La castanyada

In copilaria mea era un simplu 31 octombrie, mai intunecat afara si mai cald inauntru.

Poate la tine se cheama Toussaint, Samhain sau  Halloween, eu n-am nimic cu sarbatorile, dimpotriva, asta ultima chiar e un prilej sa radem de spaime, ca nevoie avem mai mult ca oricand.

Cand vine 31 octombrie seara, in familie mancam castane coapte, cartofi dulci copti in coaja si panellets. Totul pulverizat cu cava. Am mai scris si acum un an exact despre sarbatoarea asta, in cu totul alte circumstante.

Els panellets sunt bilute facute la cuptor, din coca de martipan, pasta aceea din migdale macinate si zahar. Sunt cu mii de arome si culori, toti deliciosi.

Prima data am luat de la Cofetaria Foix, acum un deceniu. Azi pretul trebuie sa fie exorbitant.

Cei traditionali sunt decorati cu samburi de cucuruz de pin.

Noi mergem la bunici, si bunica a inceput sa-i faca artizanal in bucataria ei de cativa ani incoace.

Dar nu de asta ma spovedesc eu azi:

In curtea scolii se coc castane, parinti voluntari se imbraca in catrinte traditionale si le parpalesc  in vreo zece puncte de foc adevarat.

Fiecare copil aduce dimineata cincisprezece, crude, asa incat la ora sarbatorii primim toti cate un cornet de ziar cu minunile care-ti innegresc degetele.

Anul asta ne-au anuntat sa trimitem copiii maine dimineata cu  castanele deja coapte. Ca la sarbatoare se va face foc doar ca sa le incalzeasca.  (o_O)

In primul rand am cumparat doar cincisprezece, uitand ca a intrat si ultimul la "scoala".

Apoi m-am ingrozit ascultand si eliminand metode de copt castanele: pe foc cu tigaie speciala cu gaurele. Deja imi imaginam mamele cu ochelari de protectie, bormasina in mana pentru gaurit cratita, focul intetit si bucataria jucand alba-neagra. Eu una nu, ca nu am aragaz.

Alta zice ca le face la cuptor. Dar ea are sase copii, si pune si sarja pentru cina din familie, ce-i pasa, amortizeaza coacerea.

Unele au apelat la mama, a mea iese din calcul fiindca singura forma in care i se par comestibile e cea de chataignes confites. Probabil fiindca-si aminteste ca din cele culese de pe Aleea Cimitirului noi faceam radiere, fierbandu-le.

In microunde cica nu ies bine. Cred pe cuvant.

Cea mai socanta metoda o utilizeaza mama unui coleg de-al baiatului, ma stiu cu ea de anul trecut, altfel ma gandesc ca nu s-ar fi riscat sa-mi confeseze ca ea le "coace" in aparatul de facut sandviciuri...

Asta e.

Va las, ca am de explodat treizeci de castane cu ajutorul functiei crisp a cuptorului, va zic altadata cum au iesit, sau mai bine sa va zica cine le-o manca.
Eu una sper sa nu le nimeresc tocmai pe alea facute in stil gauffres.

Vreau sa nu carbonizez nici un alt terminal de gen fier de calcat, incarcator de telefon mobil, prajitor de cartofi. Sa-mi iasa din prima, ca e deja tarzior.


Recunosc acum, cu luciditatea pe care ti-o da o cafea matinala, ca nici metoda mea nu e foarte ortodoxa, dar daca-mi spune vreuna ca le-a tostat printr-o app pe IPad, nu m-ar mira.

Actualizare/Mise à jour/Update: Ploua cu galeata. Nu tu dansuri in curtea scolii, nu tu foc, halal parlit castane in 200 de case. Mai vedem pana dupa-masa, ca in tara asta "ploaia nu stie sa ploua". O zice un cantec.

Si totusi sunt recunoscatoare scolii ca ne face sa aducem castane, fie ele si gata coapte, in loc sa faca prin clase panellets cu copiii, care apoi sa ma oblige sa le mananc, simuland incantarea.

Cu mucisorii  si unghiutele los negre, uscat tot frumos in cuptorul scolii...

Sa petreceti pe cinste!

Conversatii

Fetita mea, toata inflacarata: "mama-mama, vreau sa vina A sa doarma acasa la mine."

"Unde, ca in pat nu mai incape nimeni?"

"Aaa, pai la mine in camera".

"Singura?"

"Da."

Hm, acolo unde tu inca n-ai dormit singura.

*

Ii duc spre gradinita, respectiv clasa intai.

Baiatul imi cere "muna" mereu. Imi aduc aminte si de ea, nu mai e langa noi. Mi se dezmeticeste urechea, ma intorc, vorbeste la un telefon roz bombon din plastic: "Papa, de ce n-ai venit ieri (a fost plecat doua zile si o noapte), n-am putut sa dorm toata noaptea, mi-era frica de monstri."

