Cat timp am avut blogul inchis am auzit cateva rasuflari de usurare in jur: "Era si vremea!", "Chiar ma intrebam cand iti intra mintile in cap", "Treaba ta, dar nu ti se parea prea intim asa, cu acces liber?"
Ma refer in continuare la strict textele mele despre subiectele preferate.
Exclud cotidianul, domesticul, textele meteorit.
Exclud cotidianul, domesticul, textele meteorit.
M-am gandit in rastimpul asta de ce. Si mi-am adus aminte de o fata, ii scrisesem nici nu mai stiam cand ceva intr-un loc batucit, zgomotos si plin de lume pestrita.
I-am raspuns ca de obicei, crezand in ce spun (Achtung! : ceea ce nu exlude ca ma pot insela sau ca ca poate suna stupid sau ridicol) si luandu-mi din timpul meu.
I-am raspuns ca de obicei, crezand in ce spun (Achtung! : ceea ce nu exlude ca ma pot insela sau ca ca poate suna stupid sau ridicol) si luandu-mi din timpul meu.
Cred (cred) ca de aceea scriu asa: imi place sa-mi inchipui ca daca pentru cineva, doar pentru un singur cineva, e util, punator pe ganduri, datator de speranta, iscator de intrebari, curios, mi-e de-ajuns.
Ma pierde gandul ca ma pot intelege in doi, nu pot rezista tentatiei.
Si ma atrage teribil ironia ca pare ca debitez deschis, public, fara secrete, cand de fapt e valabil doar pentru unul-singur-doar-cineva-tu-unic caruia iti place sa vii aici.
Mi se pare catifelat, amoros, atragator, secret, uimitor.
Ce ziceam: fata aceea. Asa m-am bucurat ca si-a prins din zbor raspunsul, caci il stia deja.
Si un an mai tarziu, din senin, aceeasi fata mi-a cadorisit un feedback minunat.
Reiau firul de la capatul final: aici, cu inceputul inclus in comentariul meu.
Reiau firul de la capatul final: aici, cu inceputul inclus in comentariul meu.
*
Asta doar ca sa spun ca imi place intimitatea, desi pare contradictoriu.
Mai mult: imi place intimitatea in spatiile aparent populate.
Ca cineva care cauta dupa "gandac care pute" (da, a inceput iar sezonul...) aterizeaza aici din intamplare mi se pare un neajuns colateral, atat timp cat altcineva, fie el si unul singur, se intoarce din rastimp in rastimp.
Postări
Draga mea Paula,
RăspundețiȘtergereEu te-am descoperit pe DC acum... o suta de vieti :) si te-am iubit din prima. Mai tarziu pe Ap, apoi nu te-am gasit pe nicaieri o perioada si, cand am vazut blogul, m-am bucurat mult. Pentru ca aici te-am citit pe tine, nepoluata :).
Pentru mine e o delectare si o placere sa te citesc desi, uneori, simt ca iti intru in casa si nu dau nici macar buna ziua.
De fapt nici nu stiu ce vreau cu comentariul asta, cred ca doar sa-ti spun ca ma bucur ca ai deschis iar blogul.
Diana,
RăspundețiȘtergereAsa intra cei dragi in casa, cel putin la mine in catun.
M-ai facut sa ma gindesc la un film care mi-a placut mult - Private Fears in Public Spaces a lui Alain Resnais. Conflictul asta dintre public si privat e relativ; fiecare il gindeste in diferite proportii in functie de x,y...si il manevreaza diferit. Cred ca a scrie despre spatii intime te duce spre spatiile intime ale cititorului si (gradele de) barierele aferente.
RăspundețiȘtergereeu ma regasesc mereu in randurile tale, draga Paula. Vibrez uneori la ce scrii, de parca ai scrie pentru mine. Si poate ca, la urma urmei, de astea esti tu facatoare de minuni : )
RăspundețiȘtergereCe fain suna titlul, Oana.
RăspundețiȘtergereN-ai sa ma crezi, ma bucur ca nu ti-am raspuns inainte la comentariul asta: recitindu-l mi-am dat seama ca imi suna cunoscut regizorul: am vazut ultimul lui film weekendul trecut, Les herbes folles. Vine vorba vazut, ca am adormit pe la mijloc...in sala goala, eram vreo sase.
Mama lui Ile,
RăspundețiȘtergereUneori scriu doar pentru tine.
Te cred, Paula. L-am vazut si eu - in engleza Wild Grass; are intr-adevar un tempo lent, dar e foarte frumos. Private Fears in Public Spaces, cu aproximatix aceeasi echipa de actori, mi-a placut mai mult. As zice ca e cel mai fain film pe care l-am vazut despre singuratate.
RăspundețiȘtergereLent. Da.
RăspundețiȘtergere