Leaganul

Tanti M. lucra la Leagan, zi-i orfelinatul din orasul meu, in anii ’80 la inceput.

Pe cand inca nu aveam frati, mi-aduc aminte perfect ca am mers la ea la serviciu, era bucatareasa cresei. Cred ca am intrat impreuna pe usa, au inceput sa tipe TOTI copiii demential: mamaaa mamaaaa.

Dupa aia am vazut ca oricine intra sau iesea era intampinat la fel.

Glascioarele alea subtiri si nenumarate, plus manutele zeci raschirate in sus din leaganele de metal erau terorizante, poate aveam sase ani, m-au socat teribil.

Tanti M. avea sufletul siroaie mereu, mila si bunatatea curgeau pe ea ca mirosul de tocanita sau de salata de varza sau de clatite stravezii care o insoteau mereu.

Mainile ii luceau tot timpul si erau rosii, uneori miroseau a dezinfectant. 

Era o femeie calda (inca este, barbatul meu a ramas impresionat de sarutul tocanit pe care i l-a dat pe obraz in toamna), atat de miloasa incat sunt sigura ca ii imbratisa pe cati putea din copiii aia la pieptul ei.

In Leagan mirosea a clor, a pelinci umede albite cu produsul ala care se punea la fiertul lenjeriei, nu-mi aduc aminte cum se chema, venea intr-un flacon unitar, a tocana si a lapte praf.

Dar era ingrozitor de extenuant emotional, nu cred sa fi luat pe nimeni in brate la varsta aia, insa am ramas cu un sentiment tampit ca ti se cersea/pretindea cumva violent iubirea cu un aspirator cu o forta de absorbtie industriala. Care iti sugea creierul, corpul, lacrimile si grimasa de neputinta.

Era desirant interior, acuma nu stiu de ce mi-am amintit asta, dar numai si numai fiindca am inca vie forta asta aproape fizica sunt de acord cu ce zicea calugarita aceea despre avort.

Banuiesc ca prin intermediul lui tanti M. a ajuns la noi acasa un «leagan» de la Leaganul de copii. Un patut din metal cu un grilaj frontal care se putea da jos. Mi-aduc aminte perfect de forma firului conductor de metal in partea de sus, avea asa o bucla, sa se poata cobori un lateral.

Pentru fratii mei mici mama mai avea un patut din lemn in bucatarie, in care ii gaseam uneori cand veneam de la scoala, ridicandu-se pe varfuri, incercand sa faca primii pasi. In cel din metal, alb, in noaptea cand s-a nascut fratele meu, dormeam eu, ghemuita. A venit tata sa ma anunte, fericit cum nu l-am vazut nicicand. Cred ca dormeam acolo la anii aia fiindca eu vroiam, probabil mi se parea amuzant.

Asa cum la sapte ani i-am cerut bunicii din Bucovina sa-mi aduca leaganul adevarat din lemn din tinda si mi-a ras in nas ca ce mare sunt ce-mi trebuie leagan. M-a durut ingrozitor, cred ca am plans ca de sfarsit de lume. Freddy Mercury Bunicul meu, cu piciorul schiop, mi l-a adus ("'Acu mic-‘acu mic! Mai fimeie, n-ai minte nici cat copcilita asta"), inseninandu-mi drama.

Asta e cu patutul alb, sa-l vad in secventa din film mi-a dezmortit tot aerul din Leagan si bucuria tatalui meu la nasterea pruncului.

Elvira preda Didactica muzicii la Facultatea de Invatatoare, scoala aia care la noi se chema Liceul Pedagogic, care aici era pana nu demult o postliceala de trei ani, iar acum e ditamai Facultatea de patru.

Si chilipirul de paispe mii de Auros-lebros-leuros €€€.

Elvira calatoreste ocazional peste tot in tara sa ii invete pe studenti cum sa le infiripe emotia si interesul copiilor fata de muzica.

Printre alte ocupatii, in Barcelona da ore de muzica pentru bebelusi si copii mici, de la 0 la 3 ani.

Am avut luxul sa ne putem bucura de minunile ei atat cu fata, cat si cu baiatul.

Multe din expresiile, cuvintele si traditiile catalane le-am invatat de la ea.

Mai mult, pot sa cant doar cu accentul ei, de interior. E din Lleida, cuvintele sunt cu e in loc de a, de genul: [BarsElonE] in loc de [Barçalona]. Exact invers de cum vorbeste baiatul meu, care pronunta toate e-urile ca si cum ar fi a-uri.