Imi zice senina: Ti-l dau pe papa, poate vrei sa-i zici ceva.

Tibi dabo

Pe 23 iunie ne-am dus prima data aici.

As fi dat scris ca nu calc veci in locuri din astea, dar cu anii "ce-am zis ca nu fac" devine o capa inferioara matificata de altele suprapuse, cu cu totul alte tonuri si nuante.

Si e un topos de imaginar colectiv al lumii infantile in care sa te ratacesti, obligat.

Am avut un noroc chior, in ziua aia nu era nimeni, era ajunul Sfantului Ion, cand aici e festival de artificii, bombite si petarde.

A fost momentul perfect sa mergem, baiatului inca ii lipsesc vreo 3-5 cm ca sa poata urca in atractiile care depasesc zona de calusei, masinute, iujuri minime si baloane de sapun inofensive.

Cu fata e altceva: poate merge insotita mai peste tot, exceptie fac jocurile in care eu una n-as urca nici obligata cu culiserul.

Si acum povestioara mea cu ea: nu stiu cum, baiatul statea mai mereu cu tata-su, asa ca am ajuns impinsa de circumstante dupa masuratori sa fiu de manuta cu fetita mea, intrand in atractii diverse in care nu poate intra singura. Despre una vreau sa scriu.

Din auzite si repovestite, la mana a doua, stiam ca e un loc cu apa, unde la sfarsit face "plof" si te stropeste. Un pic.

Am ajuns acolo, e ca un peron din lemn tot ud, langa el e calea apoasa, un raulet artificial pe care trec alene destul de repejor barci care imita trunchiuri de copaci scobite in care sa te sui. Nu se opresc in fata peronului, te sui din mers, nu prea e vreme de stat pe ganduri.

Nenea de la intrare n-a avut ragaz pentru noi doua, a pierdut mai mult timp cu baietii spunand ca cel mic nu poate intra.

Pai merg eu cu fata. Si m-am aruncat fara sa ma uit prea bine in primul trunchi de copac. Prima surpriza: nu se opreste!

Ala de la intrare nu avea vreme de procesele mele mentale, poate in momentul ala si-a dat seama ca n-am mai calcat pe-acolo caci mi-a zis: "fata in spate". Si mi-a facut semn spre cap cu un singur cuvant: "ochelarii".

Mi i-am ascuns cum am putut, ca bunica. M-am trezit cu fata inlantuita, am strans-o tare caci am descoperit in fata mea o bara orizontala ca de metrou, serioasa, nu ca aparenta fragilitate a barcii-trunchi de copac din plastic, m-am agatat cat de bine am putut de ea. Parea o scorbura amarata, dar pe dinauntru mustea apa pana peste glezne si a inceput sa se urce dardaind pe drumul construit.

Mai sa fie. Nu e periculos, nici foarte adrenalitic, am si ras dar mai ales ne-am strans tare in brate, destul de panicate. Barca urca pe o banda rulanta, merge lin, coboara vertiginos, stropeste in jur, iara urca, iara aluneca vreo 10 metri in panta zglobie, na, ca pentru lume care vine sa rada.

Fata ma strangea tare tare, si eu ma gadeam in continuu la omul de la intrare: cum a putut sa ma lase sa trec de gardul de lemn, fara sa ma intrebe macar daca stiu cu ce se mananca.  De ce fata nu e macar legata cu o amarata de centura ca de carucior, cum de n-am stat macar o tura sa ma uit macar la barcile din fata, sa intuiesc cum se schimba drumul: acum urca pe banda, aici pluteste lin la orizontala, in zona aia coboara nebun. Sa ma uit la barcile goale, sa ma uit la cei care merg disperati dupa senzatii tari cu mainile in sus, la cei care tipa si la cei care rad in hohote. De ce am ascultat ce-a zis un nebun, ca la sfarsit face plof si e floare la ureche.

Ne-am descurcat, bineinteles. M-am bucurat enorm ca am fost eu cu ea, ca a simtit ca fac ce pot ca sa o tin strans, sa nu-i fie frica, sa nu simta ca si mie mi-e frica, sa ne tinem amandoua atente si sa si radem. Ne-am strans in brate tare si de nevoie, cum n-am mai facut-o demult.

Zile mai tarziu, cand s-a mai linistit amintirea, ea mi-a zis: mi-a fost un pic frica. Sie mie.

Ti-am dat cat am stiut, nici macar n-am mai fost atenta daca a facut plof. Totul a fost neasteptat si fara preaviz.

La Multi Ani, puiul meu mic mare!

