panze. Daca tot voi fi dedicat - sper - vreo sase ani experientei asteia, mi se pare un efort minim sa ma interesez. Am fost vreo 172 de fete), in prima sambata deci, presedinta federatiei care a organizat cursul a vorbit despre calitatile unui consultant in alaptare, insistand pe empatie, respect, capacitatea de a asculta si altele nu stiu cate.

A terminat spunand ca nu a descoperit pana acum nici o tipa care sa reuneasca toate trasaturile astea. Ajunsa seara acasa, i-am scris un mesaj, spunandu-i ca eu cunosc un consultant care e asa, o cheama Lourdes Martinez si lucreaza la spitalul Sant Pau. Mi-a raspuns foarte repede: nu numai ca Lourdes este figura ideala pentru asa ceva, ci a fost cea care i-a format pe mai toti care dadeau ore in cursul asta. Problema e ca nu e un consultant in sensul strict la care se referea ea, ca ajutor de la mama la mama, caci lucreaza in asta.

E o femeie invizibila, care stie doar sa asculte, care nu a facut veci prozelitism (odata a intrebat o fata: eu vreau sa trec pe banda "cealalta" si vreau sa-mi spui cu adevarat: asa de rau e laptele praf? I-a raspuns doar: Tu ce crezi?), nu am auzit-o sa dea niciodata o sentinta, mereu a inceput cu "Tu ce vrei sa faci?"

M-a emotionat mereu cum trateaza bebelusii: luand in brate nou nascuti de 3 sau de 8 zile, le cerea voie, bebelusului zic, nu doar mamei, se prezenta, pruncii care erau albastri de plans se linisteau intr-o clipa.

Am frecventat vreo alte 4 grupuri de sprijin pentru alaptat in astia aproape 4 ani si niciunde n-am intalnit atmosfera pe care o crea femeia asta: reusea nu stiu cum ca o medie de 15-20 de femei sa nu vorbeasca dezlanat, sa nu fie dezordine si galagie, sa nu arate totul fara noima intr-o caldura si sudoare de nedescris. La ea e mai mereu liniste, se vorbeste in soapta, multe femei recent iesite dintr-o nastere plang, uneori se emotioneaza si celelalte, ea mereu asculta, da voie sa curga totul. Cel mai mult ma impresiona urechea fina, simtea cine traia o situatie delicata, plansul unui bebelus o facea sa rastoarne situatia fara sa para ca intrerupe cursul. Or fi trecut prin mainile ei mii de femei, de aceea nu m-am surprins deloc sa o gasesc mentionata la capitolul "Multumiri" in doua carti de-ale lui Carlos Gonzalez, pediatru de orientare attachment parenting foarte apreciat aici.

De fapt vroiam doar sa scriu doua randuri despre comportamentul imponderabil, despre eleganta innascuta cu care femeia asta stie sa se apropie de o zona care m-a atras dintotdeauna, de cand eram mica: momentele perinatale, ceata aia foarte instabila, miscatoare, delicata si periculoasa care e lauzia, zilele, saptamanile si lunile care urmeaza momentului de a deveni mama. Atat de discreta, cu atat tact, incat niciodata nu intreba " Sotul tau ce parere are", ci o auzeai zicand: "Perechea ta ce crede?" Cred ca a vazut de toate in toti anii lucrati, de toate culorile, situatii delicate si emotionante, si rareori am vazut sa exprime ceva personal, o emotie sau ceva. Vedeam doar rezultatul.

Barbatul meu a intrebat in acel inceput de ianuarie: e normal ca bebelusul meu sa stea treaz cu nevasta-mea la 2 dimineata, ea cantand sau citind sau sa mearga la plimbare la 11 seara, sau sa doarma tun in miezul zilei amandoua, cracanate vreo 3 ceasuri, nu e nociv pentru bebe sa faca un orar atat de dezorganizat, dat fiind ca nevasta-mea e asa de imprevizibila in orare?

