Ce mai discutam

Fata, la plaja: "îmi pun eu crema si tu mă mazgalesti".

Băiatul, către restul: "juguem una mica al penis", in traducere "jucam un pic tenis".

La fabrica ii ziceau Africa de mult, dar asta e nou.

De ce am nascut acasa

Nu am zis-o pana acum in mod special.

Asadar:

• Fiindca nu am un uter de guerila, nu-mi place sa fiu carne de tun.

• Nu-mi plac nici jocurile de noroc, sa las pe seama aleatoriului un eveniment atat de important era prea riscant pentru noi doi.

• Fiindca ma durea starea de bine a copilului din burta si a celui de-acasa, si mai putin schimbarea sistemului. Nu militez sa schimb sistemul, monstrul asta sa deschida singur ochii si sa-si schimbe culorile. Sa nu crezi ca e greu, eu am nascut in 2009, si cred ca prin 2010, data fiind cererea, casele de asigurari private de aici au inceput sa plateasca asistenta nasterilor acasa....

• Fiindca nu-mi place sa-mi vad procesele intime legate de iubire desenate pe un grafic oscilant.

• Fiindca oricati ecografisti, ginecologi, obstetricieni excelenti te-ar urmari in timpul sarcinii, la ora adevarului intra prea multe variabile in discutie.

• Fiindca orice obstetrician e in primul rand chirurg.

• Nu stiu cine esti citind, mi-e totuna de ma crezi sau nu, am petrecut doi ani jumate din viata cautand solutia mea: Fiindca pentru mine era cel mai sigur.

• Pentru ca timpul costa foarte mult. N-are pret.

• Si teama celui cu un nume, un salariu, un protocol, un sef si un spital in spate (si cine stie cate altele) cantareste la fel de mult. Fara de pret.

• Fiindca imi place sa-mi decid eu ragazurile.

• Fiindca bacteriile mele si cele din casa noastra sunt mai sanatoase decat ale lui X care "mi-ar fi nascut" pruncul cu bisturiu, cu forceps sau "doar" cu cotul.

• Pentru ca nu se poate sa impaci si capra, si varza.

Restul, logice si sentimentale, nu e nevoie sa le mai zic.
Daca toate astea ar fi fost altfel, da, as fi calcat pragul spitalului, sanatoasa fiind.

O cale de mijloc e aici. Daca in America e posibil asa ceva, cu rata de cezariene delirante pe care le au, poate nebuna nu sunt eu.

Legenda: rata cezarienelor in casa de nasteri a lnei May Gaskin, intre 1970-2010.



Wireless

Sper ca se scrie asa.

Am fobia cablelor, sa le vad innodate, incalcite si mirosind a metal, a plastic si a electricitate laolalta ma depaseste.

Azi, pe 35 de grade si cu copiii jucandu-se, mi-am facut curaj. Am stat doua ore si le-am descalcit, curatat, reordonat, bagat in priza in ordine logica si legat snur scurtator cu fundita la fiecare. Mai lipsea sa pun frunza de patrunjel decorativa la sfarsit.

Sunt sigura ca sunt ate speciale din plastic pentru legat cablurile, dar cum nu m-am pregatit, le-am legat cu ata de impletit fular, zi-i lana calduta.

Acum cativa ani aveam un tub gol, al carui rol era sa le cuprinda pe toate, un cablu fals organizator de alte cabluri. Cred ca a murit ingropat in propria glorie.

Nu mi s-au mai parut asa respingatoare, am inteles ca unul e de la router, altul de la microfon, multe de la difuzoare, de la veioza, de la webcam, de la mouse, tastatura, casti, ecran, de la conectori diversi, toate au un sens.

M-am apropiat de ele cu manusi, la propriu, si am terminat surazand cand am priceput ca nu-s asa nesuferite.