Sursa fotografiei: http://www.tibidabo.cat/

Pe apa sambetelor

Prima: Ultima din aprilie, am fost la cules de cimbru.

Am nevoie de mirosul de padure, de verde, de umbra, de racoare. Vin de la munte.

Pana prin mai inclusiv aici e inca vizibil viu, dupa aceea se usuca tot, pamantul e rosu, sec.

Acum e fascinant, in fiecare an ma imbat de aromele campului, dureaza o clipire de ochi.

A doua sambata: urmatoarea.

Am schimbat decorul pe uimire citadina.

Din nimic, fara preaviz, am nimerit intr-un defileu de giganti, gigante, capete mari (capsgrosssos).

Prima sambata din mai magazinele din cartier ies in drum, si anul asta cred ca nu si-au facut planuri mari de vanzari, in schimb le-a trecut prin cap sa faca spectacol.

Noua ne-a placut, a doua zi am dormit toti pana la ora 11.

Vanzatoarea de peste:

Fotografia cu statia de autobuz o pun caci: 24 te duce in Parcul Güell, si in punctul asta se intalnesc cele 2 strazi din numele statiei.

  

Secventa urmatoare de poze e pentru dansul pe care l-au facut printesa asta cu printul ei, la intersectia pe care o descrie placuta din poza de mai sus.

Gigantul preferat al feciorului meu....hmhm:

Parcarea finala a personajelor. A fost primul an in care fata a cerut sa stie cum de vede omul dinauntru sa danseze, i-am aratat cum e facuta rochia cu dantela ca sa aiba vizor. Nu i-a mai fost frica sa se uite la ele de aproape.

Prima compunere

"Hi havia una vegada uns gossos i uns gats que eren molt amics i una día van trobar uns micos que eren els seus amics."

"Au fost odata ca niciodata niste caini si niste pisici care erau prieteni buni si intr-o zi au gasit niste maimute care erau prietenii lor."

Am scris textul ei in codul "corect" caci netraind etapa asta de scris fonetic, sunt fascinata de cum isi imagineaza in scris copiii cuvintele auzite. In franceza vazusem la fel, dar in romana nu imi amintesc sa fie atat de socant.

Si da, ma induioseaza teribil curgerea continua a cuvintelor, separate aleatoriu, legate intre ele nou, neasteptat, iscator de zambet.

Leaga-te la cap

Cum aici in scoli e mereu plin de paduchi mi-am format automatismul de a arunca cate un ochi in capul copiilor. Fix in mijlocul cararii de la coditele fetei ii vedeam tot timpul unul.
Pana acum cateva zile, cand mi-am dat seama ca e o alunita, nu pleaca din loc.
Din aia nu avem.

*

Sambata seara, nu ma descurc deloc cu ce baiguie baiatul: mama....breau.....calul ala....copac....asa....aicea....arbre...la cap.....cartea.......unde.

Pfiu, dispar doua ore si nu mai conectez cu copiii.

Vine tata-su: aaaa, povestea aia pe care am citit-o, cu un cerb.

Polka dot

In anii optzeci am fost in vizita doi ani la rand intr-un loc misterios.

Il insoteam pe tatal meu. Mi-au ramas foarte clare cateva detalii, poate si fiindca le-am trait repetate la interval asa scurt.

Simteam foarte puternic caracterul special al situatiei: nimeni nu vorbea, era ciudat si infasat in secrete, ca aerul dintr-o biserica. Nu e nevoie sa mai spun ca nimeni nu s-a gandit sa-mi explice nimic.

Vedeam prea bine ca eram impartiti: unde ma tinea tata de mana eram toti barbati.

Cred ca a fost momentul in care am fost cel mai clar de partea lor: nu intelegeam nimic din ce se intampla, eram complet debusolata, ma termina curiozitatea in legatura cu ce se intampla dincolo.

Miroseau a frig, a metal, a sosete barbatesti, a sube vesele. Mai mult de unul era fericit in ziua aia. Erau frumosi, tineri, cu expresia aia chinuito-destinsa pe care ti-o dau doua beri suspect de spumoase. Toti taraiau stangaci, teribil de incomozi, fara exceptie, trei lalele sau trei garoafe blegite.

Stateam buluc, la o coada tampita ca cele la care eram toti prea bine obisnuiti. Ce naiba se vindea dincolo?

Nimeni nu se impingea. Asta nu pricepeam, erau toti incurcati, li se taiase piuitul.

Dincolo incepea dupa o usa gri (verzuie?), cu un gemulet ca la puscarie. Mare cat un caiet mic, patrat.

La ghiseul ala halucinant apareau una dupa alta ele. Erau infricosatoare: cu parul ca de canepa, stoarse la fata, vinete-galbui. Mi se pareau mult mai batrane decat ei, cred ca erau doar lesinate de anemice. Pana a venit a noastra, moment care mi s-a sters complet din memorie, m-am invrednicit sa trag singura concluzia ca erau inchise acolo intr-o colonie de vampiri, erau fara strop de sange si vlaga in ele.

