Comentariu

Comentariul lui tonaltzintli pentru "Duminica, de Paste":

... şi cu hainele mirosind şi scîrţîind a nou, de fiecare dată prea primăvăratice pentru răcoarea aia a somnului întrerupt cu entuziasm de mamaia, cu noaptea-n cap. În satul ei, doar fetele şi flăcăii rămâneau toată noaptea la biserică. Restul satului se trezea pe la 2-3, se înţolea şi pornea căscînd spre “linia mare”, de acolo ieşea la şosea, de fiecare dată reavănă, tocmai bună de curăţat pantofii puţin îngreunaţi de uliţa de-abia pietruită sau mai deloc. La dus aşteptam să ne salute cei mai vrednici decât noi, care deja se întorceau de la biserică. Era un capăt de ţară dacă noi, copiii, mai greşeam şi încercam să salutăm noi primii, cu elan. Mamaia căuta glasul celor cu care ne întâlneam şi de-abia apoi privirea, ca să le poată răspunde la salut. La întoarcere, de-abia aşteptam să trecem pe lângă chipuri, cu siguranţă toate cunoscute, ca-n lumea perfectă a satului, pentru a fi noi cei care salutam cu “Hristos a înviat!” Se lumina deja de-a binelea, cerul se înroşea la orizont, opririle erau scurte, conversaţia nu se lungea acum prea mult, mamaia mai completa uneori cu numele celui întâlnit care ne scăpa nouă sau alor mei, de fiecare dată o poreclă sau un “maria lu’ gore a lu’ manţu” sau “fata mai mică a lu’ greieroaica” sau “tanţa lu’ focărel, care ameninţă d-un picior”... Acasă, la intrare, tataie pregătea o bucată de fier, de obicei o potcoavă, acoperită cu iarbă proaspătă, pe care fiecare dintre noi trebuia să calce, ca să aibă noroc tot anul. Tot el ne curăţa apoi pantofii, tuturor, aproape pe furiş, şi îi aşeza frumos lângă casă, mai ceva ca la magazin. Apoi, toată ziua, n-aveam voie nici să aţipim o secundă, că “ni se fură paştele!”, deşi iarba din poieniţa din pădure era mereu ademenitoare, iar drumul înapoi, pe lângă viile sătenilor şi cazanul de făcut ţuică al satului, îl făceam din opriri dese, sporovăieli şi chicoteli.

Adevărat a-nviat!