My It Bag

De la bunica paterna am mostenit o doza buna de testosterona.

Si talentul sa ma bag in mijlocul valtorilor celor mai namoloase, sa fiu mereu in ebulitie emotionala, sa-i trag pe cei din jur dupa mine, sa-i incurc in lianele pe care le duc agatate din cine stie ce poveste rocambolesca, tot eu sa-i deznod si iar sa-i leg, sa-mi storc mereu camesa de pe mine intr-o continua rasturnare de situatie - citeste stare sufleteasca.

Din oficiu, imaginea de bunica e asexuata, insa bunica de care scriu era mai ales barbata. La cealalta materna sesizam razlete tuse feminine: i-am vazut uneori coditele gri fine, impletite si rasucite ca o coronita, avea pasiunea tulpanelelor, acum am aceeasi sani ca ai ei, mirosea cald si cunoscut.

Dincolo de pasul iute si sec, de barbat, de forta emotionala si fizica descomunale, de fizicul neutru (nu am vazut-o veci jeluindu-se de nici o durere muiereasca, nu stiu cum are sanii), de puterea vrajitoreasca de a ne strange pe toti din familie si de a ne risipi ca intr-o furtuna electrica in aceeasi fraza, avea ceva innebunitor de feminin, care e obiectul textului acestuia: poseta.

Inconstient, de aproape treizeci de ani, caut acea poseta: din lac negru ametitor de frumos, numai gandindu-ma imi vine sa lesin de puterea amintirii, ca un trapez cu baza spatioasa, cu lateralele protejand concav pliul pielii, cu toata acea parte de sus a trapezului pe care n-am reusit s-o gasesc asijderea in nici un loc pana acum: metalica pe amandoua partile, suprapunandu-se intr-o inchizatura din acelea cu doi bumbi, si ei argintii, destul de mari. Uneori gasesc inchizatura si ii lipseste forma, alteori tipul de piele din lac sau un detaliu din toarta ori cureaua ei, niciodata toate impreuna.

Nici nu ma simt in stare sa descriu poseta asa cum e ea in imaginarul meu feminin, stiu doar ca de-as vedea-o mi-ar fulgera inima.

Sunt pe zi ce trece mai optimista: de cand se reinventeaza "doctor bag" si modelele anilor cincizeci, simt ca in oricare din zilele astea o s-o vad expusa, fara preaviz.

Sau, ceva mai complicat: as putea s-o sun pe proprietara. Dac-o mai are? Oh, nici nu indraznesc sa ma gandesc, mi s-ar opri respiratia la telefon.

Adevarul e ca mi-e cumva frica de ea. Nu stiu de ce, toate femeile din familie o evitam, fiecare din motive puternice si intemeiate. (mai putin una din nurori, care se intampla sa fie maica-mea.) Si, compensatoriu, o adora toti barbatii. Cred ca, in ce ma priveste, refuz sa ma uit in oglinda.

Vulturoaica, masculina, castratoare, puternica, niciodata obosita sau fragila, generoasa in iubire pana la sufocare, infantila, fara reactie la durere, autosuficienta, teatrala, solitara, in capul turmei.

Sunt ca ea.

Imi mai lipseste poseta.