Am luat azi in brate o fetita de o luna. Nascuta la 31 de saptamani, cum ar veni ii mai lipsea mai bine de alta luna pana sa arate buna de iesit in lume. Mamucutza mama hai, ce matzatzaca mai era, cat un bot de branza toata ghemuita si chircita, atat de mica incat abia imi intra peste antebrat, dinspre varfurile degetelor. Mama ma intreba in continuu: e mica? o vezi mica? Hm, mai, ce sa spun, una care a avut prunci de 4 kg si o ia atat de filigranata, cu manutele de alien, cu piciorusele de pisoi si narile (asa mi s-a parut) inca in formare...

Oricum azi am inteles ca a inceput coborasul, am depasit complet etapa, e parca in alta viata tot ce tine de inceput. M-am simtit batrana langa mama asta de peste patruzeci, tanara prin prematura ei pretioasa. Si continua sa ma farmece dezinvoltura pe care doar o mama o poate avea fata de nou-nascutul ei: il ia, il intoarce, il pune pe umar sa se lege la sireturi, in timp ce oricine altcineva e paralizat in gesturi fata de un suflet de om minuscul atat de ciudat, atat de extraterestru cumva.

Macar a tacut brusc la mine, ceea ce nu pot zice de cand a primit-o in brate feciorul meu...deh, barbati...