De fapt nu, nu e obligatoriu sa se intample asa. Poate tu o sa stii sa nu te arunci cu capul inainte, uitand de tine pana in pelincile albe. Poate ai zece ani mai putin decat mine, poate te recuperezi intre un suvoi de prolactina si altul, poate o sa ai (alta) masura. Sigur.
Nici nu stiu cum sa spun.
Undeva din anii astia nebuni.
Si nu am trei copii, nici nu compun muzica, nu fac poze care sa-ti taie respiratia, nu fac mare branza, de fapt nu fac nimic toata ziua, si cu toate astea nu-mi revin.
N-am fost superwoman, n-am lucrat ca mama 18 cu 24, am fluierat uitandu-ma cum alor mei le curgeau mucii, am trait in ritmul lor.
N-am fost superwoman, n-am lucrat ca mama 18 cu 24, am fluierat uitandu-ma cum alor mei le curgeau mucii, am trait in ritmul lor.
Ma simt, fizic, daramata.
Analizele zic ca sunt sanatoasa tun, arat ca un stejar de neclintit, mi-am facut examen la cap ca-n House, cica sunt bine.
Toti zic ca sunt sanatoasa, si eu ma tarai. Nu-mi revin; uneori dimineata, dupa somn, nu ma doare nimic, o vreme. Apoi incepe.
Nu trece, si sunt mai odihnita ca alte luni, ani.
Habar n-am, am ajuns sa ma bucur la prima ora a diminetii, cand inca nu ma doare tot. Asa repede am devenit baba? Deja?! Ieri ieseam din spital cu un prunc in pelinci si azi am parul alb si-s hodorogita.
Ca Harap-Alb, care creştea într-un an cât alţii în zece.
Ce sa zic, nu doresc numanui.