Vacanta de Craciun

Incepe azi, pana pe noua ianuarie.

Ieri l-am dus ultima zi pe baiat la gradinita, ca azi am mers la aeroport si pentru trei sferturi de ceas cat merge el mai mult ma-ncurca.

Azi a fost si "serbarea" fetei. La scoala ei nu se fac spectacole cu zane/fulgusori de nea cu rochite din atlas stralucitor cu tul sidefiu pe deasupra si tiv de beteala argintie, exact-exact ca aia pe care o aveam eu cand eram la gradinita.

Ci fiecare nivel de clase (din grupa mica pana in clasa a sasea) fredoneaza cate doua cantece, care impreuna infiripa un concert de Craciun. Optsprezece cantecele, scurte si eficiente ca dialogurile catalane. La alte scoli publice si private se fac spectacole si piese de teatru.

In dimineata de ieri m-am indeletnicit sa vizitez magazinele care apartin Asociatiei Comerciantilor din Gran de Gracia ca sa rog frumos sa-mi dea bilete pentru trenul miniatural care trece pe strada omonima intre 15 decembrie si 5 ianuarie.

Ca vacanta e lunga si pe copii ii fascineaza mijloacele de transport liliputane. Na, daca nu avem zapada, saniute, nevoie de manusi si alte accesorii zapezelnice, asta o sa-mi salveze aptitudinile de animatoare din urmatoarele zile.
Impreuna cu alte vizite, unele cu specific scatologic inexplicabil: caga-tió, expozitie de pessebre viu (facut de oameni in toata firea) cu caganer (cacaciosul de care va povesteam) inclus.

Gran de Gracia e ulita principala a cartierului meu, cand se termina - undeva pe langa Casa Fuster - se transforma in Passeig de Gracia.

Cu ocazia asta am descoperit ca unii sunt amabili (marea majoritate), altii sunt zgarciti (doamna aia care vinde elastic, papiote, macrame-uri si acusoare e o scartza de cucoana), unii mi-au zis ca se dau doar daca faci cumparaturi acolo (mi se pare normal dar ne cunoastem de ceva anisori) si sunt sigura ca tanti aia care mi-a dat 8 (opt!) bilete si-aduce aminte de mine de pe vremurile cand imi cumparam de la ea pantofiori si alti conduri ciudati si ispititori. Unul (trebuia sa apara si istetul asta) mi-a cerut un euro pe bilet. Vreau sa zic ca am de gand sa ma plang.

La intoarcere din aeroport am dat o tura cu trenuletul cu baiatul, ca inca bocea cu lacrimi de crocodil ca vroia si el in avion. La despartire de cei dragi astia mici au reactie intarziata, ca atunci cand saluta zece metri dupa ce s-au incrucisat cu persoana de salutat: nu-si dau seama ce e aia despartire, pupic, emotia celuilalt, decat minute mai tarziu. Si tine-te de plans o tura.

Am vazut in aeroport ceva ce m-a surprins, n-am fost atenta pana acum daca exista deja: in WC, deasupra cutiei rotunde pentru hartie igienica e un container din plastic galben, ca un borcan de castraveti murati pus invers, pe care scrie: dedicat exclusiv seringilor si acelor utilizate. Primul gand a fost ala, dupa aia mi-am zis ca poate e pentru diabetici etc. Desi, daca as fi in tratament injectabil, nu cred ca as alege locul ala ca fiind cel mai adecvat.

Mergem la tren o tura.

Ce iubesc in cartier

Ca inainte era un satuc lipit de metropola.

Ca pe strada Joan Blanques este o academie de engleza care se cheama John White.

Provincialismul locuitorilor.

Petrecerile de pe Carrer Argentona, la fiecare doua luni vecinii isi fac de cap in mijlocul strazii organizand o masa de sezon (fideuà, bureti, fasole, paella, calçots), cu dans, bingo si cafea pana seara.

Merceria pe care am gasit-o acum opt ani pe strada mea, cu proprietara iesita parca dintr-un scenariu. A disparut in mai putin de un an, era de asteptat.

Bodega lui Manolo, numita Bodega Manolo. Manolo insusi.

Parintii lui Manolo, revelatia anului 2010, bucuria pe care mi-a dat-o prezenta lor, sunt vecinii mei de dedesubt.

Ah, iarasi, ca sa nu ma repet, scriu Cafè Flanders, unde le spéculose vine de chez soi, unde gasesti hoegaarden si vezi anotimpurile trecand. Ai putea trai in mijlocul ei, nu-ti lipseste nimic.

Ascutitorul de cutite care trece pe strazi cu roata de ascutit, fluierand ca sa-si anunte prezenta si serviciile.

Vanzatorul de butelii de aragaz, care bate in butelie ca sa stim ca distribuie. Asa ceva n-am pomenit acasa din anii saptezeci.

Papucarul (ala rapid, tot invitandu-ma sa revin maine) care s-a intimidat teribil luni cand i-am spus evaziv ca ma bucur ca il vad, dupa ce a stat in analize suspect de cancer de prin iulie.

Vecinii secreti pe care o sa-i fotografiez.

Casa Fuster, am bagat de seama ca-i place si lui Woody Allen, vine din cand in cand sa faca jazz.

Vizavi de Casa Fuster si un pic mai sus, cel mai frumos balcon cu vitralii din toata Barcelona. Il rateaza toti turistii care urca spre parcul Güell, caci stau in autobuz cu nasul bagat in ghiduri.

Plaça de la Virreina, se danseaza swing in fiecare ultima duminica din luna.
Vicioasele alea mici de la Pastisseria Bonet, o schija inalta si bruneta cu pielea de portelan dantelata cu tatuaje nelinistitoare si cealalta blonda, pin-up de un metru cincizeci, cu botinele ei sexy.

Totul. Imi place cartierul meu, m-as simti straina in Eixample, sau oriunde altundeva. Daca ar fi sa aleg, raman cu Gràcia.