Soacra-mea e din aceeasi regiune, si desi vorbeste cu accent de metropola castigat in jumatate de veac trait aici, am invatat sa aud cand pronunta cu e ca la ea in zona natala. La fel, sotul meu si fata vorbesc, prin influenta ei, cu multe e-uri. Un fotbalist din Barça care e tot de acolo e imitat minunat de exagerat vorbind ca din LleidE.

Nu pot evita sa pun aici una din imitatii, caci apare si Pep Guardiola, asa se vede cum e inteles de compatrioti un antrenor care-si iubeste copiii, zic fotbalistii. La sfarsit e vizibil de tot, caci fotbalistul striga "RijkEEEEEEEEEEErd tornEEEE!" in loc de "Rijkaaaaaaaaard (antrenorul anterior) torna!"

Paranteza: e totusi o minune sa pot scrie aici despre un antrenor de fotbal care citeste, e uman, pedagog pozitiv cu sportivii, excelenta figura paterna. Nu simt ca e off topic. La fel, primul gand cand l-am vazut pe Mou bagandu-i degetul in ochi omului aluia a fost "ce rusine fata de copiii lui, ca il vad facand asta".

Ce-am ras, in secventa asta (face parte dintr-o emisiune saptamanala) Guardiola citeste Borges si vorbeste despre discursul narativ al lui Paul Auster, se pregateste sa mearga la cinema-ul Verdi (am mai scris despre el aici, e unul din putinele care pun filmele in V.O. subtitulata), ca ruleaza un ciclu Passolini.

Toata povestea asta ca sa spun ca pot sa cant muzica infantila catalana doar cu e-uri, cam asa:

LEs oquEs van dEscalçEs dEscalçEs dEscalçEs

LEs oquEs van dEscalçEs

I Els anEcs tambE

Poseu-los-hi sabatEs sabatEs sabatEs

Poseu-los-hi sabatEs

I mitjons tambE.

Sau, din cantecul care e obiectul incalcelii intrarii de azi:

QuinEs manEtEs quE tinc jo

PEtitEs i blanquEtEs

M’agradEn molt.

Cu accent dinauntrul orasului s-ar pronunta cu a (un fel de a de la gamalie la noi) in loc de E.

Asta e, am fost atenta la ce si cum canta Elvira, mai mereu, caci imi prindea bine, in afara de partea cu muzica, jocul, copilul. Era mereu emotionata, facea muzica de parca maine murea sau dispareau toti pruncii care se uitau cu gura cascata la ea sau s-ar fi pus mamele sa palavrageasca fara noima fara s-o asculte.

De fapt ne uitam toti la ea vrajiti, era frumos sa mori. Intre fata si baiat, Elvira a devenit si mai emotionanta si emotionata, poate fiindca a trecut printr-un concediu medical sumbru.

S-a intors plina de iubire, si eu la fel, cu alt prunc in brate.

In tabloul asta, odata s-a induiosat pana la lacrimi, de fapt am scris aici. La un cantecel de leagan despre care n-am banuit niciodata ca ascundea povestea asta, caci deja mergeam cu baiatul, asadar il cantasem de zeci de ori cu fata fara sa intuiesc ce ne-a dezvaluit in ziua aceea: “cantecul asta l-am creat eu, pe melodia si aerul unui cantec dintr-un film trist, trist. Cu o mama care isi lasa puiul sau intr-un Leagan ca sa grijuiasca de altul. Mi s-a parut ca pot sa fac un cantecel dulce pe o tesatura atat de dureroasa ca cea din film.”

Acuma, intamplator, am dat peste secventa de care ne vorbea. In care apare “leaganul”- patut din copilaria mea. Ce mi-a trezit amintirea asta teribila din Leaganul de copii al lui tanti M., cu nevoia de dragoste ca un cilindru de aer puternic care iti aspira cugetul, durerea, sufletul farami.

Si toata partea cu accentul in catalana e ca sa pun filmul in care le cantam aceeasi melodie copiilor, acum un an si ceva.

Indiferenta/ignoranta la povestea aflata ulterior, cu tonul, vocea, cuvintele Elvirei, cu pronuntia ei unica. Si copiii mei. E un film pentru noi, ca sa nu uitam tempo-ul. Imi cer scuze pentru didactica situatiei/tonului, e ca si cum l-as fi notat intr-un carnetel, cu norocul fara de pret ca fiica-mea il leagana pe frate-su in scranci. Deja mi se pare preistorie, ii vad atat de mici pe amandoi, si e din 2010 la sfarsit.