Ma induioseaza si ma minunez de frumusetile de bloguri mamicesti cu care ma intalnesc la intersectii. Rabdarea, dichisirea, minutia cu care fetele furnicesc poze cu sens complet familiar, rochite si desene si evenimente-taifun in hexagonul domestic, proiectate hiperbolic pe www.
Vad liste lungi de bloguri feminine, meta-infantile, cu desene scanate, povesti trecute in pdf si winrar, ateliere si manuale despre cum sa faci atelierul x acasa la tine.
Ma recunosc in detaliile dulci, kitsch si cu avant, in sinceritatea invaziei pe terenul nimanui: public cu verboree necenzurata texte fara noima si exemple de macrameuri pe post de caciulita cu canafiori, ma plang de nevrednicie, imi exhib cu nesimtire niste pantofi patetici cu talpa tocita, contracarez cu doua poze emotionante cu copilasii, mai pun o povestioara, un cuvant stalcit pe care numai eu il inteleg si pe care il repetam de doua saptamani intre adulti pana ce nici copilul care il rostea nu mai stie de unde vine, bag un link spre o melodie din tinerete, rad, scriu de ce rad, ma vad intr-un geam si-mi vine sa fug, scriu si despre asta, detaliez retete elaborate si impart secretele de optimism si energie zilnica, uit de toate vreo trei saptamani, revin si mai incercanata, si mai ciufu(li)ta , schimb culorile si tonul paginii, o iau de la capat.
Mi se pare foarte emotionant ca atatea fete au inceput sa-si faca un blog odata cu maternitatea. Ma atrage culoarea din fiecare, aerul tulburator din unele, multumesc pentru portitele deschise.
Acum cateva luni am gasit
acest articol, am rupt paginile si le-am purtat in traista timp de multe zile, intre fire de nisip, fire de muci si fire de rasete, pana cand l-am terminat, in sfarsit.
L-am recuperat ca sa citez ideea pe care o cautam pentru intrarea asta despre febricula scrisului la mame, si am regasit-o in mine foarte parafrazata, deloc asemanatoare originalului.
Alt defect/atu materno-feminin. Da-mi un petec din pantalonii tai din 2000 ca-i fac o fustita de poate sa se dea o luna cu curul pe topogan fara s-o toceasca, da-mi pumnul de muci si bocceluta de bubabubabubaauuuuu ca ti le rastorn fara sa clipesti intr-o imbratisare de ciocolata calda.
Llosa zice asta: "Tienes que pasarla mal, algo tiene que faltarte profundamente para que anheles tanto una vida distinta hasta el punto de crearla, sí. Sin ninguna duda, las épocas más conflictivas y difíciles son las épocas en que tienes mayores fuerzas creativas. La insatisfacción es básica. Los escritores resignados, adaptados, pierden fuerza creativa. La insumisión da creatividad".
Mi-a ramas doar sa notez ca citind asta mi s-a scurtcircuitat ca fetele scriu si dintr-un sentiment teribil de sfasiere, de frangere definitiva a fiintei anterioare, care nici n-ar fi visat ca va ajunge sa scrie un jurnal intim si multiplu (dual, dublu, dedublat, in doi...).
Ce altceva poate determina o mama tanara, complet debordata de cotidian, sa posteze secvente de dupa-amiaza, fragmente de suras si urme prafoase de lacrimi?
Exhibitionismul? (Doar) mandria? Grija pentru firul cronologic? Absenta imperturbabila de orice urma de autoironie? Nu cred, chiar deloc.
Ruperea aceea pe care n-o poti pune in cuvinte, setea de a fugi de timpul lunecos, genele intoarse dupa umbra acelei mangaieri, schizofrenia.
Sunt un dezastru cu organizarea reala, raman corijenta de saizeci si una de ori pe zi la specializarea "mama buna", sunt fericita si extenuata, atata ma duce capul sa pricep ca ii vad frumosi si minunati pe ai mei doar fiindca sunt ai mei, dar ceva din balacirea in apa calduta a primilor ani ma trage spre aici.
Asta era intrarea 200, mi-era tare frica de ea, basca in ajunul aniversarii flacaiandrului meu.
Si de aceea a iesit asa chinuita.
O fata a scris un comentariu (suprarealist) la un text câs care se vroia fictiune.
Pe baza regulii asteia - multumesc pentru declicul cadorisit - tot ce pare real in blogul meu e fictiune.
Postări
