Cacaciosul

Nu beau, nu ma droghez. Cand iti vine sa te alienezi un pic, fotbalul poate fi alegerea potrivita.

Azi scriu despre cultura. Cultura populara. Doua detalii cu care coincid punctual si pe care nu mi-e usor, nici greu sa le inteleg. Sunt aici ca o axioma, apartin locului in care traiesc.

Sunt afonica, mi-am facut de cap la un Madrid-Barça. Cum baiatul a crescut, mi-am zis ca anul asta imi pot permite sa dispar si eu la ora serii. Cand dau sa ies pe usa, sare din pat: "eu vreau sa dorm cu tu". Sora-sa rade de el: Esti mare, ce rusine ca vrei cu mama! (asta de unde-o mai fi scos-o?)

Ma descalt, il adorm; douascinci de minute dupa ceasul din stanga-susul ecranului (l-au dat si la televizor), se termina prima repriza. Nu-i nimic, ajung inainte sa inceapa a doua, sperand sa fi reusit sa-mi tina barbatul locul rezervat cu mai bine de doua saptamani inainte. Aici e asa: pana si la bar, ca sa vezi un meci important, trebuie sa faci rezervare de loc. Acum un an, la finala de la Champions, n-a mai gasit in locul unde merge, si am mers la El Abuelo: aici.

Ma asez, tine mortis sa stau la capatul mesei, pe unde trece chelnerul, eu nu si nu. Se ridica sa ceara berea. Langa mine apare un flacau: "Hait, mi s-a schimbat vecinul de masa. Fain! Vezi ca de-acuma la goluri ma imbratisez cu tine" Aha.

Mi-a povestit de-atatea ori de barul asta si n-am ajuns pana acum. Si pe deasupra e deja 1-1. Ailalti au dat gol in minutul unu de joc (joaca in Madrid), asa ca am pierdut toata tensiunea.

1-2. Nu se astepta nimeni, sar toti de pe scaune impinsi ca de arc. Chiuie, arunca in aer te miri ce, e frumos de mori. Barmanul baga imnul, stiam de asta, trambitele celor ce stau in picioare in spate acopera tot. Se imbratiseaza cam ca la biserica la pocaiti, cu doua etaje mai efuziv.

Continua. Ma uit la randurile de mese din fata, primele trei sunt ocupate de doamne si respectivii lor domni, toti peste 65 de ani, ele cu coafurile proaspat tapate, nemiscate ca niste zeite blau-grana. Imi zice sotul ca nu lipsesc nicicand, nici la cel mai insipid meci pe care-l joaca Barça. Trebuia sa le fi facut o poza.

Strig si eu la genunchii in coaste, caderile teatrale, capriciile amuzante ale arbitrului, cantecele asistentei, incerc sa inteleg ce debiteaza, numai lucruri frumoase despre Pepe, Mou, CR7... E relaxant ca niste chiote peste munti si vai, ies de-acolo ca dupa un hammam exfoliant, doar ca fara voce si cu urechile tiuind.

Astia din fotbal au un discurs fascinant: antrenorii ar putea baga o caseta cu mereu aceeasi declaratie pentru presa, de fiecare data cand trebuie sa dea una: "fotbalul e asa, rivalul e bun, azi se pierde maine se castiga, privim inainte", o bijuterie.

Mourinho nu, el e special: au inceput sa dea si la tv discursurile lui dinainte si de dupa meciuri. Face circ, mimica de milioane, se comporta (si mai) infantil, amesteca foneme portugheze cu gesturi italienesti si ranchiuni vechi, e patetic si induioseaza, te face sa razi si sa te crucesti.

Celalalt. Aia ma doare pe mine. Guardiola e catalan, din aia pe care eu nu-i pot intelege. Ca pe monosilabicele mele. Oricum, cu mult inainte sa vina el, cand abia ajunsesem aici, pura intuitie mi-a soptit sa nu ma bag in supa asta: ma uit la astia cu Barça complet dinafara, n-o sa simt nicicand ca sunt de-ai mei, cred ca nici de-ar juca fecioru-meu in FCB, la astia mari zic, nu la juniori. Sunt asa infocati, toti, ca n-are rost sa fac si eu galerie.

Am racnit din motivele mele la meci: fiindca nu-mi plac masajele din saloanele de estetica, fiindca traiesc la nivelul marii si ca sa gasesc vai peste munti e drum lung, fiindca adrenalina jos e buna etc.

