Septembrie

A fost atat de greu, incat de cate ori urc cu caruciorul cu copiii pe Joan Blanques, ma gandesc la asta: cum de-am putut. De-acum inainte, voi asocia Joan Blanques cu luna septembrie, cand ma urcam dinspre piata-parc John Lennon spre casa, cu ei doi extenuati, flamanzi, satui de a fi amagiti ca am stat sa ne jucam, cand de fapt evitam sa intram in casa.

Barbata-miu imi zisese sa o iau ca pe un servici, trecerea prin greul asta. Consider ca am intrat de cateva zile in concediu, ca mi-am incheiat misiunea pe postul asta.

Nimeni din cei carora le-as explica n-ar intelege. Doar pruncii mei au trait pe pielea lor timp lung o situatie anticopilareasca, caci era o preocupare continua sa nu faca aia sau ailalta, respectiv nimic. Am fost o mama stramba lunile astea, si sper sa reusesc sa repar.

Deocamdata incerc sa ma repar pe mine. Cum. Lasandu-ma sa traiesc fara grijile pe care le aveam acum doua saptamani: casa impecabila. Imi dau voie sa ma balacesc in dezordine, sa nu mai imi fac griji sa bag tot ce e personal prin dulapuri.

Am mai invatat - a cata oara - ca in momentele cele mai grele, la ora adevarului, esti singur, singur cu adevarat, nimeni nu te poate ajuta, nimeni nu poate muri in locul tau, trece prin asta in locul tau.

Am putut, nu stiu cum. N-as repeta experienta veci. Prin august, cand miroseam ce ma astepta, am vrut sa dispar din peisaj, sa ma ascund o vreme cu copiii, acasa la mama. Al meu nu m-a lasat, si acum trei zile mi-a zis: nu oricine poate rezista.

Dupa delirul cu toate detaliile perfecte, am nevoie sa stau in casa traita, cu harmalaie si toate alandala. Ma oblig sa le accept, sa-mi scot reflexul ordinii din cap. S-a terminat, putem trai normal in casa.

Fizic, si nu numai, cred ca imi permit prabusirea. Saptamana trecuta inca m-am tinut tare, de cateva zile hoitul m-a lasat balta, nu mai pot juca. Caut asternut sa ma intind.