Acum cativa ani, la inceput de Passeig de Gràcia, traversand Diagonala, am vazut un cos de Paste ca ala pe care il aduceam acasa cu bunicul dupa noaptea de Inviere.
Il purta un rus impunator, plonjat in filmul lui complet diferit de ritmul mediteranean.
Mi-a inlemnit pasul: era identic. Forma ovala, dus pe brat, stergarul alb cusut in culori vii, ouale rosii, cozonacul, usturoiul verde. Nici n-am fost in stare sa ma intorc dupa el, de inima bubuind.
Nu stiu cum, ani la rand am avut sansa sa merg doar eu cu bunicul la Inviere, la el acasa, fara alti nepoti. Plecam pe la noua seara si ne intorceam dupa cinci dimineata. Mergeam vreo doua ore pe jos pana la biserica, bunicii stateau pe Strada Garii, in cu totul alt loc decat slujba anuala. Acuma ca ma gandesc satul era imens, imprastiat, nu ca celalalt din Bucovina, de munte.
Invierea era un basm, aerul diminetii, frumusetea, drumul.
Bunicul, elegant, tacut, bun ca nimeni altcineva pe lumea asta.
Familia acasa, asteptandu-ne. Bucuria bunicii, reuniunile de familie erau specialitatea ei.
Uitasem complet de minunea asta.
Anul asta, de Pastele ortodox si fara nici o legatura, poate-mi fac curaj sa arunc o privire la moftul asta al orasului meu: http://www.ambbarret.com/index_en.html
Imi place afisul din 2009, habar n-aveam ca e un eveniment cu traditie deja.
Aici, orice pretext de petrecere se omologheaza rapid.
Poate am noroc si printre atatea palarii ma intalnesc din nou cu un cos pascal intors de la slujba de Inviere.
Postări
Hristos a inviat, draga Paula. Randurile tale iau au fost prilej de mirare si mi-am amintit si eu de Invierile la care mergeam numai cu bunicul meu de pe Strada Garii (nu glumesc!)...Iti multumesc ca m-ai facut sa ma gandesc la el...
RăspundețiȘtergereAdevarat a Inviat, Mirela!
RăspundețiȘtergereDrumul de pe Strada Garii pana la strada Bisericii nu cred ca as fi in stare sa-l fac azi, are lapsusuri geografice in mintea mea. Stiu ca de acasa urmam soseaua nationala, aceeasi cu Strada Garii, continuam pe alta ramificatie din sat, treceam de vreo doua ori un parau, mergeam pe haturi si dealuri, coboram, erau copaci si era camp, urmam un firicel de drum, mergeam pana uitam de tot, si la urma ajungeam intr-un luminis plan si boieresc: Biserica. Toate astea cu pantofii noi, da? Intoarcerea era de poveste, caci firicelul drumului era facut din lumina tuturor.
... şi cu hainele mirosind şi scîrţîind a nou, de fiecare dată prea primăvăratice pentru răcoarea aia a somnului întrerupt cu entuziasm de mamaia, cu noaptea-n cap. În satul ei, doar fetele şi flăcăii rămâneau toată noaptea la biserică. Restul satului se trezea pe la 2-3, se înţolea şi pornea căscînd spre “linia mare”, de acolo ieşea la şosea, de fiecare dată reavănă, tocmai bună de curăţat pantofii puţin îngreunaţi de uliţa de-abia pietruită sau mai deloc. La dus aşteptam să ne salute cei mai vrednici decât noi, care deja se întorceau de la biserică. Era un capăt de ţară dacă noi, copiii, mai greşeam şi încercam să salutăm noi primii, cu elan. Mamaia căuta glasul celor cu care ne întâlneam şi de-abia apoi privirea, ca să le poată răspunde la salut. La întoarcere, de-abia aşteptam să trecem pe lângă chipuri, cu siguranţă toate cunoscute, ca-n lumea perfectă a satului, pentru a fi noi cei care salutam cu “Hristos a înviat!” Se lumina deja de-a binelea, cerul se înroşea la orizont, opririle erau scurte, conversaţia nu se lungea acum prea mult, mamaia mai completa uneori cu numele celui întâlnit care ne scăpa nouă sau alor mei, de fiecare dată o poreclă sau un “maria lu’ gore a lu’ manţu” sau “fata mai mică a lu’ greieroaica” sau “tanţa lu’ focărel, care ameninţă d-un picior”... Acasă, la intrare, tataie pregătea o bucată de fier, de obicei o potcoavă, acoperită cu iarbă proaspătă, pe care fiecare dintre noi trebuia să calce, ca să aibă noroc tot anul. Tot el ne curăţa apoi pantofii, tuturor, aproape pe furiş, şi îi aşeza frumos lângă casă, mai ceva ca la magazin. Apoi, toată ziua, n-aveam voie nici să aţipim o secundă, că “ni se fură paştele!”, deşi iarba din poieniţa din pădure era mereu ademenitoare, iar drumul înapoi, pe lângă viile sătenilor şi cazanul de făcut ţuică al satului, îl făceam din opriri dese, sporovăieli şi chicoteli.
RăspundețiȘtergereAdevărat a-nviat!
Mirela,
RăspundețiȘtergereNu m-ar mira ca Strada Garii sa fie aceeasi, din acelasi sat vreau sa zic. Am citit un nume de localitate la tine care m-a lasat muta.