Bine-bine, fara cable-fara cabluri, dar ca mai mereu, dualitatea: un accesoriu ca cel al lui Lenny Kravitz ma atrage teribil, ar fi ce-mi mai lipseste ca sa incununez un perfect look Helen Bonham Carter, si nu ma refer tocmai la asta, ci la oricare de-ale ei de zi de zi.

Zece

Uf! Nu ajung. In ultimul moment ca de obicei.

Azi s-au facut 10 ani de cand sunt aici.

Am venit cu o floare in ghiveci. Cand am coborat din tren la Perpignan mi s-a parut ca imi da cineva cu uscatorul de par in plina figura.

Mai tarziu, in august, am facut iar drumul dus-intors, BCN - le Palais, de data asta in masina, ca sa ma conving ca vin de-a binelea.

La intoarcere ne-am jurat sa nu mai cumparam mustar de Dijon, caci n-a fost chip sa putem dormi in Dijon.

Ce-am facut in astia zece ani: doi copii.

Ce-am facut azi: ordine in jucarii (ordinea generala, aia de o data la cateva luni). Am facut-o ca atunci cand ne intoarcem din vacanta sa gasim jucariile luminoase si cat de cat pe categorii. Inca e mare parte de pus la loc...

In timp ce terminam sortatul i-am pus pe ei la masa; eroare teribila: jumate de peste a terminat firimituri prin toata bucataria, mi-a luat o ora sa limpezesc dupa aia, cand ei dormeau.

Dupa-masa a trebuit sa merg la sesiunea de smirghel oficiala, soleil oblige.

N-aveam cu cine ii lasa, au venit cu mine, cu motocicleta respectiv trotineta.

S-au trantit pe jos printre cucoanele cu hartie de aluminiu in cap.

Dupa aia am fost in parcul John Lennon.

Pana acuma ne-am uitat in pat la dansuri din desene animate diverse.

Ar fi cazul sa pun de-un ceai romantic cu perechea. Sunt prastie.

Mult-putin, atata m-a dus capul.

Ilie a lui Cartzab

De multe luni vroiam sa scriu despre bunicii mei.

Ilie Cartzab e unul. Unul, sa-l tii minte.

Amintirea vine invaluita de zgomotul castravetilor murati pe care-i manca si de imaginea mirosul sosetelor barbatesti din ciubotele lui de cauciuc.

Ilie era frumos ca un zeu interzis, avea dinti de lup si scrasnea teribil din ei in fiecare noapte, ziceai ca se darama lumea cand scrasnea el, prin somn sau la suparare.

Bunicul meu era Freddy Mercury.
Acelasi facies, parul cu forma si culoarea identice, dintii lungi pe maxilarul superior proeminent, corpul zvelt si fibrat.

Avea un picior mai scurt, i-l retezasera de doua ori, nu stiu cum, era cumva tabu. Mergea iute si foarte masculin, fusese forestier si cred ca odata s-a intamplat ceva in padure, cu mult inainte sa ma nasc eu.
A doua oara iarasi in ceata, stiu ca am mers in vizita la spital.

Sora mea, sa fi avut vreo cinci ani, i-a imitat intr-o vara mersul. La nici o saptamana i-a iesit in mijlocul talpii un buboi enorm, infectie de la vreo aschie. I s-a facut un ou care nu i-a trecut timp de saptamani bune. As jura ca si azi i se mai vede cicatricea.

De la bunicul asta viril, ingrozitor de tanar si un pic datator de spaime nedeslusite mi-a ramas amintirea cea mai tandra, e in cuvinte si suna asa: " 'acu mic - 'acu mic".
E abrevierea din familie pentru "saracu' mic".

Cea mai veche amintire cu "'acu mic" vine din vremea cand stateam la casa "din sus", eu cu el asezati pe marginea patului, uitandu-ne compatimitori  la varu-meu, in puta goala, incercand sa faca pipi la olita. Cred ca il jelea cat e de slab.

