Pe mine nu te baza

Sau Halloween pe bune

31 octombrie pe inserate e ajunul Zilei Mortilor si aici e o sarbatoare traditionala, la cina sa pun pe masa castane, boniato, vin dulce si prajituri de forma fondantelor, facute din martipan si samburi din cucuruzii de pin.

Dar azi nu-mi sta gandul sa detaliez retete.

De fapt nu aveam deloc chef sa povestesc intamplarea asta, dar mai bine o recit si asa uit mai usor.

E o intraga traditie in jurul prajitoarei de castane, care are casuta ei ambulanta prin oras si prajeste ca in orice targ castane pe carbuni, doar ca e imbracata in maieu si-n slapi, in loc de manusi fara degete, fular, miros de fum si iarna.

Am petrecut toata ziua cu amandoi mergand ca racu’ pe trotuar, au descoperit mersul indarat si m-a pus nu stiu cine sa merg in piata de vechituri, sa facem ceva diferit.

A fost frumos dar foarte intens, fata a dormit trei ore la amiaza ca sa se recupereze de marea de lume, cabluri, claie de haine botite si mobila coloniala, articole mii si personaje colorate.

Dupa-masa erau iar in forma de zile mari, cu albul ochilor stralucitor de odihna, baiatul fericit ca sora-sa n-a mers la gradinita.

Seara m-a gasit cu sentimentul responsabilitatii ca ariciul, caci “strada e grea”. Alearga unul dupa altul, se fac ca nu m-aud, nu prididesc cu traistele, imi cad mandarinele, biletele de autobuz, telefonul, incerc sa nu alerg dupa ei ca sa nu fuga si mai tare de mine.

Cand in sfarsit am facut cumparaturile in cartier pentru ziua urmatoare ca e totul inchis, ma suna barbatul: a ajuns, vine sa ma ajute cele doua strazi pana acasa cu toate alea ca sa mergem la bunici, sa sarbatorim la Castanyada, cu panellets si ce ti-am mai zis.

Stam sa trecem strada, e doar o trecere de pietoni fara semafor, dar ne-am oprit ca s-o luam la picior la unison. La trei metri in fata noastra, in mijlocul zebrei, vedem toti in 3D si in Dolby Anti Logic cum o zboara pe o femeie.

Incep sa urlu ca o decreierata, copiii se uita cu gura cascata, intorc caruciorul din fata scenei si ma indepartez la cinci metri pe trotuar urland. N-am putut sa ma opresc vreo zece minute din zbierat, m-am asezat pe o banca in fata bisericii si stergeam cu mainile de pe ecran ce vazusem.

Atac de isterie se cheama.

Barbata-miu s-a dus direct acolo, fata a venit langa mine dupa ce i-a spus:”Papa, credeam ca lucrurile astea nu se intampla niciodata de-adevaratelea.”

Auzisem ca nimeni nu stie cum reactioneaza in situatii limita, si m-am surprins in toata legea, dar nu eram capabila sa fac altceva. Sa vad pe viu unul din lucrurile care ma inspaimanta cel mai tare a fost mai puternic decat orice alt impuls. Cica daca eram singara as fi gasit forta sa ma duc s-o ajut pe femeia aia.

Ma indoiesc.

Cum eram cei mai aproape de accident, ceilalti s-au adunat dupa cateva secunde. Zice barbata-miu ca nu eram singura care a facut asa, propria familie a femeii lovite vazuse totul de la fereastra casei si ii urlau copiii dement.

Cine a vrut sa sune la salvare nu putea marca numarul din cauza ca nu-i raspundeau degetele.
Pana la urma femeia de pe zebra parea lucida, cea de la volan era distrusa.
Era tarziu, femeia aia de la volan avea familia acasa asteptand cina speciala, probabil venea dinspre servici, mi-a zis al meu ca e incapabil sa declare ca martor impotriva ei.
Am plecat inainte sa apara politia, ambulanta venea.

Cum am racnit. Mi-am zbierat spaima din toata ziua aia lunga, cu ei imbrancindu-se peste tot.

Aici, in dreapta mega-rotondei e piata in care am fost, asa o sa ma-ntelegi mai bine cam pe unde am colindat cu doua veverite jucause. Pietonii circula sub artera suspendata, pe o strada similara, doar ca are trotuar. Altadata o sa stau acasa sa crosetez.

De cand sunt mama imi inteleg mai bine parintii intransigenti, bunica ce nu ne lasa la rau, cealalta care la rau da, dar “la bulboana” nu, interdictiile si severitatea. Erau morti de spaima.

Mi-ar placea sa pot spune ca traim lin si armonios. Nu e chiar asa.

Familia mea nu traieste bucolic cultivand loboda intr-un spatiu natural pierdut departe de dezordinea orasului, dar nici nu vreau sa-mi cresc copiii pe-o paturica in fata TV-ului. 

Am lucrat in vreo trei locuri care cereau rezistenta la stres, unul mi-a placut chiar mult.

Dar un statut de relativa responsabilitate fata de o situatie la urma urmei straina nu are nimic de-a face cu raspunderea fata de integritatea fizica a unei vieti de om, aia (viata si/sau raspunderea) care iese din viscerele tale, tine de instinct si nu de zerourile salariului anual sau de etica profesionala a fiecaruia.

Mi-e rusine de reactia mea, dar inteleg ca raspunderea de care zic poate da scapari de presiune ca cea descrisa.

Acum cativa ani un barbat dintr-o familie burgheza catalana foarte cunoscuta a fost atacat in toiul noptii in casa lui. A scos pistolul si unul din hoti (neinarmati) a murit. Sper sa nu am acces nicicand la jucarii de tipul asta, acuma ca m-am vazut cum fac, nu raspund de mine in situatii similare.