Heheee, i-a raspuns cam asa: e irelevant ce orar fac amandoua, caci in lumea lor ele conduc. Orarul "corect" l-am inventat noi, cei ce avem un servici conventional, diurn, ca sa ne fie mai practic si mai usor. Diada mama-sugar functioneaza dupa regulile intern stabilite si valabile doar in acel binom mama-sugar. Orice orar ar face, oricat de irational si haotic ti s-ar parea, e cel mai corect lucru pe care mama il face cu pruncul ei. Si reciproc. Pana nu intervine o institutie sociala in lumea asta (servicul mamei, gradinita pruncului), anti-orarul lor e cel mai normal lucru.

Asta e un detaliu care putin avea de-a face cu alaptatul, dar am vazut-o de cateva ori tragandu-si de guler zicand: "eu sunt aici vocea de la OMS in spitalul asta referitor la alaptat. Dar sub halatul asta e cu totul altceva, si din ce e, imi pot permite"...si le punea pe ganduri in legatura cu reluarea serviciului, la 4 luni sau la n luni, co-sleeping, intarcat, alimentare complementara. Bag mana-n foc ca mai mult de una si-a schimbat planurile.

Lourdes, multumesc pentru acel inceput. Si tot de la tine am invatat sa nu judec. La cat de unic si de delicat e momentul de mama noua (la primul sau la al 4-lea copil, in egala masura), cuvintele trebuie spuse cu masura, caci pot rani. Si femeile care veneau in spatiul acela aseptic si impersonal de spital parea ca ies spre casa din alt cerc, uman si esential.

La ea la reuniuni am vazut prima data un copil de 18 luni inca alaptat, mi s-a parut foarte mare, la ea am vazut venind in doua randuri cate o moasa din acelasi spital care nascuse propriul copil, cu aceleasi probleme ca toate celelalte, tot acolo a venit odata in ziua externarii o mama cu un bebelus nascut prematur, care statuse aproape 3 luni in spital, si mama a venit sa-i multumeasca pentru ajutorul primit, caci il alaptase exclusiv, si iarasi am auzit zicand "Mie nu trebuie sa-mi multumesti, ai fost tu", si atunci chiar am plans toate, bebelusul ala iesea din spital dupa atata amar de zile, viteaz, cand abia ar fi trebuit sa se nasca. Acolo a venit o data o gravida cu o intrebare, delicata, la care a primit un raspuns obiectiv, fara vise in desert, si doua luni mai tarziu aceeasi femeie, acum mama, a venit doar sa spuna ca da, a reusit sa faca ce in teorie nu se putea: alapta desi avusese cu ani in urma o operatie de reducere mamara, fara sa se gandeasca pe atunci la eventualele consecinte.

La intalnirile alea auzeam detalii care ma interesau, despre brutalitatea de a pune cercei la un nou nascut de o zi, despre obiceiul de a scoate mucii cu aspiratorul, (de aceea nu mi-am cumparat, acolo am invatat cum se scot mucii fara sa fii (prea) violent), sau despre practica brutala de a decalota un bebelus masculin.

Acolo femeile intrebau lucruri pe care n-ai curajul sa le spui nimanui, in poza apare o fata care spunea ca are 37 impliniti, si vroia neaparat 3 copii inainte de 40. De sub halatul alb a spus: "Daca nu pentru voi, macar pentru bebelus, va rog, asteptati minim un an inainte de a ramane gravide cu urmatorul copil".

Am gasit si o poza, ce lux! Imi place ca apare Ariadna, sora-mea Elena, Marta cu care ne-am intalnit acuma la cursul de consultanta, un tata, ea (rara avis, mereu se ascundea, pe undeva am un video cu ea, o sa-l caut), alte doua fete cu care coincideam.

Roua de mai

O prietena care era decisa sa nu alapteze bebelusul inca nenascut ii da piept de cand a venit pe lume.