Integrated simultaneous interpreter

Asta are fata mea in capusorul ei.

Anul asta si-a facut un prieten de inot. Unul din atuurile atat de fragile ale copilariei e usurinta de a-ti face un prieten. Vrei sa fii prietenul meu? Asa de simplu.

In afara de umorul involuntar si atat de fermecator al dialogurilor (el catre ea: Vii cu mine la baie sa fac pipi ?, ea catre mine: Intr-o zi o sa merg acasa la el. Eu: Ce sa faci? ridica din umeri), m-a interesat de data asta si un alt detaliu: prietenul ei e basc, dupa accent. Vorbeste in spaniola cu ea. Si ea, cu o limpezime si o naturalete care ma fascineaza in fiecare zi, ii vorbeste in catalana.

Se inteleg perfect. Mentin nonsalant dansul dialogului, si in paralel al inotului, salturilor, piruetelor in apa, scufundarilor, concursurilor in doi cu frenezia celor patru ani.

Acum cativa ani la un modul de didactica, profesoara, nativa franceza, ne-a spus ca ea intuieste ca un copil nu constientizeaza in ce limba vorbeste. Ca al ei de sapte ani si-a dat seama ca stie doua limbi diferite intr-o vacanta de vara la bunici, cand aia nu-l intelegeau in catalana.

Din pacate eu nu m-am putut abtine tentatiei de a atrage atentia, din cand in cand. Ii mai spun: asta ce-mi spui e in catalana. Sau o indemn: Eduard vorbeste in romaneste (aici cred ca n-am scapare, tare ma tem ca intre ei doi vor vorbi catalana, si eu cu fiecare din ei in romaneste).

Si oricum, ea ne-a demonstrat nu de mult intr-o singura fraza ca stie perfect cine si ce: (catre bunica-sa paterna): "Papa nu stie romaneste. Bunica nu stie catalana. Mama stie tot".

Tind sa o cred totusi pe Corinne: eu vorbesc in spaniola cu barbata-miu, din motive de integritate mentala: m-am cunoscut cu el in franceza, mai mult, ne-am cunsocut dandu-i ore de franceza, si am supravietuit unei mutari spre spaniola. Cand am venit aici stiam sa spun doua cuvinte: Doctor Manchón. A fost momentul in care am regretat ca nu urmarisem telenovele.

O a doua transladare, catre catalana, ar fi prea alienant. Cu ceilalti nu ma deranjeaza, am schimbat relativ usor.

Cand a inceput sa imite colegi de la gradinita care vorbesc in spaniola, o facea cu o voce ciudata. Pentru mine e dovada clara ca nu era deloc constienta cum vorbim noi.

Aici am vazut prima data la televizor cum intr-o emisiune cu n interlocutori, jumatate vorbesc spaniola, jumatate catalana, si se inteleg, dezbat, isi raspund fara sa aiba nevoie de interpret. In primii ani ma fascinau programele astea. Sa traiesc asta acum cu fata mi se pare la fel de surprinzator. Niciunul din cei doi nu arata ca ar fi constienti de diferenta in vreun moment.

Invidiez elasticitatea asta a creierului infantil. Care se deformeaza reumatic la maturitate: iesita prima data din tara, cand am ajuns in Courtrai, la cativa km de Lille, destinatia, am ramas blocati in tren caci cineva se sinucisese pe calea ferata. Mi-a fost imposibil sa articulez orice intebare, mi-a fost peste puteri sa pricep o boaba din ce se anunta repetitiv prin megafonie. In viata mea n-am mai simtit atat de fizic anchilozarea aia a creierului, neputinta totala de a iesi din paralizia aceea pre-verbala. Nici macar nu puteam auzi ce se spunea, d'apoi sa articulez ORICE din ce invatasem atata amar de ore de franceza academica. E ca si cum discursul de megafon avea alta frecventa de radio, la care nu ma puteam cupla, pe care o percepeam ca o bazaiala diforma. Si ce e mai grav, nu eram singura, fata care ma insotea traia aceeasi senzatie de lobotomie, desi teoretic sigur stia o franceza mai buna ca a mea. Shock status.

Cateva saptamani mai tarziu, mi-am pus un tel: cand o sa inteleg ce vorbesc fetele din fata mea in metrou (un grup de frantuzoiace de "deuxième génération", c'est-à dire de origine maghrebina, asta inseamna o franceza cu o vibratie a frecventei terrribila, la urmarit si la reprodus) o sa pot zice ca stiu franceza. Zicea asta una care citise Cioran la saptesprezece ani, e adevarat ca in romaneste si in ritmul publicarii la Humanitas...

La fel, cand am venit in Barcelona, mi-am petrecut saptamani in sir facand zapping, intrebandu-l ca un copil pisalog pe atunci prietenul, azi co-progenitorul de descendenti trilingvi: astia vorbesc in catalana? e spaniola? Eram atat de surda mental, incat nu reuseam sa fac distinctia intre una si alta, imi erau la fel de straine.

Momentul ala din viata mea e oglindirea inversa a ceea ce jongleaza intre conexiunile neuronale Ariadna. Nu stie nici ea daca e in catalana sau in spaniola, din simplul (si tolerantul) motiv cultural ca le are incorporate pe amandoua.

La capitolul toleranta, m-a intrigat constant superbia de colonizator a francezilor: au asumat toti, inclusiv (sau si mai flagrant) imigrantii, ca orice altceva decat franceza e inferior. In metrou (da, cred in transportul public) se uita toti chioras cand vorbesti altceva. Si ne desfasuram pe indelete cu Mishu a mea, pe toate liniile pariziene: indulceam moldoveneste romaneasca, sporovaind fara noima, in autobuz raspundea la telefon in spaniola (ea da, facuse franceza-spaniola la Iasi, nu ca altele...), o suna pe "Natashinka, milaia maia, t'és où, ma chérie?), spre panica si ochii holbati ai celorlalti.

Panica simtea cineva in fata exigentei francezilor.

In fiecare dimineata, din acelasi loc, de multe ori de la acceasi persoana, timp de luni de zile, incerca sa cumpere un croissant, s'il vous plaît.

Raspunsul, cu taisul fin al ipocriziei: C'est quoi?

Catalan, nu doar accentul, ci si autoironia: Un...croisant?...croussant?...crousant?...crissoun?... soucroun?...in cele din urma, aratand australopitec cu degetul: Çaaaaaaaaaaaaaaa!

Sunt fericita ca traiesc intr-un loc unde, chiar daca unul zice croussaing iar celalalt croissant, n-au nevoie de traducator, dimpotriva, pot continua sa inoate netulburati, caci nici macar nu stiu ca din afara ii vedem cum coincid onduland pe aceeasi unda scurta. Si splendid de inocenta.