De cand l-au facut antrenor nu intelegeam nimic din ce spunea, imi aminteste partenerul meu ca ma refeream la el ca fiind "taran". Asa e, are profilul catalanului tipic. In primul rand nu intelegeam cum musca vorbele, dupa aia nu pricepeam ce zice cu tonul ala.

Cu anii am invatat sa-l ascult, sa-mi placa de cum stie sa vorbeasca de fiecare jucator in parte, cum indulceste tonul ziaristilor, cum ii face pe toti mai buni, cum e un model educativ.

Cred ca invatatoarele si educatoarele ar putea fura de la el arta de a vorbi asa de puii de sub aripa, bucuria si bunatatea pe care o trezeste in ceilalti. Na, pare stupid, dar la nivel cultural asta face la fel de mult ca un Punset.

Ce me exaspereaza la Guardiola, prin extensie la catalani: modestia asta crunta. Masura in tot, incepand cu vorbele. Castiga continuu, de nu stiu cati ani incoace, sunt probabil cei mai buni, si vorbeste mereu lineal, cu un semi-ton retinut: "Ssii, am castigat, suntem bucurosi, dar sa nu dormim pe noi."

Prudenta, aia ma omoara.

Haina de costum prea stramta, camasa prea cambrata, pantalonii prea stramti, paltonul prea stramt, reverele de la pardesiu prea inguste, cravata prea ingustuta, modestia prea stramta.

Si gestul cel mai generos al soacra-mii a fost nu demult, cand a castigat Barça 5-0, tot la un meci cu Madridul.
La fel de prudent, antrenorul vorbea de parca mergea pe spini.
Familia: "E extraordinar, cata modestie!"

Soacra-mea, la fel de laconica ca toate, arunca: "Modestia. Aia catalana. Falsa modestie".
De-atunci am inceput sa pot sa-l ascult si sa-l mai si inteleg mai bine pe Guardiola.
Ca si pe mamele celelalte.

Cacaciosul:

Am pus asta la titlu caci Guardiola ar intra in categoria cacaciosul, de altfel sunt sigura ca exista un cacacios cu figura lui (l-am gasit).

E un personaj tipic de Craciun, la fel de important ca furatul miresei la nunta la noi, de exemplu.
Mint, echivalentul la noi ar fi ca un nuntas s-o pupe pe mireasa in mijlocul ceremoniei religioase.

Reprezentarea scenei nasterii lui Iisus cred ca e un obicei catolic raspandit prin mai multe zone, n-am de gand sa caut acuma. In spaniola se cheama belén, in catalana pessebre.

Cand am venit eu aici mi-a coincis primul Craciun cu naufragiul unui vapor plin cu petrol, se numea Prestige. Coasta de nord-vest a tarii, in Galicia, s-a umplut de smoala. S-a vorbit zilnic, timp de multe luni de zile. Intre toate cuvintele aparea repetitiv si termenul percebes. E un fruct de mare care creste pe roci, de forma unei gheare foarte greu de cules si apreciat de gourmets.

Pana in ziua de azi trebuie sa fac o pauza inainte de a zice percebes sau pessebre, in subconstientul meu vin mereu impreuna.

Cand ai copii, sa aranjezi el pessebre e o indeletnicire echivalenta impodobirii bradului la noi. In el apar o gramada de personaje, animale, accesorii de staul, detalii cate vrei la scara miniaturala. Este si o piata exclusiv dedicata pieselor de pessebre, se numeste Mercat de santa Llúcia, aici se face langa catedrala si alta langa Sagrada Familia si dureaza de la inceputul lui decembrie pana la Craciun, sunt minunate.

Intre toate personajele este unul care apare numai aici, in nici o alta parte: cacaciosul.

Un taran cu un dram de iconoclastie, pe vremea cand personajele scenei Nasterii lui Iisus se faceau acasa, din lut, a facut, pe langa Iosif, Maria, Pruncul, si pe un taran in timp ce facea....

Inteleg (auto)ironia, ochiul omenesc, nota de sugubenie, atractia fata de scatologic. Banuiesc ca preotul care trecea in vizita prin casele crestinilor prin secolul XVIII n-a prea fost incantat de ce-a vazut, dar alti trei-patru vecini s-au amuzat teribil, si anul urmator in alte cateva pessebres catalane a aparut un taran cacacios in scena religioasa. Azi nu lipseste nici in cele mai serioase.

E mereu bine ascuns, si asta e o arta, nu sta la vedere ca porumbelul alb (el Eshpiritu Shanto, cum ar zice Mourinho), ca bivolita sau ca celelalte personaje.

Modestia si indrazneala.

Retinerea si nesimtirea.

Antrenorul modelic si cacaciosul sfidator.