Vorbeau in perechi, in soapta, ei emotionati, ele cu un suras de pe alta lume, pareau nebune, cumva amar si dulce la un loc.

Li se vedea doar capul si partea de sus, ca niste prepeleci uscati.

Cel mai frumos lucru din toata scena mi s-au parut halatele lor: erau grena sau albastru sters, cu buline. Toate la fel, cu panza aia incrucisata pe ele.

Scriind aici imi dau seama ca acum vreun an mi-am luat o rochie imposibila cu buline doar fiindca era identica halatului din Maternitate. Panza, marimea bulinelor. Bineinteles ca n-o pot purta, dar e un detaliu lipsit de importanta.

Sigur am o poza cu ea:

Leaganul

Tanti M. lucra la Leagan, zi-i orfelinatul din orasul meu, in anii ’80 la inceput.

Pe cand inca nu aveam frati, mi-aduc aminte perfect ca am mers la ea la serviciu, era bucatareasa cresei. Cred ca am intrat impreuna pe usa, au inceput sa tipe TOTI copiii demential: mamaaa mamaaaa.

Dupa aia am vazut ca oricine intra sau iesea era intampinat la fel.

Glascioarele alea subtiri si nenumarate, plus manutele zeci raschirate in sus din leaganele de metal erau terorizante, poate aveam sase ani, m-au socat teribil.

Tanti M. avea sufletul siroaie mereu, mila si bunatatea curgeau pe ea ca mirosul de tocanita sau de salata de varza sau de clatite stravezii care o insoteau mereu.

Mainile ii luceau tot timpul si erau rosii, uneori miroseau a dezinfectant. 

Era o femeie calda (inca este, barbatul meu a ramas impresionat de sarutul tocanit pe care i l-a dat pe obraz in toamna), atat de miloasa incat sunt sigura ca ii imbratisa pe cati putea din copiii aia la pieptul ei.

In Leagan mirosea a clor, a pelinci umede albite cu produsul ala care se punea la fiertul lenjeriei, nu-mi aduc aminte cum se chema, venea intr-un flacon unitar, a tocana si a lapte praf.

Dar era ingrozitor de extenuant emotional, nu cred sa fi luat pe nimeni in brate la varsta aia, insa am ramas cu un sentiment tampit ca ti se cersea/pretindea cumva violent iubirea cu un aspirator cu o forta de absorbtie industriala. Care iti sugea creierul, corpul, lacrimile si grimasa de neputinta.

Era desirant interior, acuma nu stiu de ce mi-am amintit asta, dar numai si numai fiindca am inca vie forta asta aproape fizica sunt de acord cu ce zicea calugarita aceea despre avort.

Banuiesc ca prin intermediul lui tanti M. a ajuns la noi acasa un «leagan» de la Leaganul de copii. Un patut din metal cu un grilaj frontal care se putea da jos. Mi-aduc aminte perfect de forma firului conductor de metal in partea de sus, avea asa o bucla, sa se poata cobori un lateral.

Pentru fratii mei mici mama mai avea un patut din lemn in bucatarie, in care ii gaseam uneori cand veneam de la scoala, ridicandu-se pe varfuri, incercand sa faca primii pasi. In cel din metal, alb, in noaptea cand s-a nascut fratele meu, dormeam eu, ghemuita. A venit tata sa ma anunte, fericit cum nu l-am vazut nicicand. Cred ca dormeam acolo la anii aia fiindca eu vroiam, probabil mi se parea amuzant.

Asa cum la sapte ani i-am cerut bunicii din Bucovina sa-mi aduca leaganul adevarat din lemn din tinda si mi-a ras in nas ca ce mare sunt ce-mi trebuie leagan. M-a durut ingrozitor, cred ca am plans ca de sfarsit de lume. Freddy Mercury Bunicul meu, cu piciorul schiop, mi l-a adus ("'Acu mic-‘acu mic! Mai fimeie, n-ai minte nici cat copcilita asta"), inseninandu-mi drama.

Asta e cu patutul alb, sa-l vad in secventa din film mi-a dezmortit tot aerul din Leagan si bucuria tatalui meu la nasterea pruncului.

Elvira preda Didactica muzicii la Facultatea de Invatatoare, scoala aia care la noi se chema Liceul Pedagogic, care aici era pana nu demult o postliceala de trei ani, iar acum e ditamai Facultatea de patru.

Si chilipirul de paispe mii de Auros-lebros-leuros €€€.

Elvira calatoreste ocazional peste tot in tara sa ii invete pe studenti cum sa le infiripe emotia si interesul copiilor fata de muzica.