Tot bunicul asta a scrasnit odata din dinti cand acelasi verisor s-a impiedicat in iarba din pomat.
A luat coasa si a retezat-o toata ca-n palma.

La halaielile nevestii raspundea cu castraveti murati crocanti si cu ironii fine. Ii placeau cartile despre holocaust, despre dictaturi si dictatori.

Odata, una din fetele lui venita de departe sa petreaca vara s-a gasit sa-i faca morala la el in ograda, pe baza de ceva sport local. Bucovina. Eroarea de calcul a matusa-mii a fost ca-si pusese bigudiuri in ziua aia. Anii '80. "Maricuta, vezi-ti de moatele tale si nu-mi cata mie de grija..."

Cand a venit la noi in vizita, probabil cu ocazia vreunui botez de-al fratilor mei, a stat intins vreo jumate de dupa-amiaza de-a latul patului, dupa ce se uitase de la etajul patru in jos. Era complet socat ca puteam trai in halul ala.

Pe scrisorile pe care le trimiteam bunicii imi zicea mama sa scriu "Silvia X paranteza a lui Ilie", caci in sat la ei sunt doua nume de familie majoritare, si bunicii mei aveau unul din ele. O intrebam pe mama de ce nu scriu Cartzab, era porecla si asta era unica. Nu-i frumos. Chiar si dupa ce nu mai era bunicul, Silvia era a lui Ilie.

In decembrie '89, cand a auzit ca l-au prins pe Ceausescu, a facut stop cardiac.



*

Vocabular regional:

"halaieli": boscorodeli, morala, certuri
De la verbul a halai, cu "a" de la gamalie amândoi. A certa, a bate la cap, a toacă marunt creierii.

"pomat": zona cu pomi a unei case,  livada

Impotriva uitarii. Macondo interior

Baitzal si baietzuca

Copcilitza

Moshica si moshucu

Tashuiata/ Tashuietz

Sopon

Radautzi, cu accentul asa: Ra-dá-utzi, unde primul "a" e de la "atom" si al doilea e "a" de la "gamalie".

Fatalau

Culisher, facaletz si macohon

Pomat, prund, la bulboana

In sus, in bahna, la munte, in Hof

Putinei de facut unt, covata de cernut farina si de leganat pruncutzul

tinda

Banca din gang

Lada cu zestre. A secretelor

Firul de taiat mamaliga

Podetul

Parleazul spre Cilina Dudonii

Slaninau cu faetonul lui

Magiunul acid

Castravetii murati roz ca melcii de mare de 30 de ani mai tarziu

Ciresele negre si dulci culese direct din varful carutei cu fan

Murele si zmeura de la moshica din curte

Panciocii

Sumanul negru

Camesa cu puiuti a bunicii

Marichetele toate, cele cunoscute si cele uitate

Coditzele bunicii ascunse sub tulpanel, rotite pe crestet ca un labirint

Am vrut sa notez doar cuvinte din satul ala si au aparut si altele.

Tibi dabo

Pe 23 iunie ne-am dus prima data aici.

As fi dat scris ca nu calc veci in locuri din astea, dar cu anii "ce-am zis ca nu fac" devine o capa inferioara matificata de altele suprapuse, cu cu totul alte tonuri si nuante.

Si e un topos de imaginar colectiv al lumii infantile in care sa te ratacesti, obligat.

Am avut un noroc chior, in ziua aia nu era nimeni, era ajunul Sfantului Ion, cand aici e festival de artificii, bombite si petarde.

A fost momentul perfect sa mergem, baiatului inca ii lipsesc vreo 3-5 cm ca sa poata urca in atractiile care depasesc zona de calusei, masinute, iujuri minime si baloane de sapun inofensive.

Cu fata e altceva: poate merge insotita mai peste tot, exceptie fac jocurile in care eu una n-as urca nici obligata cu culiserul.