Printre alte ocupatii, in Barcelona da ore de muzica pentru bebelusi si copii mici, de la 0 la 3 ani.

Am avut luxul sa ne putem bucura de minunile ei atat cu fata, cat si cu baiatul.

Multe din expresiile, cuvintele si traditiile catalane le-am invatat de la ea.

Mai mult, pot sa cant doar cu accentul ei, de interior. E din Lleida, cuvintele sunt cu e in loc de a, de genul: [BarsElonE] in loc de [Barçalona]. Exact invers de cum vorbeste baiatul meu, care pronunta toate e-urile ca si cum ar fi a-uri.

Soacra-mea e din aceeasi regiune, si desi vorbeste cu accent de metropola castigat in jumatate de veac trait aici, am invatat sa aud cand pronunta cu e ca la ea in zona natala. La fel, sotul meu si fata vorbesc, prin influenta ei, cu multe e-uri. Un fotbalist din Barça care e tot de acolo e imitat minunat de exagerat vorbind ca din LleidE.

Nu pot evita sa pun aici una din imitatii, caci apare si Pep Guardiola, asa se vede cum e inteles de compatrioti un antrenor care-si iubeste copiii, zic fotbalistii. La sfarsit e vizibil de tot, caci fotbalistul striga "RijkEEEEEEEEEEErd tornEEEE!" in loc de "Rijkaaaaaaaaard (antrenorul anterior) torna!"

Paranteza: e totusi o minune sa pot scrie aici despre un antrenor de fotbal care citeste, e uman, pedagog pozitiv cu sportivii, excelenta figura paterna. Nu simt ca e off topic. La fel, primul gand cand l-am vazut pe Mou bagandu-i degetul in ochi omului aluia a fost "ce rusine fata de copiii lui, ca il vad facand asta".

Ce-am ras, in secventa asta (face parte dintr-o emisiune saptamanala) Guardiola citeste Borges si vorbeste despre discursul narativ al lui Paul Auster, se pregateste sa mearga la cinema-ul Verdi (am mai scris despre el aici, e unul din putinele care pun filmele in V.O. subtitulata), ca ruleaza un ciclu Passolini.

Toata povestea asta ca sa spun ca pot sa cant muzica infantila catalana doar cu e-uri, cam asa:

LEs oquEs van dEscalçEs dEscalçEs dEscalçEs

LEs oquEs van dEscalçEs

I Els anEcs tambE

Poseu-los-hi sabatEs sabatEs sabatEs

Poseu-los-hi sabatEs

I mitjons tambE.

Sau, din cantecul care e obiectul incalcelii intrarii de azi:

QuinEs manEtEs quE tinc jo

PEtitEs i blanquEtEs

M’agradEn molt.

Cu accent dinauntrul orasului s-ar pronunta cu a (un fel de a de la gamalie la noi) in loc de E.

Asta e, am fost atenta la ce si cum canta Elvira, mai mereu, caci imi prindea bine, in afara de partea cu muzica, jocul, copilul. Era mereu emotionata, facea muzica de parca maine murea sau dispareau toti pruncii care se uitau cu gura cascata la ea sau s-ar fi pus mamele sa palavrageasca fara noima fara s-o asculte.

De fapt ne uitam toti la ea vrajiti, era frumos sa mori. Intre fata si baiat, Elvira a devenit si mai emotionanta si emotionata, poate fiindca a trecut printr-un concediu medical sumbru.

S-a intors plina de iubire, si eu la fel, cu alt prunc in brate.

In tabloul asta, odata s-a induiosat pana la lacrimi, de fapt am scris aici. La un cantecel de leagan despre care n-am banuit niciodata ca ascundea povestea asta, caci deja mergeam cu baiatul, asadar il cantasem de zeci de ori cu fata fara sa intuiesc ce ne-a dezvaluit in ziua aceea: “cantecul asta l-am creat eu, pe melodia si aerul unui cantec dintr-un film trist, trist. Cu o mama care isi lasa puiul sau intr-un Leagan ca sa grijuiasca de altul. Mi s-a parut ca pot sa fac un cantecel dulce pe o tesatura atat de dureroasa ca cea din film.”

Acuma, intamplator, am dat peste secventa de care ne vorbea. In care apare “leaganul”- patut din copilaria mea. Ce mi-a trezit amintirea asta teribila din Leaganul de copii al lui tanti M., cu nevoia de dragoste ca un cilindru de aer puternic care iti aspira cugetul, durerea, sufletul farami.

Si toata partea cu accentul in catalana e ca sa pun filmul in care le cantam aceeasi melodie copiilor, acum un an si ceva.

Indiferenta/ignoranta la povestea aflata ulterior, cu tonul, vocea, cuvintele Elvirei, cu pronuntia ei unica. Si copiii mei. E un film pentru noi, ca sa nu uitam tempo-ul. Imi cer scuze pentru didactica situatiei/tonului, e ca si cum l-as fi notat intr-un carnetel, cu norocul fara de pret ca fiica-mea il leagana pe frate-su in scranci. Deja mi se pare preistorie, ii vad atat de mici pe amandoi, si e din 2010 la sfarsit.

Vacanta de Craciun

Incepe azi, pana pe noua ianuarie.

Ieri l-am dus ultima zi pe baiat la gradinita, ca azi am mers la aeroport si pentru trei sferturi de ceas cat merge el mai mult ma-ncurca.

Azi a fost si "serbarea" fetei. La scoala ei nu se fac spectacole cu zane/fulgusori de nea cu rochite din atlas stralucitor cu tul sidefiu pe deasupra si tiv de beteala argintie, exact-exact ca aia pe care o aveam eu cand eram la gradinita.

Ci fiecare nivel de clase (din grupa mica pana in clasa a sasea) fredoneaza cate doua cantece, care impreuna infiripa un concert de Craciun. Optsprezece cantecele, scurte si eficiente ca dialogurile catalane. La alte scoli publice si private se fac spectacole si piese de teatru.

In dimineata de ieri m-am indeletnicit sa vizitez magazinele care apartin Asociatiei Comerciantilor din Gran de Gracia ca sa rog frumos sa-mi dea bilete pentru trenul miniatural care trece pe strada omonima intre 15 decembrie si 5 ianuarie.

Ca vacanta e lunga si pe copii ii fascineaza mijloacele de transport liliputane. Na, daca nu avem zapada, saniute, nevoie de manusi si alte accesorii zapezelnice, asta o sa-mi salveze aptitudinile de animatoare din urmatoarele zile.
Impreuna cu alte vizite, unele cu specific scatologic inexplicabil: caga-tió, expozitie de pessebre viu (facut de oameni in toata firea) cu caganer (cacaciosul de care va povesteam) inclus.

Gran de Gracia e ulita principala a cartierului meu, cand se termina - undeva pe langa Casa Fuster - se transforma in Passeig de Gracia.

Cu ocazia asta am descoperit ca unii sunt amabili (marea majoritate), altii sunt zgarciti (doamna aia care vinde elastic, papiote, macrame-uri si acusoare e o scartza de cucoana), unii mi-au zis ca se dau doar daca faci cumparaturi acolo (mi se pare normal dar ne cunoastem de ceva anisori) si sunt sigura ca tanti aia care mi-a dat 8 (opt!) bilete si-aduce aminte de mine de pe vremurile cand imi cumparam de la ea pantofiori si alti conduri ciudati si ispititori. Unul (trebuia sa apara si istetul asta) mi-a cerut un euro pe bilet. Vreau sa zic ca am de gand sa ma plang.

La intoarcere din aeroport am dat o tura cu trenuletul cu baiatul, ca inca bocea cu lacrimi de crocodil ca vroia si el in avion. La despartire de cei dragi astia mici au reactie intarziata, ca atunci cand saluta zece metri dupa ce s-au incrucisat cu persoana de salutat: nu-si dau seama ce e aia despartire, pupic, emotia celuilalt, decat minute mai tarziu. Si tine-te de plans o tura.

Am vazut in aeroport ceva ce m-a surprins, n-am fost atenta pana acum daca exista deja: in WC, deasupra cutiei rotunde pentru hartie igienica e un container din plastic galben, ca un borcan de castraveti murati pus invers, pe care scrie: dedicat exclusiv seringilor si acelor utilizate. Primul gand a fost ala, dupa aia mi-am zis ca poate e pentru diabetici etc. Desi, daca as fi in tratament injectabil, nu cred ca as alege locul ala ca fiind cel mai adecvat.

Mergem la tren o tura.

Amprenta

Vreau sa scriu pentru cand o sa am un adolescent care o sa se indragosteasca de orice salcie plangatoare/trecatoare ca demult, de mai bine de un an, stiu perfect ce tip de fata ii place baiatului meu.

Asa cum am exact stantat in memorie primul barbat de care m-am indragostit (poate nu aveam doi ani), am clar in cap si baietelul meu in suflet ca il atrag electric fetele frumoase foc, cu pielea maslinie si parul carliontat.

De obicei ne intalnim cu ele in autobuz, situatia cea mai surprinzatoare a fost cand ne intorceam odata de la muzica, s-a lasat cu chiote adevarate din partea lui, clipit din gene incondeiate din a ei si ascuns dupa mine (ea statea in spatele nostru).

L-am vazut imbujorat, emotionat si incapabil sa o priveasca mai mult de o fractiune de secunda.