Si acum povestioara mea cu ea: nu stiu cum, baiatul statea mai mereu cu tata-su, asa ca am ajuns impinsa de circumstante dupa masuratori sa fiu de manuta cu fetita mea, intrand in atractii diverse in care nu poate intra singura. Despre una vreau sa scriu.

Din auzite si repovestite, la mana a doua, stiam ca e un loc cu apa, unde la sfarsit face "plof" si te stropeste. Un pic.

Am ajuns acolo, e ca un peron din lemn tot ud, langa el e calea apoasa, un raulet artificial pe care trec alene destul de repejor barci care imita trunchiuri de copaci scobite in care sa te sui. Nu se opresc in fata peronului, te sui din mers, nu prea e vreme de stat pe ganduri.

Nenea de la intrare n-a avut ragaz pentru noi doua, a pierdut mai mult timp cu baietii spunand ca cel mic nu poate intra.

Pai merg eu cu fata. Si m-am aruncat fara sa ma uit prea bine in primul trunchi de copac. Prima surpriza: nu se opreste!

Ala de la intrare nu avea vreme de procesele mele mentale, poate in momentul ala si-a dat seama ca n-am mai calcat pe-acolo caci mi-a zis: "fata in spate". Si mi-a facut semn spre cap cu un singur cuvant: "ochelarii".

Mi i-am ascuns cum am putut, ca bunica. M-am trezit cu fata inlantuita, am strans-o tare caci am descoperit in fata mea o bara orizontala ca de metrou, serioasa, nu ca aparenta fragilitate a barcii-trunchi de copac din plastic, m-am agatat cat de bine am putut de ea. Parea o scorbura amarata, dar pe dinauntru mustea apa pana peste glezne si a inceput sa se urce dardaind pe drumul construit.

Mai sa fie. Nu e periculos, nici foarte adrenalitic, am si ras dar mai ales ne-am strans tare in brate, destul de panicate. Barca urca pe o banda rulanta, merge lin, coboara vertiginos, stropeste in jur, iara urca, iara aluneca vreo 10 metri in panta zglobie, na, ca pentru lume care vine sa rada.

Fata ma strangea tare tare, si eu ma gadeam in continuu la omul de la intrare: cum a putut sa ma lase sa trec de gardul de lemn, fara sa ma intrebe macar daca stiu cu ce se mananca.  De ce fata nu e macar legata cu o amarata de centura ca de carucior, cum de n-am stat macar o tura sa ma uit macar la barcile din fata, sa intuiesc cum se schimba drumul: acum urca pe banda, aici pluteste lin la orizontala, in zona aia coboara nebun. Sa ma uit la barcile goale, sa ma uit la cei care merg disperati dupa senzatii tari cu mainile in sus, la cei care tipa si la cei care rad in hohote. De ce am ascultat ce-a zis un nebun, ca la sfarsit face plof si e floare la ureche.

Ne-am descurcat, bineinteles. M-am bucurat enorm ca am fost eu cu ea, ca a simtit ca fac ce pot ca sa o tin strans, sa nu-i fie frica, sa nu simta ca si mie mi-e frica, sa ne tinem amandoua atente si sa si radem. Ne-am strans in brate tare si de nevoie, cum n-am mai facut-o demult.

Zile mai tarziu, cand s-a mai linistit amintirea, ea mi-a zis: mi-a fost un pic frica. Sie mie.

Ti-am dat cat am stiut, nici macar n-am mai fost atenta daca a facut plof. Totul a fost neasteptat si fara preaviz.

La Multi Ani, puiul meu mic mare!

Sursa fotografiei: http://www.tibidabo.cat/

De alcov

Ma bag in pat langa baiat, seara.

"Passi, senyoreta, passi!"

*

Duminica dimineata. Trebuie sa ies musai din casa la 7 dimineata, il aud in urma  pe baiat plangand catre tata-su cu: "eu vreau sa vina mama in pat"