Astia mici au o notiune foarte clara despre bunatate si frumusete: Mariana (educatoarea e buna), Y (cea care ii ajuta sa manance si sa doarma, cu care el inca nu are de-a face) nu e buna.

Asta e adevarat, multe mame spun ca nu e dulce.

In schimb, educatoarea Z, care vine uneori cand a lui lipseste si de care mie imi place mult, e urata.

Cred ca nu ii place fizic. In afara de faptul ca nu e un referent, a venit doar in trei randuri.

Cand vine ea, se lipeste de directoarea gradinitei si o insoteste peste tot, sigur fiindca ma vede zilnic saludand-o, e o femeie buna ca o mama si ne-a permis sa venim doar un ragaz pana acum la gradinita.

Ii spun azi ca mie imi place de Z, ca e buna si frumoasa.

Nu. Nu-i buna. E urata.

Aha. Mariana e frumoasa?

Pauza. E...buna.

Am ramas muta.

Cum a stiut sa imi aduca aminte de asta, fara sa spuna celalalt adevar.

Mama plange mereu cand isi aminteste de o mama urata urata, cea mai urata femeie pe care a vazut-o vreodata. Era la Alimentara (povestea e din anii '80) cu baietelul ei, care o privea ca si cum ar fi fost Zana Zanelor. Zice maicuta ca pentru copii, mama e cea mai frumoasa. Si cea mai buna.

Baduchioasele si puricoasele 2

Azi: rapanosii si râiosii

Nici nu stiu cum sa scriu. Nu, nu e gluma.

Acum vreo doua luni o mama imi arata la cafea coatele lui fecioru-sau, din cealalta grupa mare. Imi aduc aminte perfect ce-am vazut, avea ca niste cercuri pe sub piele in jurul cotului , ca si cum ar fi avut ata aia pe care noi o numeam bouclé. Ce nu-mi aduc aminte e daca l-am atins. Doctorul la care am fost saptamana asta pentru o paranoia de-a mea mi-a zis ca daca m-as fi molipsit m-ar manca pielea peste tot.

De aproape trei luni de zile il poarta de urgenta pe la medici, cu diagnostic din doua spitale de dermatita atopica si tratament corespunzator. Saptamana asta se duc iar ca se urca pe pereti de mancarime, de data asta la circa. O doctorita pe care n-o poate vedea nimeni caci numai normala nu e: "Asta-i raie".

Directoarea scolii a instiintat toti parintii, vreo patru sute cincizeci de familii.

Din ce povestesc pare o scoala-ghetou si nu e deloc asa, dimpotriva.

Apropo, tratamentul e acelasi: paduchi - permetrina 1%, raie - permetrina 100%.

Nu cobesc, dar cica si pe Y il cam mananca pielea.

Mamica lui inca nu a  avut vreme sa-l duca la doctor, ca au fost plecati cateva zile intr-un parc de distractii infantil, in alta tara. Cine stie cu cati Minnie si Mickey s-o fi imbratisat si pe-acolo.

Ma gandesc sa schimb numele blogului in 

"Gandacul puturos si alte colonii corporale de musafiri"

Subtitlu: Invitam tot noi la soalacrem

Baduchioasele si puricoasele

Asta e pieptanul de cules paduchii, costa triplu comparat cu cel normal, dar scoate tot, oua inclusiv. Fata a avut o singura data in grupa mica, si sper sa nu repetam de multe ori, ca am vazut mame disperate care n-au scapat de ei timp de luni de zile. Cica fierb tot, schimba tapiteria la canapele, barbieresc barbatul, arunca palarii din fetru, rad pruncii in cap, se vopsesc cu amoniac la greu si tot degeaba. Suna a gluma dar le-am vazut plangand si cufundate in deznadejde.

Am uitat sa scriu si mi-am adus aminte tocmai in mijlocul conversatiei cu o mama de familie de paduchiosi: femeile scapa de paduchi vopsindu-se, caci amoniacul ii distruge. Ii spun de asta, imi rade in nas (eu nu m-am vopsit pana acum, asa ca habar n-am): la mine nu mai functioneaza, imi pun direct amoniac la greu.

De la scoli si gradinite primim continuu alerte apocaliptice. Cele private nu vor sa recunoasca, dar au la fel de des: 97% din ele convietuiesc ca si noi, tot timpul anului scolar.

Tratamentul e de tipul antibioticelor: cu cat iei mai mult, sau "preventiv", cu atat efectul e mai debil.
Rumurologia populara sustine ca exact companiile farmaceutice asteapta la poarta scolilor si arunca pumni de paduchi in capul copiilor, la comentarii a scris o mama ca in Franta unde traieste cred exact la fel.

Este un site web care se cheama "mame contra paduchi", suna ca The People vs. Larry Flynt, si asa si e, la urma urmei!

Tu crezi ca e normal sa scriu de oxiuri si paduchi in loc de parfumuri, glamour si alte minuni care ma intereseaza?

Nu pot sa dorm ca altii fac orgii se(n)ssuale pe pielea noastra, reproducandu-se in nestire! Noaptea, cum nu. Ca de-aia e facuta, pentru petreceri.

Tratamentul contra paduchilor e bestial: ulei mineral, din ala de bebelusi, care e bun numai pentru asta: torni vineri seara jumatate de sticla in capul copilului, pui un plastic din ala de dus pe par ca sa nu pateze perna, deasupra o tichie de piscina din lycra ca sa tina bine, apoi o caciula optional, si lasi cheful asa pana dimineata, cand te trezesti cu capul plin de sufocati. Exceptie fac embrionii, pentru care repeti operatia sambata seara viitoare, adica peste opt zile. Eco, bio si respectuos cu mediul ambient, asasinat prin sufocare.

Va doresc doar vizite dorite!

Ce ziceam

Vaai, cum stau ei cu trena miresei in mana, nu stiu cine i-a zis fetei (eu nu) sa o tina in clipa potrivita, si cred ca ei i-a fost rusine la momentul solemn, si dupa aia s-au incurcat si tavalit in ea cat au stat la petrecere, iti venea sa plangi. Si baiatul cum o asculta in tot, ii urma exemplul. Nu stiu ce faceam in momentele alea, cred ca declarasem deja batalia pierduta. Acuma imi dau seama ca probabil ea intelesese ca rochia trebuie tinuta mereu de coada, ca aici abia ajunsesem. Noroc ca inca eram primii.

Vanilie

Nu-i suport parfumul.

Dar ti-am gasit tricouasul aruncat, mirosind a inghetata de capsuni si vanilie, aia pe care ai mancat-o azi la doza de adult. Parca erai din neamul Marichetelor, ma uitam la voi, cealalta catalana-catalana, de ma intreb uneori ce are din mine, absorbiti de asa indeletnicire serioasa.

Nu ma pot desprinde de tricoul imbatator. Dulce, naïf, cald, mic-mic, ca-ntr-un basm.

Oare o sa va aduceti macar unul din voi aminte de dimineata asta de august ucigatoare, cadentand voiosi spre inghetata? Si de mirosul ei?

Intarcat

Pentru caracterul de exceptie la "regula" si pentru clipa cand incepi sa ai nostalgii de "om mare":

"Am alaptat legat timp de unsprezece ani. Intai pe unul... apoi pe doi...mai tarziu pe trei...iara pe doi...si din nou pe unul..."

Cand s-a nascut al doilea copil eram paralizata la gandul cum va reactiona cel mare vazand un intrus in bratele mele. M-am pregatit sa-l astept cum merita in situatia deloc usoara pentru el: lasandu-i libera tzatza care stiam ca-i place; l-am pus pe nou-nascut la cealalta. Primul lucru pe care i l-a spus lui frate-su a fost: Nu fi fraier, aia buna e ailalta.

Mai tarziu am aflat ca toti trei baieti ai mei aveau o preferinta clara pentru sanul stang. La dreptul, curios si poate nu intamplator, am facut la un moment dat un cancer.

Pe cel mare l-am intarcat la sase ani, de ziua lui. Am stabilit cu el data si ii repetam pana la satietate ca dupa nu mai are dezlegare la san. N-a mai indraznit sa ceara nici o data.

Pe al doilea n-a fost nevoie sa-l convingem de nimic. S-a ocupat frate-su cel mare de asta, repetand in urma lui amenintator: cand faci sase ani s-a terminat, nici o zi in plus.

Si ultimul, caruia i-as fi putut da fara sa stabilesc o data limita, pana cand ar fi vrut el si, de ce sa nu recunosc, si bucuria din mine adunata in toti anii astia, s-a intarcat spontan undeva intre cinci si sase ani.

L-am gasit nu de mult, cu peste zece ani, plangand sfasietor, ca de sfarsitul lumii.

Ce este? De ce plangi, ce te doare?

Mamaaa, nu reusesc...sa-mi aduc aminte... de ce n-am mai vrut tzatza."

Inc-o data?

De baieti

Baiatul meu si-a descoperit putza.

O prietena care are doi baieti cam de aceeasi varsta cu copiii mei mi-a spus ca l-a gasit pe cel mare invitandu-l pe cel mic sa se joace cu a lui.

S-a bagat in conversatie: in casa asta sunt trei putze de baieti, si regula e urmatoarea: numai mama are voie sa le atinga pe toate, in rest fiecare cu a lui. E clar?

Mai limpede ca apa cristalina.